Colibri

        

Aveam nevoie de un consemn. Aveam nevoie să ştiu când îmi vorbeşte El. Ştiam că îmi vorbeşte, dar cum să-L aud? Cum să-L înţeleg? Cum să ştiu că este El? Încă nu aveam repere clare. Intuiam, dar aveam nevoie de mai mult, mai perceptibil simţurilor obişnuite.

   Aşa că azi mi-am ales semn, reper, marker de încredere, de recunoaştere. El, semnul, îmi este pactul făcut cu Dumnezeu: pasărea colibri. Prin ea îmi voi primi confirmările.

  De fapt, o alesesem mai demult, fără să ştiu că făcusem asta. Totul fusese stabilit mai demult, acum doar am redescoperit Calea. În ritmul meu, pe puterile mele. În „De vorba cu Oglinda”(31.10.2010), îmi dăduse singură răspunsul. Aripi de colibri înaintea aripilor de vultur. Totul s-a împlinit exact aşa.

Astăzi, dis-de-dimineaţă,

m-am trezit cu o-ntrebare:

Cine sunt, care mi-e umbra,

ce făpturi mă definesc?

Cine ştie să-mi răspundă?

O oglindă poate oare?

Sper că ea va şti să-mi spună.

Azi cu ea am să vorbesc.

 

Am privit-o de departe

şi puţin ne’ncrezătoare,

Şi-am văzut doi ochi albaştri

ce păreau a mă iubi.

“Hai, citeşte-n ei – se-aude –

care-i adevărul oare?

Numai tu îţi vei răspunde

dacă sinceră vei fi.”

 

Şi, privind în ei, atentă,

am văzut o transformare:

Trup de şarpe stând la pândă,

pregătind al meu venin,

Clopoţei ce spun minciuna,

farmec fără de scăpare,

Să mă ţină-n loc vrăjită

şi prin ei să mă înclin.

 

Muşcătura mă transformă

şi-altă umbră mă cuprinde.

Ochi adânci, frumoşi şi ageri

de jaguar mă încolţesc.

Vânătoarea de iluzii

în privire mi se-aprinde

Şi-mi dezvăluie felina

’n care-acum sălăşluiesc.

 

Dar oglinda nu mă lasă

în această întrupare.

Genele-mi vibrează iute,

ca aripile în zbor,

O minusculă făptură

vrea din mine sus să zboare…

Vis de colibri mă-nalţă

tot mai sus… tot mai uşor…

 

Oare ce oglindă-i asta?

Sigur nu e fermecată?

Oare-mi spune adevărul?

Să o cred sau să o sparg?

Ce-mi arată ea o clipă?

Sunt în ceruri înălţată?

Ce aripi îmi duc privirea

către zborul mult mai larg?

 

Sunt eu vultur? Hei, oglindă,

cine-n locul meu priveşte?

Mult prea sus mă duci cu gândul!

Lasă-mă să fiu acum

Floarea albă, parfumată,

ce în inimi înfloreşte,

Ce încântă, din grădină,

ochii celor de pe drum.

 

Vreau ca albele-mi petale

în aripi să strălucească,

Iar parfumul meu de floare

să se-nalţe către cer.

Vreau să fiu Iubirea care

tuturor să le-amintească

De Lumina lor din suflet,

nu de trupul efemer.

Bucureşti : 14.02.2014

 

Bucureşti : 14.02.2014