În seara asta, ne-am făcut din nou plimbarea spre mănăstire.
Și, pentru că deja am adunat enorm de multe flori de soc și nu mai am unde să
le înșir la uscat, m-am hotărât să fac o pauză de o zi, două, și să nu mai
culeg. Așa că am plecat la plimbare fără pungă, dar am luat în schimb
telefonul. M-am gândit ca să fac câteva poze, dacă lumina avea să fie bună. Și
a cam fost o vreme.
Mai întâi am intrat în pădurea de salcâm pe șoseaua
care duce spre mănăstire și care trece pe la baza dealului împădurit. Soarele
se pregătea să apună, lumina n-a mai fost chiar atât de bună pentru fotografii,
mai ales pentru cele făcute cu telefonul, dar, asta e, tot am făcut câteva. Fix
în zilele acestea salcâmii sunt maxim în floare, parfumul lor învăluie toate
dealurile și văile, amestecat cu parfumul florilor de soc, iar privighetorile
încă se întrec în triluri felurite, care mai de care mai impresionant. O beție
a simțurilor!
Când am ajuns sus, în vârful dealului, unde este ruina
bisericii părăsite, am rămas fără grai! Era atât de frumos, de plăcut, de
minunat! Soarele își arunca ultimele raze strălucitoare asupra zidurilor albe
ale bisericii, învăluind-o într-o aureola caldă, uimitoare, lumina de miere a
apusului, în timp ce norii de deasupra erau colorați în nuanțe și irizații de
mov, roz, vânăt, albastru și diferite griuri calde. O splendoare!
Liniștea înserării, parfumul din văzduh, frumusețea pădurii
și pacea odihnitoare și relaxantă pe care o simțim mereu când suntem în curțile
bisericilor sau în cimitire pustii, toate au creat o atmosferă de basm. Și chiar cred că biserica ni se pare mult mai
interesantă așa, în ruină, decât dacă ar fi fost o biserică folosită. În fine,
nu știu, însă pustietatea locului, în condițiile existente, cu cimitirul de jur
împrejurul ei, este de o pace și o frumusețe sacră, și inspiră atemporalitate.
După ce m-am învârtit un pic în jurul bisericii, ca să
prind în poze lumina aceea specială, de apus, proiectată pe zidurile în ruină,
am ieșit spre marginea pădurii ca să admirăm apusul soarelui dincolo de
dealuri. Am avut parte de un spectacol magistral, unic, și nici că am plecat de
acolo până când ultima rază a dispărut în umbra colinei din zare.
Din păcate pozele nu sunt
foarte clare, fiind făcute cu telefonul, dar nu asta contează. Nu mă mai
preocupă atât de mult aspectul ăsta, însă, da, când decorul este atât de
maiestuos, parcă simt un ușor regret că n-am avut aparatul foto în locul
telefonului.
După ce s-a stins lumina aurie, portocalie și
roșiatică a soarelui, înserarea a devenit evidentă, dealurile îmbrăcându-se în
culorile nopții, cu nuanțe de movuri, albastru și griuri întunecate.
Am luat-o la vale, înapoi prin pădure, apoi pe șosea
ne-am întors acasă, luând cu noi, în suflete, toată frumusețea din jur, aceea
care ne-a însoțit seară de seară, de când am început să cutreierăm dealurile
după flori de soc și salcâm. Și zilele următoate vom reveni din nou în acest
cadru mirific, tot pe înserat, când satul amorțește, când oamenii se retrag în
curți și în casele lor de pe câmpuri sau grădini, pe unde au muncit, iar
liniștea se așterne peste valea dintre dealuri.
În seara asta am coborât dealul bisericii tot pe
drumul care ne-a scos în șosea, însă zilele trecute am coborât pe o potecă ce
coboară din cimitir, prin spatele bisericii, pe o coastă a dealului, direct
prin pădurea de salcâm. Este ca în Dumbrava minunată, din povestea cu Lizuca.
Poate mâine vom coborâ din nou pe acolo, ca să fac poze și de acolo.
Din
Grădina lui Dumnezeu: 22.05.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu