Aparatul foto este, pentru mine, un bun prieten şi un extraordinar martor, atât al celor mai emoţionante clipe ale sufletului, cât şi al celor obişnuite, banale, dar care îmi completează încântător povestea. Îl folosesc cu pasiune, chiar exagerând uneori. Captez prezentul în imagini cu entuziasmul şi curiozitatea copiilor, descopăr şi colectez clipă după clipă, frumuseţe după frumuseţe şi emoţie după emoţie, adunând, astfel, nenumărate amintiri dragi. Fotografiez cu nesaţ, nepotolită şi neînfrânată, precum turiştii asiatici plecaţi prin lume în concediu, al căror renume în acest sens este deja de notorietate. Daaa, ştiu că zâmbiţi… Şi eu zâmbesc, complice. Ştiu că această atitudine poate părea uneori prea copilărească, dar, totuşi, ea reflectă cu adevarat un aspect al meu care îmi aduce o mare bucurie şi pe care îl las să se manifeste cât mai liber şi spontan. Nu mă reţin din a fotografia mai mult decât atât cât am grijă să nu deranjez, cumva, pe cineva. Mă las ghidată doar de marele entuziasm interior şi de spiritul creator inspirator, ori de impulsivitatea, uneori inconştientă, a unor momente pe care le simt irepetabile, sublime, ori emoţionante. Precum în cele pe care le veţi vedea mai jos.
S-a întâmplat în aprilie 2013. Îmi amintesc cu drag acum de toate detaliile acelei pagini de poveste. Era prima mea călătorie în străinătate. Aşa a fost să fie, nu ieşisem din ţară până atunci. Astfel, divinitatea hotărâse ca această primă călătorie peste hotare să fie la Viena. M-am simţit atunci, lesne de înţeles, precum un evadat în afara zidurilor închisorii, sau precum un copil lăsat liber în mijlocul parcului de distracţii Disneyland.
Este prea greu să descriu acum frumuseţea sentimentelor trăite în acel sejur creionat atât de romantic de fiecare clipă în parte, de fiecare zi şi de fiecare noapte petrecute acolo. M-au încântat oraşul, clădirile, vitrinele, luminile, plimbările prin ploaie… oh, daaa, ploaia aceea… Mai frumoasă ca ploaia aceea vieneză de atunci, ce nouă ni s-a părut feerică, doar ploaia de basm din Glastonbury a mai putut fi. Scriind despre asta, îmi amitesc acum cu drag şi zâmbind şi de o anumită rafală de ploaie memorabilă din Buşteni, de anul trecut. Ce aventură, doamne, ce aventură! Totuşi, noi ne-am bucurat din plin de întreaga experienţă şi, astfel, amândoi am hotărât în acele zile petrecute în Viena că suntem Fiii Ploii.
Am simţit atunci explodând din noi fericirea aceea fără motiv, nemăsurată, amplificată de toate nimicurile care ne înconjurau. Parfumul ud al primăverii, fiecare picătură de ploaie, apa care şiroia pe trotuare şi din burlanele ce coborau de pe zidurile încărcate cu istorie, paşii noştri alăturaţi în duet, străbătând străzile, cafenelele, aleile parcurilor, magazinele, ori marile muzee în care am admirat mostrele şi clişeele unor destine imperiale dintr-un trecut demult apus, apoi încercarea noastră de a combate frigul şi de a ne încălzi alergând ţinându-ne de mână, trecerea în revistă a parcului lor de distracţii, Prater, numele austriece ale străzilor sau clădirilor, nume atât de încurcate, pe care noi le pronunţam intenţionat cât mai comic cu putinţă, făcându-ne să râdem continuu, nepotolit, îmbrăţişările sub umbrelă, ori parada fanfarei militare prin centrul oraşului, ivită suprinzător pe străzi în una din zilele însorite, parcă special pentru noi, toate acestea au întregit minunat decorul acelei vacanţe romantice.
Ne-am plimbat mult prin parcurile Vienei, ce emanau, din florile primăvăratice, un ameţitor şi misterios parfum al iubirii. Lacul acela din centrul Stadtpark-ului ni s-a părut atunci cu adevărat fermecător, iar în plimbările noastre, seară de seară, la lumina felinarelor, ne-am oprit deseori pe malurile lui admirând cârdurile de raţe îndrăzneţe, gălăgioase şi pofticioase, care-şi împărţeau teritoriul şi hrana cu stoluri numeroase de porumbei.
Având în vedere tema acestei însemnări, vreau acum să vă povestesc de o surpriză extraordinară pe care ne-a oferit-o un alt parc, cel din cadrul uriaşului ansamblu al Schonbrunn-ului, unde, pe una din aleile sale, am avut parte de o întâlnire emoţionantă. Imaginile de mai jos sunt destul de grăitoare. În acel sejur, din păcate, nu am făcut multe fotografii. Exagerat de puţine - aş putea spune - faţă de obicei. Dar cele câteva sunt nepreţuite. Ei bine, printre ele sunt şi câteva cadre în care este surprinsă apropierea de noi a unei veveriţe într-atât de mult încât chiar şi-a pus o lăbuţă de mai multe ori pe mâna mea pentru a ajunge la bucăţica de banană pe care i-o ofeream în mod repetat, dar pe care ea o refuza sistematic. Am simţit atunci cum timpul s-a oprit în loc şi nu-mi venea nici măcar să mai respir pentru a nu tulbura cu nimic magia acelei scene.
Fructul ispititor din mâna mea era, totuşi, din punctul ei de vedere, necomestibil, aşa că, după câteva momente de aşteptare a unei alte oferte, se hotărâse să plece spre copacii din apropiere. Mi-am zis atunci că, poate, biscuiţii ar putea să-i pară mai interesanţi şi, după ce am făcut uşor un pas către ea, m-am aplecat şi i-am întins o bucăţică de biscuite. S-a apropiat din nou circumspectă, şi-a sprijinit iar lăbuţa pe mâna mea, a mirosit, dar nici de data asta nu mi-a acceptat darul. Pasămite, simţea ea, de bună seamă, prezenţa aditivilor alimentari printre ingrediente şi, încă o dată, mi-a ignorat bunele intenţii şi a ţopăit zglobie înspre pomii din preajmă. Asta a fost tot. Vă puteţi imagina cât de plăcută şi emotionanţă a fost pentru noi această întâlnire magică!
În timp am mai adunat astfel de amintiri frumoase, chiar şi câteva înregistrări filmate cu perechi de veveriţe jucăuşe, surprinse în plină demonstraţie de curtuoazie şi tandreţe de cuplu, alergându-se unele pe altele prin copaci. Dar fişierele sunt prea mari şi nu pot fi încărcate aici. În plus, un spirit critic ar putea spune că nici calitatea înregistrărilor nu recomandă expunerea lor publică.
Oricum, lumea vieţuitoarelor necuvântătoare nouă ni se pare o lume fascinantă şi credem că orice interacţiune paşnică şi armonioasă cu ea ne poate influenţa benefic, reciproc. De aceea intenţionăm să ne luăm şi noi pe lângă casă, cât de curând, doi căţeluşi, Cichi-Chan şi Van-Dam, două pisici, Kung-Fu şi Bagheera, şi încă mai deliberăm asupra unui măgăruş şi a unei capre – motiv pentru care încă nu au nume. Ne gândim chiar şi la câteva găini care, în preajma noastră, vor ajunge liniştite la senectute. Bineînţeles, alături şi de un cocoş, care va trebui să-şi înfrâneze bine de tot aroganţa caracteristică speciei sale, dacă îşi va dori acelaşi destin cu al consoartelor lui. Veveriţele vor fi, desigur, oricând invitatele noastre, alături de căprioare, iepuri şi, chiar de melci, şoareci, ori cârtiţe, ultimele trei poziţii din listă fiind binevenite doar cu anumite condiţii şi doar dacă vor accepta constant între noi şi ele o relaţie de convieţuire bazată pe siguranţă, respect şi apreciere, în reciprocitate.
Bucuresti : 30.01.2015
***
Bucuresti : 30.01.2015
