Finalul povestii "Gradina lui Dumnezeu" vine printr-o alta poveste care, poate, în alte circumstanţe, ar fi putut fi începutul ei. Am pornit scrierea rândurilor de mai jos, într-o formă simplă şi necizelată, prin 2008. Anii următori am tot revenit asupra textului cu modificări, completări şi nuanţe, după cum revelaţiile experienţelor ulterioare mă împingeau s-o fac. Am păstrat textul în arhiva calculatorului meu, peste timp, ca pe o relicvă de mare valoare, simţind cum mi se oglindea în el o Cale. Nu ştiam concret unde avea să mă poarte aceasta, însă adeseori reveneam să mai arunc o privire, să-i simt pulsul şi să văd unde sunt eu şi cum mă simt eu pe această Cale.
Chiar dacă acest text strânge în el o frântură din începuturi, eu n-am putut să-i dau locul aparent cuvenit, adica chiar la începutul cartilor care au adunat jurnalul experientei noastre privind Gradina, respectiv, chiar în primul volum. L-am simţit prea intim, precum un căuş minuscul, ascuns într-un compartiment secret al inimii mele, din care numai eu mă puteam adăpa, numai eu îi puteam înţelege taina şi spre care orice privire iscoditoare şi orice pas străin îmi păreau intruziuni vătămătoare. De aceea l-am tot ţinut deoparte.
Acum el mi s-a cerut a fi dezvăluit, în mod atipic, la final de carte. El completează rostul scrierii, revelând rădăcinile adânci, cele din care visul Grădinii şi-a tras seva şi din care şi-a crescut trunchi şi ramuri, flori şi roade de suflet. Visul a fost împlinit şi, odată cu el, rostul lui s-a cristalizat în înţelegeri care ne-au conturat o nouă Cale. De fapt, este o continuare a celei de la începuturi, dar pe un alt nivel al spiralei.
*
Suntem în 2020. Au trecut aproape 12 ani (2008) de când l-am descoperit prima dată pe Rudolf Steiner şi conferinţele lui. De atunci... boooommm!!! Textele lui au avut un impact covârşitor, pentru mine, au generat acel "scurt circuit" necesar, care m-a scos din labirint şi m-a "pus" pe drumul meu. Să vă povestesc.
Aşadar, au trecut 12 ani de când viaţa mea a intrat pe un alt făgaş. A fost nevoie doar de o scânteie care să-mi aprindă un foc năvalnic, bănuit a fi în jarul ce mocnea în mine. A fost nevoie doar de un pas ca să mă regăsesc într-un carusel al schimbărilor care mi-a declanşat transformarea interioară, o nouă viziune asupra lumii, un nou fel de a fi, de a vorbi, de a înţelege viaţa, moartea, viaţa de dincolo de moarte, iubirea şi cuplul sacru, dar şi o altfel de relaţie cu Dumnezeu. Parcă a trecut o viaţă de om de atunci şi, totodată, parcă toate au fost ieri.
Scriu acum despre asta mai întâi pentru mine, ca reper, dar şi pentru că aceste informaţii pot prinde bine unora, aşa cum şi mie mi-au prins bine atunci, demult, când am căutat şi am găsit răspunsuri şi exemple de trăiri, împărtăşiri de experienţe şi modele de adaptare la ceea ce părea a mi întâmpla şi mie. Aşa cum eu am avut nevoie de toate acestea când am făcut primii paşi, poate şi alţii au nevoie acum. Teoretizarea este bună doar până la un punct, însă, uneori, poveştile celor care au parcurs secvenţe din drum pot oferi repere bune şi vii celor care abia au pornit în călătorie. Dar, bineînţeles, fiecare călător îşi va descoperi şi recunoaşte reperul potrivit sieşi în momentul optim.
Ei bine, ceva nedefinit a început să se înfiripe în subconştientul meu într-o seară de februarie din 2008, când urmăream la televizor o emisiune numită “Naşul", realizată de Radu Moraru, în timpul căreia am aflat trista poveste a Biancăi Brad: cum a devenit ea mamă de îngeraş. Ea povestea cum, pe 27 aprilie 2007, fiind însărcinată în luna a 8-a cu fetiţa ei, Emma Nicole, a trăit un moment extrem de dramatic – copilul atât de mult aşteptat pleca înapoi în braţele lui Dumnezeu.
Mă uitam la televizor şi nu-mi venea să cred. Cu foarte puţin timp în urmă văzusem un interviu cu Bianca din perioada când sarcina ei avea cam cinci luni (dacă îmi aduc bine aminte) şi îmi rămăsese în memorie o Bianca împlinită, radiind lumină, frumuseţe şi fericire. Iar ceea ce vedeam la televizor în februarie 2008 îmi părea de neconceput, de necrezut. M-a cuprins o tristeţe atât de profundă şi de copleşitoare încât am simţit un imbold puternic să-i spun un cuvânt de alinare. I-am căutat pe internet site-ul şi i-am trimis în seara aceea, dar şi în zilele următoare, mai multe mesaje de sprijin şi încurajare pentru ea, dar şi pentru celelalte mame de îngeri care, regăsindu-se în povestea Biancăi, îşi lăsau acolo impresiile, poveştile proprii şi mesajele de compasiune. Aşa am ajuns să o cunosc personal pe Bianca şi s-o ajut.
La scurt timp ea a înfiinţat ONG-ul “Organizaţia E.M.M.A.“ (Eternul Miracol Materna Alinare – acronimul formează numele fetiţei pierdute, Emma Nicole) şi un site pentru acesta http://www.organizatiaemma.ro/, în cadrul căruia am început, alături de alţi voluntari, să îmi dedic din timpul liber diverselor acţiuni. Acestea aveau darul de a aduce în atenţia publicului dramele „părinţilor de îngeri”, de a le oferi acestor părinţi un pic de mângâiere, un sprijin emoţional, un umăr pe care să plângă, o inimă deschisă în faţa căreia să vorbească, să-şi descarce sufletele, dar şi de a-i îndruma pe cei din preajma lor şi a-i ghida cum să le fie suport, cum să nu-i rănească şi, mai ales, cum să îi ajute în procesul lung şi dureros al vindecării.
Aproape doi ani am fost voluntar acolo. A fost o etapă. O parte din proces. A fost introducerea mea în ceea ce avea să urmeze. Mă întorceam de la serviciu şi deschideam calculatorul să fiu prezentă pe Forum sau să actualizez site-ul cu diverse materiale. Primisem drepturi şi parolă de administrator de site şi mă dedicasem total acelor activităţi.
Era ca un al doilea job pentru mine. Vorbeam mult la telefon, organizam cu Bianca acţiunile EMMA, eram implicată în culisele evenimentelor. A fost o perioadă în care m-am simţit foarte utilă la nivel de suflet. Şi, fără să-mi dau seama atunci, prin prezenţa mea în jurul acelor părinţi îndureraţi, am beneficiat eu însămi de efectele vindecătoare ale voluntariatului.
Pe de o parte, am descoperit şi am devenit mult mai conştientă de durerea şi suferinţa acelor oameni, de care prea puţină lume ştia şi pe care prea puţini erau dispuşi să le înţeleagă, subiectul fiind oarecum tabu în vremea aceea. Am început să fiu mai atentă la aspectele ce ţin de sufletul omului, la cele ce îl ating şi îl afectează şi, mai ales, să mă preocupe ideea de suflet venit în această lume, de viaţa de dincolo de moarte, de veşnicie, de nemurire.
Pe de altă parte, mi-am umplut un gol şi mi-am vindecat şi eu unele din propriile suferinţe interioare comparându-mi-le cu cele ale acelor părinţi. Nimic din ceea ce mă durea pe mine atunci nu putea ajunge până la nivelul durerii lor. Ei erau aceia cu adevărat loviţi de soartă, de destin. Suferinţa lor nu putea fi vindecată nici prin fugă şi nici prin schimbarea direcţiei de mers, ci doar prin compasiune, mângâiere, răbdare şi înţelegere. Şi cu multa încredere în Dumnezeu.
Scriam în perioada aceea: întotdeauna, când crezi cu putere într-un scop, când ai entuziasm şi eşti tu însăţi motivată să porneşti o acţiune, nu da înapoi. Fii exemplu altora, învinge-ţi propriile îndoieli şi mai ales îndoielile altora, caută sprijin dacă e nevoie şi continuă. Din păcate, uneori, viaţa ne scoate înainte şi ispite diverse sau ne creează conjuncturi ciudate pentru a ne deturna de la drumul început, pentru a ne descuraja, pentru a abandona. Dumnezeu însă ne va spune că suntem acolo unde trebuie să fim, că facem ceea ce trebuie să facem. Nimic nu este la întâmplare, chiar dacă, de cele mai multe ori, noi nu-i înţelegem planul. Sunt aici împinsă de forţe lăuntrice care mă uimesc şi pe mine, de sentimente puternice, pe care nici eu nu le înţeleg. Dar simt că toate aceste demersuri ale noastre sunt de folos. Este un sentiment mai presus de argumente logice. Cineva s-a vindecat. Cuiva i-au folosit. Cineva a folosit aceste daruri ca pe un felinar către calea cea bună. Cineva, citind şi răsfoind aceste pagini, şi-a regăsit în lăuntrul său forţa de a merge mai departe."
Atunci am reînceput să rescriu versuri după o pauză de 24 de ani. Naiv, simplu, fără construcţii elaborate. Le-am scris mai mult empatic şi compasional, ca pe un mod de expresie a durerii acelor părinţi ce-şi pierduseră copiii. M-am transpus în suferinţa lor şi am lăsat durerea lor să curgă prin mine ca şi cum ar fi fost a mea. Astfel, în final, m-am eliberat şi eu de unele din propriile mele dureri, ce stăteau ascunse în interior, de unde trebuiau scoase la lumină şi vindecate. Toate aceste preocupări mi-au purtat paşii, aproape de la sine, către informaţii din sfera esoterismului şi evoluţiei sufletului uman. Astfel, a început transformarea.
În perioada aceea am început să navighez pe internet cu o curiozitate avidă, cu o nevoie de cunoaştere de nestăpânit. Am citit foarte mult, am făcut selecţii de materiale, am descărcat cărţi de pe internet, le-am tipărit şi le-am citit, cultivându-mi, din ce în ce mai mult, discernământul în acest domeniu, unul nou pentru mine.
Apoi a venit momentul zero, cel în care am simţit în mine un declick, ca o resetare interioară. A fost momentul când am descoperit seminariile şi conferinţele lui Rudolf Steiner. Despre Rudolf Steiner puteţi găsi pe net multe detalii. Eu, atunci, am descoperit, pentru prima dată cu alţi ochi, conceptele de reîncarnare şi de karma. Ulterior, “Puterea Prezentului” a lui Ekhart Tholle mi-a fost un fel de abecedar care mi-a deschis calea către altele.
Aşa am trecut treptat prin mai multe din etapele transformării. Mai întâi am fost şocată de ceea ce descopeream. Eram atât de înrădăcinată în credinţa creştină în care crescusem şi în care fusesem educată, încât, iniţial, nici n-am putut accepta modelul reîncarnării, ca fiind model de învăţare umana. Karma? Mi s-a părut un atac la dogme, la “crede şi nu cerceta”. Totuşi, am citit conferinţele on-line ale lui Steiner pe nerăsuflate! Stăteam până noaptea târziu şi citeam până mă usturau ochii, până picam de somn. A doua zi mergeam la serviciu şi trebuia să mă trezesc foarte devreme, după doar câteva ore de somn. Seara următoare abia aşteptam să ajung din nou în faţa calculatorului ca să-mi continui lectura. Nu existau pe atunci smartphone-uri, iar internautica nu era accesibila chiar oricui şi oricând. Şi, deşi nu înţelegeam multe din cele citite, ceva mă atrăgea să continui. Mă simţeam bine descoperind atâtea informaţii extraordinare, iar curiozitatea mă împingea de la spate să caut şi mai multe, să sondez şi mai profund, să verific, să mă conving. Să aleg.
Citind, îmi dădeam seama că în mine se dădea o luptă intensă. Pe de-o parte eram mânată de acea curiozitate frenetică faţă de informaţiile pe care mi le revelau textele lui Steiner, pe de altă parte simţeam cum învăţăturile religioase cu care crescusem se opuneau vehement noilor descoperiri. Vroiam să ştiu, dar, totodată, nu vroiam. Eram curioasă să aflu, dar, totodată, parca mă temeam de ceva. Aveam să înţeleg că, da, mă temeam de momentul deciziei, al alegerii: cred sau nu cred în adevărul celor nou descoperite? În esenţă, în cele din urmă, mă temeam de schimbare. Totuşi, mi-am dat seama că, dacă nu sunt deschisă acestor informaţii şi dacă resping din start anumite teorii, nu-mi pot formula eu însămi o părere şi o convingere asupra celor citite.
În cazul meu, impulsul determinant, cel care a pledat pentru deschidere şi cunoaştere, a fost revelaţia pe care mi-a adus-o un soi de concluzie personală. Mi-am zis că, dacă Rudolf Steiner, o personalitate extraordinară a epocii, un mare filozof şi important om de cultură, un profesor universitar cu o notorietate mondială, un geniu controversat, dar cu mare greutate în mediul academic, ştiinţific şi cultural al vremurilor sale (şi nu numai), ei bine, dacă el a crezut în aceste teorii şi, nu numai atât, dacă le-a şi propagat în diverse medii, făcându-le cunoscute şi înţelese printr-un limbaj clar, simplu, ca pentru orice neştiutor, atunci – mi-am zis eu – trebuie că toate aceste teorii şi informaţii să ascundă în ele, în miezul lor, un sâmbure de adevăr. Un raţionament pueril, aţi putea spune, dar care a avut un impact maxim, în cazul meu. Gândeam eu că, dacă Steiner nu ar fi crezut cu toată fiinţa lui în acel adevăr, în mod sigur nu şi-ar fi permis ca, prin diseminarea acestor teorii, să se compromită public şi să rişte oprobiul întregului mediu ştiinţific, filozofic şi cultural al epocii sale. Timpul a dovedit că el, ca mulţi alţii, a fost înaintea vremurilor.
Novice şi eu, am pornit de la această ipoteză şi, astfel, m-am lăsat atrasă de acel adevăr pe care îl simţeam şi îl intuiam că se afla acolo, printre rândurile conferinţelor lui, dactilografiate de studenţii sau de discipolii care îl ascultaseră. Am citit notele biografice despre el, meditaţiile lui, incursiunile în metafizică, matematică, filozofie şi esoterism, tot mai dornică să descopăr adevărul de dincolo de cuvinte, de dincolo de existenţa lumii. Acum n-aş mai putea reda exact care au fost acele informaţii care m-au impactat cel mai profund din toate câte le-am citit atunci. Am rămas însă cu altceva. Cu o confirmare. Primisem, la nivel inconştient, reperul necesar, markerul acela care îmi arăta că de acolo începea drumul meu spre cunoaşterea de sine.
Steiner a spus în introducerea uneia din cărţile sale ceva punctual: “Un drum spre cunoaşterea de sine este concepută într-o formă diferită: sunt prezentate experienţele pe care le face un suflet angajat, într-un anumit fel, pe calea spiritului. Această carte poate fi deci considerată ca povestirea acestor experienţe. Nu trebuie totuşi pierdut din vedere că aceste experienţe îmbracă o formă individuală, conform naturii fiecărui individ.”
Pornind de la povestea lui, mi-am început propria poveste. Încet, încet, citind pagină cu pagină, link după link, carte după carte, devorând tot ce-am găsit pe net la vremea aceea - începând cu Rudolf Steiner şi continuând cu alţii - am acceptat, am înţeles, am descoperit multe şi am fost uluită de perspectiva care se deschidea înaintea sufletului meu, cel pe care, până atunci, îl crezusem închis pe viaţă într-un trup, apoi pierdut pentru totdeauna, prin moarte. Deodată, Moartea a căpătat un alt sens, iar Viaţa un sens infinit mai bogat.
Dar cea mai importantă schimbare pe care am simţit-o a fost deschiderea sufletului meu înspre trăire autentică. M-am eliberat de multe colivii, de multe închisori şi am spart multe lacăte ce mă ţineau prizonieră. Am renunţat la multe drame din viaţa mea şi la multe din măştile pe care le purtam şi am început să fiu eu însămi, din ce în ce mai liberă, dar şi mai conştientă de temerile mele. Printre altele, teama de a fi judecată, interpretată, măsurată, neapreciată, neacceptată, neiubită şi respinsă.
Ceea ce învăţasem în facultatea de Marketing (ce ironie a destinului, tocmai această facultate, cea a creării unei iluzii fermecătoare despre lume, mi-am ales-o şi aprofundat-o într-un master!), adică să construiesc o imagine aparent cât mai frumoasă, pe care să o pot vinde cât mai bine (marketing) – părea să nu mai fie valabil.
Eram în 2009 când procesul s-a declanşat în forma lui evidentă. Ceva a erupt deodată din mine spre suprafaţă, precum un vulcan care îşi aruncă lava fierbinte din rărunchi. M-am înscris ca membru al unui grup de discuţii pe internet, care avea în centrul atenţiei descoperirea sinelui, şi m-am lăsat antrenată în acest proces personal.
Participând la discuţiile de pe acel grup, citind despre experienţele povestite de membrii grupului, împărtăşindu-ne unii altora tot felul de păreri, simţiri, trăiri şi provocări, începusem să înţeleg şi să simt cumva că lumea exterioară se modelează în conformitate cu percepţiile personale, că acestea se generează, de cele mai multe ori, în inconştient şi că este foarte important să reuşesc să trăiesc în fiecare clipă deplin conştientă de ceea ce simt şi sunt, dar mai ales să fiu autentică şi să trăiesc în momentul prezent, în armonie şi echilibru cu mine însămi. Să mă accept aşa cum sunt şi să am încredere că nimic nu este întâmplător.
Dar, înainte de toate, m-am prăbuşit într-un hău adânc. Coroborat cu detaliile specifice ale destinului meu din acel moment, mi-am dat seama de efemeritatea acestei lumi şi de toată suferinţa şi ura în care trăim cu toţii, doar pentru a le recunoaşte ca lecţii de viaţă şi pentru a ajunge să apreciem cum se cuvine darurile bucuriei şi iubirii. Am alunecat atât de jos, încât la un moment dat nu mi-am mai dorit să mă ridic. Nu mai simţeam rostul efortului şi nici al continuării unui drum în care nu mai vedeam altceva decât suferinta, tristeţe şi neîmplinire. Câteva luni n-am avut nici un zâmbet pe faţă. Citeam mult şi căutam un răspuns, ceva de care să mă agăţ, ceva care să-mi ofere o motivaţie, o justificare a efortului de a reveni la lupta cu viaţa. Doar copiii mei mi-au fost ancoră atunci.
Versurile scrise în vremea aceea au strâns în ele tot zbuciumul începutului. Treceam de la agonie la extaz şi invers foarte repede, uneori, aparent, fără motiv, dar, desigur, pe fondul multor aspecte interioare ce se cereau vindecate. Am pus atunci în rime multe din ideile care mă preocupau şi, sub rezerva amatorismului, ele mi-au desenat foarte bine harta traiectoriei evoluţiei mele. Poezia, aşa cum îmi era ea, neşlefuită, mi-a slujit ca jurnal al trăirilor şi ca mod de echilibrare a emoţiilor. Energiile intrau în mine, îmi răscoleau toate umbrele şi se linişteau apoi în cuvinte năvalnice ori resemnate, strigătoare la Cer, ori pline de gratitudine.
Treptat, energiile noi mi-au rafinat cuvântul şi rimele, construcţiile şi metaforele, însă versurile de început, cu toate stângăciile inerente, au un farmec aparte, o inocenţă a neştiinţei, o magie stranie, precum aceea surprinsă de un film care redă, cadru după cadru, intrarea omidei în cocon, transformarea ei şi ieşirea în lumina soarelui a fluturelui diafan, impresionant.
Radu Gy exprima genial aspectul acesta in "Antiteze":
"N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai
De n-ai purta un strop de iad în tine.
Căci nu te-nalţi în slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii cu cântecul de azi
E c-ai murit cu lacrima de-aseară."
Atunci, în 2009 am murit şi am reînviat de mai multe ori. Am intrat în cocon şi... nu ştiu când am ieşit... dacă am ieşit... Probabil că încă mă pregătesc să ies, ca mulţi alţii care au trecut prin procesul vindecării si transformării interioare, dar acum ştiu că am aripi de fluture. Când am intrat în cocon, ca omidă, nu ştiam ce mi se întâmplă. Nu ştiam ce urmează. Nu ştiam nici că mai urmează ceva, nicidecum altceva. Doar devenisem conştientă că sunt omidă şi doar mă rugam să fiu ajutată să-mi depăşesc condiţia de omidă. Nu mai vroiam sa fiu doar atat. Simteam ca sunt mai mult decat atat, ca pot mai mult, ca merit mai mult. Ceea ce este mare lucru. Mulţi oameni încă trăiesc pe această lume neştiind că, dincolo de trupul de omidă, sunt, de fapt, fluturi. Unii îşi închipuie că sunt vulturi, în timp ce îi văd pe alţii ca fiind raţe. Unii se identifică total cu funcţiile de directori, în timp ce-i transformă pe alţii în roboţei, în scavi pe plantaţie. Sau îşi proiectează filmul vieţii lor în etape fixe: “naştere – copilărie - şcoală – slujbă – căsătorie – casă - maşină – concedii - copii – vacanţe - pensionare – nepoţi - moarte”, trăind doar cu preocuparea de a bifa din listă tot, una câte una. Până când... ?
Dar să continui povestea. Se spune că, atunci când elevul este pregătit, apare şi Maestrul. La “şcoala vieţii” suntem toţi elevi într-o continuă pregătire şi trecem prin lume, rând pe rând, prin mâinile mai multor profesori, chiar şi ei fiind, la rândul lor, elevi pe calea redescoperirii de sine şi al Maestrului interior. La grădiniţă suntem învăţaţi de educatoare; în anii gimnaziali, de învăţătoare; în liceu, de profesori, iar în facultăţi sau masterate, de profesori universitari, lectori, profesori doctori, etc. Aşa stau lucrurile în pregătirea curicullară convenţională. Asemănător se întâmplă însă şi în „şcoala vieţii”. Fiecare nivel absolvit determină trecerea la un nivel superior de pregătire, cu profesori dintr-o altă categorie pedagogică, cu o altă calificare. Fiecare ne învăţă altceva şi altfel, ne îmbogăţeşte, ne şlefuieşte şi ne transformă într-un om superior celui care am fost şi pe care îl lăsăm în urmă. Însă, mai mult decât atât, toţi tânjim în adâncul sufletului nostru, conştienţi sau nu, să ajungem la acel profesor care să ne deschidă ochii spre propria redescoperire de Sine.
În fapt, toţi oamenii cu care interacţionăm de-a lungul tuturor vieţilor noastre ne sunt, într-un anumit grad, profesori. Sau noi le suntem lor. Nici o întâlnire nu este întâmplătoare, nici o cunoştinţă nu este fără rost, nici o trecere mai departe către alţi oameni sau către alte experienţe nu are loc până când nu suntem pregătiţi, vindecaţi, până când nu ne-am înţeles şi asumat lecţiile de până atunci. Dacă suntem autentici, atenţi şi devenim conştienţi de acest dar oferit cu reciprocitate, putem înţelege mai repede, putem absolvi mai uşor, putem accesa cu mai mult curaj nivelul următor.
Fiecare este pregătit să treacă pe următorul nivel atunci când îşi înţelege şi îşi iartă greşelile, neajunsurile, lupta, încrâncenarea, resemnarea. Când renunţă a mai căuta în jur vinovaţi, ori salvatori, când începe să caute în sine însuşi explicaţiile, motivaţiile, încrederea, tenacitatea, soluţiile. Este pregătit atunci când înţelege că el singur este responsabil pentru toate câte i se întâmplă, că poate alege şi îşi poate decide singur drumul pe care doreşte să meargă. Când îşi dă seama unde vrea să ajungă şi, fără a încălca liberul arbitru al celorlalţi, merge hotărât înainte spre destinaţia visată. Când acceptă că orice deviaţie, orice întârziere, orice amânare sunt doar lecţii de viaţă pe care trebuie să şi le însuşească şi să şi le asume pentru a putea continua.
Când cineva este pregătit pentru a urca pe o nouă treaptă, întotdeauna apare şi profesorul potrivit pentru noul nivel. Şi, la un anume punct al vieţii sale, îşi poate întâlni şi Partenerul potrivit (dacă nu l-a întâlnit deja). Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu, ci exact la timpul oportun. Este cea mai frumoasă, armonioasă şi magică întâlnire, este o întâlnire cu adevărat eliberatoare şi definitorie. Când îl întâlneşti, poţi să îl recunoşti doar dacă deja te cunoşti bine pe tine însuţi. Îl recunoşti dacă deja ştii unde eşti şi unde vrei să ajungi. Cu modestie, cu încredere, consolidând fiecare pas făcut împreună. Îl recunoşti după deschiderea totală pe care o are în faţa ta, lăsându-te să-i vezi, nu numai puterea şi măreţia, ci şi vulnerabilităţile şi sensibilităţile. Aşa cum eşti şi tu în faţa lui. Îl recunoşti pentru că el este tot ceea ce îţi doreşti să fii. Şi chiar eşti astfel, alături de el. Îl recunoşti pentru că în el sunt adunate, ca într-un mănunchi complet şi frumos, toate faţetele personalităţii tale, pentru că el este o oglindă a sufletului tău în care te vezi şi te recunoşti pe tine. El te lasă şi te ajută să îl vezi, să îl citeşti, să îl simţi deplin. El te iubeşte şi tu îl iubeşti! Şi fiecare îi este Oglindă celuilalt.
Prezenţa lui Adrian în viaţa mea este privilegiul la care nici nu visasem. Ne-am întâlnit prima dată în iunie 2012, cand m-am oferit ca voluntar in echipa de organizare a evenimentului organizat de Adrian pentru Sal Rachele, binecunoscutul autor american de carti, invatator spiritual, medium si compozitor de muzica de relaxare. Dar abia artificiile revelionului 2013 ne-au deschis ochii şi ne-au ajutat să ne privim în inimi şi să ne recunoaştem Iubirea pe care nici n-o bănuiam a fi acolo. Ne-am fost Oglindă unul altuia exact atunci când amândoi am fost pregătiţi să ne vedem unul pe celălalt ca parte a aceluiaşi Cuplu Sacru.
Iubirea noastră s-a ţesut între noi fin, magic şi delicat, din luminoase şi gingaşe fire de tandreţe şi duioşie. Ea, iubirea, a fost aceea care ne-a devenit amândurora Ultimul Maestru, care ne-a şlefuit şi ne-a înfrumuseţat, care ne-a împlinit şi ne-a călăuzit paşii din ce în ce mai mult înspre noi înşine.
Ce să mai spun? In martie 2013 declaram bucuroasă: “M-am schimbat” (http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2013/03/m-am-schimbat.html).
Îmi pare, oare, numai mie că s-a oprit pământu-n loc,
Că timpul e doar o ruletă la care toţi avem noroc,
C-am câştigat la loterie fără să joc, fiind doar Om,
Că viaţa asta-i precum mărul din interzis divinul pom?
Îmi pare, oare, numai mie că, parcă, s-a sfârşit ceva,
C-am promovat şi clasa asta, deşi încă-s aici, în ea,
C-am folosit, din tot bagajul, tot ce, la început de drum,
Mi-am luat cu mine să m-ajute să-nvăţ să fiu Aici şi-Acum?
Îmi pare, oare, numai mie că, de privesc spre înapoi,
N-a fost atât de grea cărarea cum toţi spuneam, şi eu şi voi,
Că nu au fost atât de-nalte şi nici atât de netrecut
Acele ziduri şi hotare ce-n faţa noastră-au apărut?
Îmi pare, oare, numai mie că pot să fiu orice-mi doresc,
Că nu mai am deloc nevoie în jur iluzii să-mi zidesc,
Că uşa inimii-i deschisă şi, în sfârşit, mă pot primi
Pe mine-ntâi şi-apoi pe alţii, pe-aceia care pot iubi?
Nu, nu îmi pare numai mie că m-am schimbat. Şi voi o ştiţi.
Şi voi trăiţi, în trup şi-n suflet, acum, altfel. Şi voi simţiţi.
Chiar dacă neşfârşit e drumul şi încă multe-s de-nvăţat,
Mult mai uşor de-acum ’nainte ne va fi pasul la urcat.
Pe parcursul lui 2013 si 2014 cuvântul meu îmi transpunea în vers (sau în eseu) o altă energie. Am scris in perioada aceea multe poezii de dragoste, de bucurie, de implinire, toate inspirate si dedicate iubirii ce se trezise in noi. Adrian imi era nu doar partener, ci si muza, prieten, invatator si calauza pe drumul elevarii sufletului. Atunci când am scris poezia „Metamorfoza” (în octombrie 2014), am primit confirmarea că sunt pe drumul cel bun, poezia însăşi fiindu-mi reper, răspuns şi înţelegere. Asta, după ce, în februarie 2014, primisem prima “Scrisoare de dragoste” din partea Sinelui meu înalt (http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2015/02/scrisoare-de-dragoste.html ).
Procesul de transformare este încă în curs, dar acum evoluăm împreună, Adrian şi cu mine, în tandem. Ne ajutăm, ne susţinem reciproc şi mergem ţinându-ne de mână pe acelaşi drum, înspre aceeaşi direcţie. Cu Dumnezeu înainte.
Desigur, acum eu nu mai sunt aceea care eram în februarie 2008. M-am schimbat. Şi, odată cu mine, întregul meu univers. Alegerile, oamenii din jurul meu, locuinţa, locul de muncă, prietenii, viaţa întreagă, iubirea. Mi-am dat întreaga lume peste cap odată cu noile alegeri şi m-am adaptat la o nouă lume, în continuă schimbare, la a cărei creaţie contribuim acum împreună, Adrian şi cu mine.
Privind înapoi, îmi pare că am trăit mai multe vieţi în una singură. Uneori mi s-a părut cumplit de greu să merg prin paşii mei, iar alteori am simţit, pur şi simplu, că zbor pe deasupra lor. Uneori m-am plâns şi m-am revoltat, iar alteori mi-am strigat fericirea înspre cele patru zări. Uneori mi s-a părut că sunt rătăcită în necunoscut, iar alteori am descoperit reperele lăsate de aceia care trecuseră înaintea mea de drum. Aflând cum le-a fost lor sau cum le este altora, am putut să mă recalibrez cumva şi să trec prin toate altfel. Prevenită. Şi, astfel, cu mai mult curaj şi cu mai multă încredere. Contează. Cu Adrian alături, drumul mi-a devenit mult mai evident o cărare de flori, spirală spre infinit şi scară către Dumnezeu. Ţinându-ne de mână, dăm la o parte din calea noastră valurile şi umbrele şi privim încrezători spre strălucirea Soarelui, spre măreţia Cerului, spre misterele nepătrunse ale Luminii lui Dumnezeu.
Vreau să închei acest capitol spunându-vă că eu cred că, mai presus de orice teorie, explicaţii, raţionamente şi cursuri despre viaţă, stă trăirea experienţei. Cred cu tărie că împărtăşirea experienţelor celor care au parcurs deja părţi din drum pot fi de mare folos celor care sunt la început, celor care abia au deschis ochii şi şi-au început căutările în această lume. Aceştia nu vor trăi la fel, desigur, dar vor avea repere folositoare văzându-i pe alţii cum merg pe Calea lor şi cum reuşesc să facă faţă provocărilor.
Să ne povestim unii altora experienţele! Să ne întâlnim, să organizăm şezători şi evenimente pentru a ne împărtăşi întâmplările transformatoare din viaţă, concluziile cu care am rămas în urma lor, care ne-au fost lecţiile. Sau să le povestim, în mod inspiraţional, pe internet, pe bloguri sau pe facebook, să le diseminăm prin cărţi. Ne ajutăm, astfel, reciproc. Ajutându-ne şi schimbându-ne împreună, ne schimbăm lumea din jurul nostru şi, implicit, schimbăm totul. Creăm o altă realitate. Aceea frumoasă pe care o visăm împreună!
Spuneam cu ceva vreme în urmă că nu-i întotdeauna uşor şi nu-i nici totul la îndemână, nu-i nici atât de rapid pe cât am vrea şi nici atât de simplu pe cât ar putea să fie. Desfăşurarea lucrurilor nu depinde numai de noi, iar lumea asta în care trăim pare a fi un teren de joacă în care fiecare are regulile, nevoile şi aşteptările lui, diferite de ale celorlalţi.
Suntem, totuşi, aici, împreună, în acest Joc planetar, şi fiecare învaţă să-şi descopere Calea, Adevărul şi Viaţa proprie, ţinând cont (sau nu) de ceilalţi jucători, de regulile, nevoile şi aşteptările lor. Din fericire, există mult ajutor divin, iar El intervine mai evident acolo unde este cerut, recunoscut şi primit. Căci oamenilor le-a dat aici, pe pământ, liberul arbitru deplin, iar ei chiar şi asta pot alege sau nu: să-L cheme, să-L recunoască şi să-L primească pe Dumnezeu în viaţa lor.
"Deciziile la nivel de suflet preced deciziile reflectate la nivel uman şi acţionează în acelaşi timp şi în viitorul deciziei umane, deschizând noi căi. Ecoul în viitor are loc chiar înainte de alegerea reflectată la nivel uman (în cazul în care omul conştientizează la un moment dat alegerea la nivel de suflet şi o urmează). Adrian Paşcanu"
*
Ne-am căutat Grădina cu ardoare, dorindu-ne ca, în interiorul ei, să ne continuăm şi să ne desăvârşim evoluţia sufletelor, departe de iureşul lumii, de provocările şi de toxicitatea ei. Aveam nevoie de un cuib în care să ne „creştem” aripile ca într-un cocon protector. Am găsit-o şi am pornit pe calea împlinirii acestui vis având convingerea că noi doi, căutători de Dumnezeu fiind, aveam să ne trăim viaţa la ţară precum într-un rai dumnezeiesc, bucurându-ne nesfârşit în mijlocul naturii de liniştea, pacea şi puritatea ei, culegând roadele pământului, cultivate cu mâinile noastre, gospodărindu-ne singuri, trăind în armonie cu toate vieţuitoarele, cu ritmul naturii, cu influenţa anotimpurilor, cu intemperiile atât de imprevizibile, cu toate energiile pământului şi cerului, deopotrivă. Eram siguri că modul de viaţă rural avea să ne ofere condiţiile propice, necesare creşterii spirituale, respectiv, condiţiile de care aveam nevoie pentru susţinerea regenerării corpurilor noastre fizice şi emoţionale. Ceea ce s-a şi întâmplat, până la un punct.
Cu toate acestea, trăindu-ne viaţă la ţară, în modul nostru specific, şi trecând prin propriile experienţe legate de aceasta, am avut revelaţia identificării unui paradox. Pe de o parte, da, modul de viaţă rural, curat, ecologic şi în mijlocul naturii, aduce o anumită protecţie corpurilor fizice şi emoţionale în faţa agresivităţii nocive şi haotice a lumii urbane, a lumii în general, protecţie care este foarte benefică pentru stimularea creşterii spirituale, dar, pe de altă parte, el aduce, implicit, şi un soi de degradare fizică şi emoţională, datorată tocmai efortului continuu de adaptare la un nou stil de viaţă, unul care presupune solicitări fizice şi psihice continue, în activităţi de sustenabilitate a vieţii la ţară: lucratul pământului, întreţinerea grădinii, viei, livezii şi, în general, a întregii gospodării, a curţilor şi a casei, renovările, activităţile legate de încălzirea cu lemne (tăiat, crăpat, cărat, stivuit etc.), diversele lucrări adiacente grădinăritului (recoltarea seminţelor ecologice pentru culturi viitoare sau pregătirea intensivă a conservelor pentru iarnă, de exemplu), şi, nu neapărat în ultimul rând, relaţiile interumane. Acest efort constant (fizic şi psihic) generează oboseală şi o uzură continuă, care acţionează ca o frână în procesul evoluţiei spirituale.
Dacă până la un punct, sufletul cunoaşte, întradevăr, în mijlocul naturii, un avânt extraordinar şi o creştere puternică, motivat de entuziasm, de satisfacţia dată de schimbare şi de explorarea necunoscutului din noul mediu de viaţă, după acel punct, se poate produce o plafonare a evoluţiei, o limitare a experienţelor, un blocaj al energiilor.
Noi am ajuns în acel punct de plafonare după doi ani şi jumătate de viaţă rurală, când, terminând cele mai provocatoare acţiuni generatoare de confort şi sustenabilitate pentru termen lung, ne-am dat seama că urma o viaţă rutinieră, ce implica şi o anume degradare pe mai multe planuri. Ca să evităm asta, se cerea o nouă schimbare exterioară, cu atât mai mult cu cât, în cei doi ani şi jumătate care trecuseră, deja ne schimbasem foarte mult în interior, evoluând în ritm accelerat. Modificarea stilului de viaţă, a dietei, a nevoilor curente de fiinţare socială, ne-a făcut să ne dăm seama că, în cei doi ani şi jumătate, am alchimizat rapid mult mai multe procese de evoluţie decât anticipasem şi că suntem pregătiţi pentru o altă etapă. Grădina începuse deja să ni se pară a fi prea puţin, deşi, paradoxal, în acelaşi timp, ni se părea a fi prea mult.
Eram în mijlocul lui 2018 când am decis că este timpul să predăm ştafeta şi să mergem mai departe. De atunci, de la momentul deciziei, şi până în mijlocul lui 2020, momentul implementării ei, Dumnezeu ne-a oferit un timp de odihnă şi înţelegere, un timp de aşezare a energiilor şi de acceptare a noului Plan, un timp în care ne-am îmbrăţişat experienţele şi învăţătura acumulată, ne-am sintetizat creşterea şi lumina asimilată în structurile noastre spirituale, şi, în plus, ca un bonus, ne-a oferit un timp în care s-a creionat o nouă perspectivă, prin sedimentarea materialului pentru lansarea cărţilor noastre de tip jurnal, "Bucuresteni mutati la tara, in Ardeal", miniserie formata din cele patru volume: "In Cautarea Gradinii", "Noi Doi in Gradina", "Gradina pentru Aripi si Vise" si "Zborul".
Conjunctura planetară pandemică, declanşată chiar de la sfârşitul anului 2019, cu concretizare directă în ţara noastră în prima jumătate a anului 2020, a oprit brusc motoarele omenirii, oprind-o în loc, generând o realitate mondială fără precedent. Astfel, am primit încă o confirmare în plus că luasem decizia cea bună pentru noi. Ştafeta Grădinii trebuia predată, ni se arătase că venise momentul optim în acest sens, chiar dacă aceasta era o decizie ce putea părea în ochii altora o nebunie, un fel de a înota împotriva curentului, i-am putea spune. Eram chiar în perioada izolării şi a carantinelor virusologice, când omenirea întreagă abia începuse a aprecia, din ce în ce mai evident şi mai vocal, beneficiile vieţii la ţară, ale grădinăritului, ale consumului de produse ecologice, din producţie proprie, precum şi libertatea petrecerii de timp în mijlocul naturii, în contrast evident cu izolarea practicată în interiorul pereţilor unor apartamente mici, de bloc, din oraşe poluate, aglomerate şi haotice. Dar, da, noi mereu am luat decizii controversate, în contratimp cu restul lumii, fiind pionieri avangardişti, deschizători de drumuri, marcatori de trasee şi cuceritori de vârfuri. Căutarea Grădinii ne-a oferit oportunitatea de a fi Exploratorii unor trasee noi, găsirea Grădinii şi viaţa trăită în mijlocul acesteia ne-a trasformat în Învingătorii Călătoriei, iar scrierea şi împărtăşirea poveştii noastre în file de carte închide un capitol şi ne deschide o nouă Cale, evidenţiindu-ne Esenţa noastă. Noi nu suntem Fermieri şi nici Păstrători de Seminţe, nu putem rămâne legaţi de glie şi de tradiţii, nici înrădăcinaţi ai pămîntului şi nici şi apărătorii lui. Noi suntem Zburătorii, Călătorii Eterni, Seminţele Stelare.
Cuibul dumnezeiesc, cel în care am stat pe timpul celor patru ani şi jumătate ca într-un cocon de omidă, ne-a fost loc sacru în care ne-am crescut Aripile şi le-am deschis în lumină. Momentul Zborului din cuib nu a fost ales la întâmplare. Zborul ne fusese scris de Dumnezeu pentru noi în Cartea Destinului şi, odată revelat, împlinirea lui a venit ca o confirmare că ne-am atins potenţialul.
Azi, 29 iulie 2020, când scriu aceste rânduri de final de poveste, au trecut fix 4 ani şi 8 luni de la acel 29 noiembrie 2015, ziua mutării noastre, din Bucureşti, în Ardeal. Azi, 29 iulie 2020, avem fix o lună de la acel 29 iunie 2020, când am lăsat Grădina în urmă şi ne-am pornit Zborul către o nouă călătorie spre înălţimi. O nouă lume s-a deschis acum înaintea aripilor noastre, infinit de bogată în experienţe, îmbiindu-ne să o explorăm.
29.07.2020
"Cei mai mulţi pescăruşi nu căutau să înveţe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană şi invers. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. Mai mult decât orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare. (...)
(…) - Se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te-ai desăvârșit. Ai terminat o școală, acum e timpul să începi alta." (fragmente din povestea „Pescarusul Jonathan Livingstone”, autor Richard Bach.)
„E imposibil.” a zis Mândria.
„E riscant.” a zis Experienţa.
„Nu are rost.” a zis Raţiunea.
„Încearcă!” a zis Inima.
Şi atunci am zburat!
***
