Colibri

        

Aveam nevoie de un consemn. Aveam nevoie să ştiu când îmi vorbeşte El. Ştiam că îmi vorbeşte, dar cum să-L aud? Cum să-L înţeleg? Cum să ştiu că este El? Încă nu aveam repere clare. Intuiam, dar aveam nevoie de mai mult, mai perceptibil simţurilor obişnuite.

   Aşa că azi mi-am ales semn, reper, marker de încredere, de recunoaştere. El, semnul, îmi este pactul făcut cu Dumnezeu: pasărea colibri. Prin ea îmi voi primi confirmările.

  De fapt, o alesesem mai demult, fără să ştiu că făcusem asta. Totul fusese stabilit mai demult, acum doar am redescoperit Calea. În ritmul meu, pe puterile mele. În „De vorba cu Oglinda”(31.10.2010), îmi dăduse singură răspunsul. Aripi de colibri înaintea aripilor de vultur. Totul s-a împlinit exact aşa.

Astăzi, dis-de-dimineaţă,

m-am trezit cu o-ntrebare:

Cine sunt, care mi-e umbra,

ce făpturi mă definesc?

Cine ştie să-mi răspundă?

O oglindă poate oare?

Sper că ea va şti să-mi spună.

Azi cu ea am să vorbesc.

 

Am privit-o de departe

şi puţin ne’ncrezătoare,

Şi-am văzut doi ochi albaştri

ce păreau a mă iubi.

“Hai, citeşte-n ei – se-aude –

care-i adevărul oare?

Numai tu îţi vei răspunde

dacă sinceră vei fi.”

 

Şi, privind în ei, atentă,

am văzut o transformare:

Trup de şarpe stând la pândă,

pregătind al meu venin,

Clopoţei ce spun minciuna,

farmec fără de scăpare,

Să mă ţină-n loc vrăjită

şi prin ei să mă înclin.

 

Muşcătura mă transformă

şi-altă umbră mă cuprinde.

Ochi adânci, frumoşi şi ageri

de jaguar mă încolţesc.

Vânătoarea de iluzii

în privire mi se-aprinde

Şi-mi dezvăluie felina

’n care-acum sălăşluiesc.

 

Dar oglinda nu mă lasă

în această întrupare.

Genele-mi vibrează iute,

ca aripile în zbor,

O minusculă făptură

vrea din mine sus să zboare…

Vis de colibri mă-nalţă

tot mai sus… tot mai uşor…

 

Oare ce oglindă-i asta?

Sigur nu e fermecată?

Oare-mi spune adevărul?

Să o cred sau să o sparg?

Ce-mi arată ea o clipă?

Sunt în ceruri înălţată?

Ce aripi îmi duc privirea

către zborul mult mai larg?

 

Sunt eu vultur? Hei, oglindă,

cine-n locul meu priveşte?

Mult prea sus mă duci cu gândul!

Lasă-mă să fiu acum

Floarea albă, parfumată,

ce în inimi înfloreşte,

Ce încântă, din grădină,

ochii celor de pe drum.

 

Vreau ca albele-mi petale

în aripi să strălucească,

Iar parfumul meu de floare

să se-nalţe către cer.

Vreau să fiu Iubirea care

tuturor să le-amintească

De Lumina lor din suflet,

nu de trupul efemer.

Bucureşti : 14.02.2014

 

Bucureşti : 14.02.2014

Fluxul Divin

Din râul care curge, ce-i oare mai important? Apa sau malurile? Fluturii, soarele? Vântul sau privighetorile? Pietrele, peştii, rădăcinile? Sau poate revărsarea în imensitatea nesfârşirii?

Aveam curiozităţi şi mai am încă, dar nu mai am dorinţe nestăpânite.

Aveam întrebări şi mai am încă, dar nu mai am nerăbdarea frenetică a descoperirilor.

Aveam diverse nevoi şi mai am încă, dar nu mai am grija obsesivă de a le împlini.

Aveam preferinţe şi mai am încă, dar nu mai fac din ele scop şi destinaţie ideală.

Lângă el poate fi orice, oriunde, oricum.

Învăluită în pacea şi liniştea lui, iubirea mă învaţă să uit de „mai uşor” sau „mai greu”, de „mai repede” sau „mai încet”, de „mai devreme” sau „mai târziu”.

Totul curge înaintea şi în jurul nostru într-un flux pe care nu mă mai străduiesc să-l influenţez. Da, aceasta este Calea. Sunt parte din ea,  iar ea este, pas cu pas, Creaţia noastră.

Prin fiecare respiraţie îmi confirm Prezenţa, iar ea îmi desenează harta a ceea ce am venit să fiu aici.  Prin fiecare cuvânt îmi descriu drumul, iar trupul meu îmi oglindeşte lumea pe care mi-o deschid înainte. Prin fiecare gest îmi manifest puterea şi forţa interioară, iar sufletul meu înţelege şi învaţă armonia Sinelui în mijlocul armoniei infinite a Divinităţii.

Astfel, încep să simt că, de fapt, în poza mai mare a lucrurilor, nu mai contează nici harta, nici lumea, nici manifestările ei şi nici ale mele, ci doar trăirea aceasta împăcată alături de el, în inima lui, în interiorul Fluxului Divin.

Bucuresti : 14.02.2014

***

 

Îţi mulţumesc, Doamne!

Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai ajutat să devin conştientă de mine însămi şi de prezenţa Ta. Ştiu că, în mare măsură, eu mi-am ales Calea, dar Tu m-ai ajutat să merg pe ea şi îţi mulţumesc că ai avut grijă să nu mă rătăcesc!

Îţi mulţumesc pentru florile minunate pe care mi le-ai crescut în suflet, pentru că ele mi-au atras privirile şi, astfel, nu m-au mai speriat ciulinii împrăştiaţi în jur ce păreau gata să-mi năpădească potecile. Astfel, nu m-am descurajat şi, chiar dacă, uneori, m-am mai întristat, nu m-am schimbat. Chiar dacă mi-au mai zgâriat uneori tălpile, nu mi-au atins şi sufletul, înălţat fiindu-mi de parfumul dulce şi blând al înfloririlor Tale. Îţi mulţumesc că ai grijă de ele aşa cum ai grijă de mine.

Îţi mulţumesc pentru spaţiul liniştit şi cald din interiorul meu pe care m-ai învăţat să mi-l creez şi să mi-l menţin curat şi frumos. Astfel, m-am retras acolo şi nu mi-a fost prea greu când, uneori, cerul se înnegura, când ploaia îmi părea prea rece peste umeri, ori când crivăţul îşi îndeplinea şi el menirea, bătându-mi pe la ferestre.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai ţinut de mână şi mi-ai mângâiat inima când drumul mi s-a părut mai anevoios, că mi-ai ridicat privirile spre înălţimi ca să pot vedea mai întâi lumina cerului şi a soarelui lumii şi abia apoi noaptea şi pământurile ei, care păreau pe alocuri aride. Astfel, am putut să merg înainte cu credinţa în frumuseţea jocului, în minunea reuşitei şi în extraordinara comoară din mine pe care, pas cu pas, o adunam sau o dăruiam pe drum, după cum sfaturile Tale mă îndrumau să fiu.

Îţi mulţumesc pentru oamenii frumoşi pe care mi i-ai trimis înainte, pentru că ei mi-au dăruit zâmbete şi încredere, mi-au trezit entuziasmul şi dragul de viaţă, mi-au inspirat visele şi curajul de a le împlini. Astfel, m-am îndepărtat de aceia care ar fi putut să mă deturneze, ori să-mi lege aripile de pietrele grele şi negre în interiorul cărora sălăşluiau.

Îţi mulţumesc că mi-ai pus în faţă oglinzi care mi-au arătat cum sunt şi care m-au ajutat să nu mă îndepărtez de aceea care îmi doream să devin. Îţi mulţumesc pentru frumuseţea lor interioară, pentru bunătatea şi generozitatea lor, pentru răbdarea şi înţelegerea lor faţă de tot ceea ce au primit din mine, pentru bucuria şi recunoştinţa lor faţă de tot ceea am însemnat pentru fiecare, pentru corectitudinea şi fermitatea răspunsurilor primite, precum şi pentru neaşteptatele daruri. Îţi mulţumesc pentru liniştea lor, în care m-am privit, pentru limpezimea lor, în care m-am recunoscut, pentru strălucirea lor, de care m-am dorit învăluită. 

Îţi mulţumesc şi pentru că mi-ai arătat, totodată, şi petele răzleţe, şi cioburile, căci m-au ajutat să înţeleg cât de atentă să fiu, câtă grijă să am, cât de dedicată să devin pentru a-mi păstra Lumina oglindită întreagă, curată şi strălucitoare. Astfel, n-am avut prea multe regrete şi nici prea multe remuşcări, nici prea mult de iertat şi nici prea mult de corectat, nu mi s-a părut nici prea greu de uitat şi nici prea mult de aşteptat.

Îţi mulţumesc că mi-ai deschis ferestrele şi uşile potrivite, că nu m-ai lăsat să bat prea mult pe la porţi închise, că mi-ai descuiat lacăte ferecate ce mi-ar fi blocat calea, că ai rupt zăgazuri şi ai desfiinţat barierele din trecătorile spre care mi-ai călăuzit paşii, că mi-ai desfăcut aripile dincolo de colivii, că mi-ai deschis cerurile şi mi-ai arătat infinitul acela din care am plecat.

Îţi mulţumesc că mi-ai sădit în inimă dorul de Tine, dar şi pofta de viaţă, că mi-ai dăruit candoarea copilului, dar şi intuiţia adultului, că m-ai ajutat să mă accept şi să mă simt bine cu mine însămi, în solitudine sau în mijloc de mulţime, dar şi să-mi doresc desăvârşirea sufletului în trup omenesc, că m-ai trimis aici să învăţ să-mi amintesc că, în timp ce sunt Eva alături de Adam, mai presus de ea,  EU SUNT.

Şi îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să uit de IUBIRE!  Mi-ai sădit-o în suflet, mi-ai scris în inimă cuvintele ei, mi-ai pictat-o în cele mai frumoase culori, mi-ai deschis ochii să o văd şi inima să o primesc, m-ai învăţat că o merit, m-ai împins pe încurcatele Tale cărări, Doamne, pentru a fi îmbrăţişată în nemărginitele-i aripi. Din frumuseţea a toate câte sunt pe pământ nu aş fi văzut, poate, atât de mult dacă Tu nu ai fi reaprins în mine, mereu şi mereu, focul sacru al Iubirii, dacă nu m-ar fi mistuit dorul de ea şi dacă n-aş fi fost renăscută, de atâtea ori, în atâtea vieţi, din cenuşă, în toată splendoarea şi măreţia ei.

Dar cel mai mult îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mă adormi în fiecare seară în îmbrăţişarea lui şi pentru tot ceea ce împreună suntem, pentru tot ce nu pot cuprinde aici, în această pagină. Tu ştii ce-i în şi al sufletului meu. Mulţumesc!

Bucuresti : 02.02.2014

***