Grădina lui Dumnezeu: Rezerva federala de spanac si loboda

După două zile și două nopți de ploaie bună și din belșug, grădina este, în sfârșit mulțumită de apă. Toate plantele au prins un avânt puternic la înfrunzire și înălțare, iar azi, când am mers în inspecție, ne-am dat seama că nu vom prididi la cules de frunze.

Salata se înfoaie vertiginos în căpățâni bogate de frunze, din ceapă deja am început să scoatem fire verzi pentru salată, loboda și spanacul și-au cerut o nouă recoltare industrială, iar tufele din parcela de aromatice cer din nou o nouă tundere și o nouă pregătire de frunze puse la uscat.

O surpriză interesantă am avut azi când am descoperit printre salatele răsărite din semințele scuturate toamna trecută, o varză kale, răsărită și ea la fel, tot din semințele scuturate din una din verzele anului trecut. Varza kale este o plantă bianuală, înflorește și face semințe abia al doilea an de la plantare, dacă rezistă gerului și trece cu bine peste iarnă. Noi am avut trei astfel de plante care au ajuns să înflorească, însă vremea secetoasă din toamnă nu le-a ajutat prea mult la producerea de semințe, motiv pentru care nu am avut ce recolta. Totuși, iată, cel puțin o sământță viabilă tot s-a produs, a germinat și a răsărit în această primăvară, mai ales în aceste zile ploioase, dar relativ calde pentru vegetație.

Deja încep multe să creasca din ce în ce mai mult, însă, de la înălțimea aparatului foto, toate par încă mici. Azi am umplut un lighean de spanac din rândul acela de frunze din care, la prima vedere, puteai zice că nu aveam de unde alege mai mult de o mână de frunze, pentru salată. Și în fiecare zi cresc alte și alte frunze. Pentru că noi culegem doar frunzele, iar rădăcinile rămân în pământ, iar plantele se dezvoltă mai departe.

Azi dimineață încă era înnorat afară și mă gândeam că va ploua din nou până în prânz, așa că am preferat ca, după cafea, să semnez condica de prezență pe facebook. În acest timp. Adrian a ieșit, totuși, pe afară, în grădină, hotărât să pregătească parcelele pentru plantarea răsadurilor de roșii și castraveți. Pentru că pământul este acum ud, moale și afânat, s-a decis că este un moment foarte bun să fixeze și aracii.

Pentru că anul acesta avem un alt soi de roșii, unele care cresc pitice, de cel mult 30 cm, nu a mai fost nevoie de pădurea de araci pe care am crescut-o an de an în grădină până acum. Mai întâi a fixat aracii pentru spalierii necesari castraveților, unde zilele următoare voi țese eu plasa pe care se vor cătărs lujerii de curcubitacee, apoi a fixat și niște araci mai mici. pentru roșii, mai mult pentru protecție la vânt și ploi, decât pentru susținere.

A eliberat pământul de resturile vegetative care îl acopereau din toamna trecută (rămase de la lanul de muștar pe care l-am avut acolo, pentru protejarea pământului) și pe care le vom folosi acum cu scop de mulcire, și a curățat câteva rânduri unde a pus aracii și unde vom planta răsadurile, probabil săptămâna viitoare.

Am aruncat un ochi și în grădina Mămăiței, vecina. Spre deosebire de grădina noastră, care este vie, verde și bogată în tot felul de plante, tufe, pomi și parcele intercalate între alei și chenare cu iarba, pământul vecinei noastre este negru, nisipos, iar din el abia se ițesc fire de verdeață ici-colo, frumos aliniate, numai bune și rapid de reperat de către păsările hrăpărețe, de care se tot plânge în fiecare zi.

A agățat ea din loc în loc pari cu saci de rafie în capete, ca să fluture în vânt și să sperie prădătoarele, dar tot ea declară că este degeaba și că în fiecare zi mai găsește ceva lipsă sau ciugulit printre plante.

Mămăița își ară grădina de două ori pe an, cu tractorul, toamna și primăvara, de aceea nu are fir de iarbă sau de alte buruieni. În plus, orice ar răsări din semințele aduse de vânt, este imediat detectat de ochii ei ageri, căci în fiecare zi se trezește devreme, imediat ce se luminează, și iese la inspectat și la curățat buruieni. Tot timpul sapă câte ceva, stropește cu câte ceva, se apleacă după altceva și este mereu într-o luptă și o zbatere vigilentă pentru a menține grădina curată. Și, da, este curată, dar și sărăcită de nutrienți, căci au și buruienile rolul lor, unele chiar foarte benefic pentru îngrășarea solului, pentru extragerea din adâncime a azotului, pentru protejarea la spălarea de ploi și pentru menținerea umidității atât de necesară microorganismelor, râmelor și altor viețuitoare ajutătoare culturilor.

Ceapa ei este foarte ordonată, frumos aliniată, dar zilnic atacată de păsări și invadată de "soboli", așa cum le spune ea cârtițelor. Pământul ei pare un fel de făină neagră la suprafață, secătuit și fără energie, de ne mirăm an de an cum de mai rodește ceva din el. De fapt, nici nu prea se mai întâmplă asta, căci mai mereu o auzim cum se plânge că nu i-a ieșit nu știu ce, sau că i-a murit nu mai știu care altele, că n-a avut apă, că a lovit buhaiul, că goangele sau alte molime, provocări și încercări grădinărești.

Anul acesta fiul ei, care locuiește în orașul din apropiere, i-a cumpărat și Mămăiței o pompă pentru fântână, văzându-l pe Adrian cât de ușor se descurcă așa la udatul zilnic al grădinii, dar și sperând să îmbunătățească rezultatele recoltelor proprii. De două zile udă și ei grădina cu furtunul, se bucură ca niște copii pentru asta, se entuziasmează și se agită de colo-colo cu satisfacție, parcă nevenindu-le să creadă cum de n-au făcut asta mai demult.

Cât timp Adrian s-a ocupat de araci, a ieșit și soarele de după nori și mi-am zis că n-ar strica să fac și eu o plimbare prin grădină, la aer. Mi-am luat și un castron cu mine, că nu se știe niciodată ce mai e de cules și să nu mă întorc cu mâna goală.

Desigur că, după ce am trecut în revistă stadiul grădinii noastre, precum și a Mămăiței, mi-am zis că ar cam fi momentul să mă implic mai serios, cu ceva activități sportive mai eficiente pentru organism. Cu alte cuvinte, să pun în mișcare mușchii, tendoanele, articulațiile, mijlocul și genunchii, precum și alte părți ale corpului, nu le mai enumăr pe toate, cele afectate de sedentarismul în fața facebookului,

Mi-am luat două ligheane mari și m-am pus pe antrenamentul fizic despre care vă vorbeam mai sus: culesul de lobodă și de spanac în stil industrial, pentru pus la congelator.

"Da' ce culegeți acolo, doamna?" m-a întrebat Mămăița peste gard, văzându-mă foarte concentrată asupra unor mușchi abdominali ce mi se păreau mie a fi prea puțin lucrați, dar și fiind preocupată cumva mai mult de fermitatea mușchilor picioarelor, ținând cont că, în cele doup zile ploioase, nu ieșisem afară deloc, ci doar dădusem la pedale, la bicicleta medicinală de interior.

"Îmi fac de lucru puțin în grădină" i-am răspuns cu ton glumeț, însă, pentru că Mămăița nu prea mai aude bine, iar tonul meu glumeț putea fi sesizat doar dacă aș fi strigat ceva mai tare și mai apăsat, dânsa nu m-a înțeles și a rămas uitându-se lung la mine, nedumerită.

"Culeg spanac, pentru iarnă!" am revenit eu cu un răspuns mai edificator, mai concret și mai ușor de perceput de la distanță, dar și mai scurt și ușor de strigat pentru mine.

După ce mi-am umplut ligheanele cu bogăția de frunze verzi și roșii-vineții, ne-am retras în casă, la masa, după care mi-am continuat lucrul cu frunzele, trecându-le prin tot procesul de producție, de la spălat, curățat, porționat, opărit, ambalat, până la depozitat în lada frigorifică. Gata, de-acum poate să mai țină apocalipsa asta pandemică încă o vreme, din punctul nostru de vedere. Lada e plină cu frunze!

Desigur, nu ne dorim continuarea carantinei și nici nu se va întâmpla asta, și noi abia așteptăm să evadăm din izolare și să ajungem în oraș, făcând prima npastră călătorie în libertate direct către supermarket, de unde vom reface stocul apocaliptic de amandine. Căci, cică, așa se recomandă, la ieșirea din carantină!