vineri, 4 septembrie 2015

De la “a fi mama” la “a fi bunică” (poze)


 



Sunt bunică. Da, da, chiar sunt. Pe bune!
Ok, nici mie nu-mi prea vine-a crede, dar chiar aşa e: sunt bunică. Ştiam că avea să vină şi momentul ăsta al recunoaşterii acestui adevăr şi mă pregătesc de ceva vreme să reuşesc eu mai întâi să asimilez noţiunea aceasta, atât ca definiţie şi sens, cât şi în privinţa responsabilităţii şi demersurilor pe care le presupune, înainte de a-mi susţine ferm şi cu emfază în faţa naţiunii această nouă titulatură. N-am reuşit încă, dar mă mai străduiesc. Poate tocmai de aceea nici ceilalţi nu mă cred.

“Hei, sunt bunică!” Aud râsete înfundate şi zâmbete complice, ca după o glumă bună. Poate le aud doar în capul meu, dar….

Oricum aş întoarce-o, tot e greu de crezut. Repet de câteva ori afirmaţia, încerc din răsputeri să mi-o asum ca fiind adevărată şi ca făcând referire la propria mea persoană, dar mă blochez întrebându-mă: chiar e vorba despre mine? EU sunt bunică? EU?? Nu pot să cred…. Nu poţi? – mă întreb retoric, ca-ntr-un dialog imaginar cu mine însămi. Păi, ce să mai zic atunci de reacţia celorlalţi?

Mă uit în oglindă. Bunică?? Pffiiiuuuuu!!!! Ce glumă bună! Neeeee……. 

Dacă până acum mă amuzam copios de reacţia unora care rămâneau ca trăsniţi de fulger când aflau că sunt mamă, neştiind dacă glumesc sau vorbesc serios, acum este deja prea mult.

Pentru ca oamenii reacţionează de cele mai multe ori previzibil, programaţi de tiparele în interiorul cărora s-au format şi pe care le recunosc:
“Ana are mere.”
“Soarele este rotund”.
“Munca este brăţară de aur.” (mă rog, asta e discutabil, dar, hai, fie, brăţara asta face parte din moştenire, din patrimoniul naţional)
“…şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” (hmmm….care bătrâneţi? despre ce vorbim aici?)
“Pentru o viaţă sănătoasă evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi” (ăsta este un tipar mai nou, dar este unul inoculat sistematic şi, deşi pare fără sens din cauza ostentativei şi flagrantei contradicţii cu celelalte reclame dubioase şi teribil de insidioase, este deja cunoscut, acceptat şi începe să determine nişte automatisme).
“Nu ne vindem tara.” (ah…stop, să nu intru pe un teren minat……vedeţi? sesizaţi tiparul?)
“Termin şcoala, îmi găsesc un job bun, mă căsătoresc, fac un copil-doi, casă-maşină şi câteva concedii, ies la pensie, cresc nepoţi şi…. cam atât.”

Cred ca aţi prins ideea.

Există o ordine a lumii, un dat, o cutumă. Ştie lumea de unde să te ia, cum să te trateze, cum să te evalueze, cum să se raporteze la tine. Nu se iese din tipar aşa cu una cu două. Nu-i dai pe oameni peste cap cu chestii de-astea ieşite din comun, să fie clar! Rişti ori să nu fii luat în serios, ori să nu fii luat în serios. Din două, una. 

Le spun: “Sunt bunică!” Şi primesc: “Tu? Pe bune? Ha, ha, ha, ha….” Vedeţi? Asta se întâmplă. Nu mă crede lumea.

Deşi, trebuie să menţionez că asta cu “sunt bunică atât de tânără” se înscrie în genetica familiei. N-are rost să mă duc prea mult în urmă cu exemplificările, este suficient de relevant să spun că şi mama mea a devenit bunică de foarte tânără. Întotdeauna m-am mândrit cu mama mea cea atât de frumoasă şi atât de tanără. Aşa că i-am urmat exemplul. Şi, deşi am cam pus până acum toate bifele în lista evenimentelor aferente tiparului genetic familial, bifa asta cu “sunt bunică atât de tânără” m-a surprins chiar şi pe mine, nu doar pe ceilalţi.

Pentru că eu nu respect nici în interior şi nici în exterior standardul de “bunică” prestabilit de cutumele sociale. Şi nici nu intenţionez să o fac de acum înainte. Îmi place ceea ce văd în oglinda de pe perete, precum şi în “Oglinda” sufletului meu, iar transformările pe care mi le doresc nu sunt de natură a mă schimba în “bunica” tradiţională. Ba, chiar, dimpotrivă. Iar asta înseamnă că mă voi raporta la acest nou statut cu foarte multă iubire, atenţie şi grijă, dar în felul meu.

Niciodată nu mi-am arătat vârsta aceea care apare prin hârtii, fără a face vreun efort în acest sens. Mă bucură acest lucru şi mă amuz teribil de reacţia celor din jur când ei înţeleg că este o semnificativă diferenţă între ceea ce scrie în buletin şi realitatea din faţa ochilor lor. Acum îmi face plăcere şi mă distrez pe tema asta, însă au fost şi perioade în trecut când mă irita şi mă enerva faptul că oamenii nu mă luau atât de în serios precum mă aşteptam eu s-o facă. Pe atunci arătam doar ca un copil care pretindea a fi om mare. Îmi amintesc că mergeam pe stradă de mână cu fetele mele mici şi nu mă credea nimeni că eu sunt mama lor. Mai târziu, după ce au mai crescut, când ne vedeau oamenii împreună, la braţ, îşi imaginau că suntem surori. Iar noi trei chicoteam şi glumeam de fiecare dată anticipând reacţia lor la aflarea adevărului. Situaţie valabilă şi azi, chiar dacă petrecem împreună din ce în ce mai puţin timp, fiecare având deja propriul univers de creat şi de învârtit. Fiecare are acum propriul cuib şi îşi descoperă calea zburând cu propriile aripi.  Aşa cum stă scris….

Dar, deşi era scris să se întâmple şi asta, adică să devin bunică, nu-mi prea vine-a crede că deja s-a întâmplat. Şi, curios, nu pentru că este prea devreme. Şi nici pentru că este prea mare bucuria. Ci pentru că este ceva cu totul şi cu totul atât de nou! Atât de special! Atât de extraodinar!

Cum, Oana mea este mamă? Încă nu pot asimila asta. Până mai ieri, ea şi Irina erau fetiţele mele mici. Când au crescut atât de mari? Oana a născut? E mamă? Are un copil? Eu sunt bunică? Oh, este prea mult…. Unde sunt copilaşii mei mici? Păpuşile mele. Gâgâlicile mele. Pisicile mele. Întotdeauna am avut sentimentul că, mai demult, cineva mi le-a luat când erau foarte-foarte mici şi mi le-a adus înapoi după ce s-au făcut mari. Pentru că, pur şi simplu, nu ştiu când au trecut toţi aceşti ani. Nu i-am simţit. Nu m-au consumat. Nu m-au obosit. Am crescut deodată toate trei. Ne-am jucat şi ne-am maturizat împreună, iar anii au trecut pe lângă mine fără să ştiu, fără să mă chinui, fără să mă solicite, fără să simt că mi-ar fi greu. Când te joci totul e o plăcere.

Au fost cuminţi, ascultătoare, conştiincioase, au învăţat uşor şi foarte bine şi n-a fost nevoie de eforturi substanţiale pentru pregătirea şi formarea lor ca adulţi. Au venit în această lume aducându-ne frumoase daruri prin ceea ce erau ele însele şi aveau nevoie doar de iubire pentru a creşte şi a deveni oameni buni şi armonioşi. Iar ele chiar au crescut şi au devenit oameni buni şi armoniosi, iar eu nu ştiu când s-a întâmplat asta. Poate doar în timp ce le-am iubit.

Când iubeşti nu simţi când trece timpul. Şi nu simţi că ţi-e greu. Şi treci peste toate provocările vieţii zâmbind, sperând, crezând în frumuseţea lumii şi în darurile ei. Iubind, poţi să nu vezi obstacolele din cale, ori îţi pot părea nesemnificative. Iubind, nu vezi ciulinii de pe drum, umbrele de pe pereţi şi nici ochii întristaţi. Totul în jur este plin de iubire. Este însăşi Iubirea din tine pe care o radiezi în jur, care te reîncarcă şi îţi dă putere să mergi înainte, care îţi sădeşte în cale flori, îţi desenează o mie de sori pe cer şi milioane de stele pe bolta senină a nopţilor fermecate, îţi dă curaj şi încredere şi te ajută să treci mai uşor prin viaţă. Este adevărat, te poţi trezi la un moment dat că lumea ta e diferită de a celor din jur, că ei s-au schimbat, orică tu te-ai schimbat. Momentul de trezire îţi poate părea o revelaţie şi te poţi simţi ca şi cum cineva ţi-ar fi şters anii din calendar, de pe chip, din urma paşilor. Tu ştii că ei sunt tot acolo şi îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toţi, dar nu-i simţi. Sunt atât de uşori, încat parcă nici n-ar exista. Şi teîntrebi: când au trecut?

Aşa am perceput eu perioada aceea, a copilăriei fetelor mele. Acum este rândul lor. Devin rând pe rând mame. Primul nepot şi-a deschis deja drumul în această lume. Eu am devenit bunică şi nu-mi amintesc unde s-au dus anii dintre primul scâncet al Oanei şi primul scâncet al lui Victor Gabriel , anii între momentul în care eu am devenit mamă şi cel în care, iată, am devenit bunică. Oglinda îmi susţine amnezia. Sufletul meu, de asemenea. Ceva s-a păstrat în mine neschimbat, indiferent de câţi ani au trecut şi indiferent de experienţele cuprinse în aceştia, punându-şi amprenta pe tot ceea ce sunt: iubirea maternă. O iubire care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care nu poate fi înţeleasă în adevărata ei esenţă de nimeni altcineva decât de mama însăşi. Paradoxal.

De-a lungul timpului am păstrat cu discreţie, în mine, această comoară. N-am vorbit şi n-am scris prea des despre ea, parcă dorind s-o ţin numai pentru mine, să n-o împart cu nimeni şi, mai mult decât atât,  încercând să o protejez de ochi şi păreri, de timp şi de transformări. Fetele mele, chiar dacă au acum propria lor cale şi propriile lor aripi, au rămas în adâncul inimii mele tot păpuşile mele, pisicile mele şi gâgâlicile mele mici. Poate de aceea încă nu-mi vine a crede că am devenit “bunică”. Pentru că o mamă nu-şi vede niciodată puii crescând. Ea îi vede doar pui. Puii ei perfecţi.

Aşadar, orice am face, oriunde am fi şi orice vârstă am avea, ele tot puii mei perfecţi vor rămâne pentru mine. Indiferent cât de aproape sau cât de departe am fi, indiferent cât de rar sau cât de des ne-am vedea, oricât am vorbi la telefon şi indiferent cât de multe sau complete detalii aş cunoaşte despre viaţa şi problemele lor, tot mă voi gândi la ele ca la puii mei cărora le doresc să le fie bine, să fie sănătoşi şi fericiţi.

Ei bine, am început cu umor şi am deviat spre o disertaţie “siropoasă şi lacrimogenă”, cum ar spune Irina mea. Ce-aş mai putea spune în încheiere? Mi-a plăcut prea mult să fiu mamă. Am adorat acest statut. M-am mândrit cu el şi cu fetele mele. M-am străduit aşa cum m-am priceput mai bine să le fiu un bun exemplu şi să le creez un mediu potrivit astfel încât să devină oameni buni. Au devenit. Acum este rândul lor să facă asta pentru puii lor perfecţi. Iar mie nu-mi vine să cred. De la “a fi mama” la “a fi bunică” a fost nevoie doar de o clipă, de un scâncet, de o dorinţă de viaţă. Şi de iubire.

Da, sunt bunică. Şi este atât de plăcut…

Bucuresti : 04.09.2015

***