Spre seară, după ce s-a mai potolit arșița asta
incredibilă, ca de august, și s-a mai răcorit afară, am ieșit să-mi ud florile
din curte. Adrian îmi scosese apă din fântână în cele 4 găleți de 10 l și în
cele două stropitori, tot de 10 l. Și, dacă tot era atât de plăcut afară, mi-am
făcut de lucru și le-am și fotografiat pe unele dintre ele, că tot n-am făcut-o
de ceva vreme. Acum lunaria și-a dezvoltat tufe frumoase, iar pe lângă gard, o
mulțime de plăntuțe noi au înfrunzit, urmând să înflorească și ele în valul
doi. După trecerea florilor își vor dezvolta acei bănuți delicați, de mătase
albă, sidefată, atât de frumoși și decorativi.
Până am terminat eu de udat florile din curte, a
terminat și Adrian de udat grădina cu furtunul. Și ce idee credeți că i-a
venit? Păi, suntem noi în izolare? Suntem. Ne desfășurăm noi toate activitățile
creative și recreative numai în curte și grădină, vie și livadă? Le desfășurăm.
Atunci, de ce n-am desfășura noi oare și un nou meci de badminton, că n-am mai
pus mâinile pe palete de anul trecut, din sezonul vară-toamnă, când John Mc
Enroe l-a învins la puncte, tot pe teren propriu, pe John McEnroe. Așa că ne-am
apucat să jucăm.
Afară era maxim de plăcut, mirosea a gazon proaspăt tuns,
adică de ieri, când Adrian a băgat trimerul electric prin iarba și trifoiul din
curte, așa că am avut condiții optime de joc. Și am tot jucat până am obosit și
am rămas fără aer, și până când mingea începuse să aibă voință proprie, dar
traiectorie indecisă, imprecisă și... improprie.
În consecință, ca să nu ne forțăm mușchii, genunchii,
abdomenele și articulațiile, am considerat că azi a fost doar un meci de
încălzire și am decis să continuăm antrenamentul și zilele viitoare. Așa că am
continuat cu inventarierea și fotografierea florilor din curte pe înserat. Bujorii
au crescut frumos în tufe înalte și bogate, și sunt plini de boboci
gata-gata să pocnească. Abia aștept!
Prima
repriză de badminton din acest an ne-a energizat bine de tot și, chiar dacă am
început în forță, fără antrenament specific de teren, tot ne-am descurcat de la
excelent în sus. Și, de drag, am plimbat paletele cu mine prin curte, pe la
fiecare floare, tot lăudându-ne în fața fiecăreia performanțele, ca și cum ar
fi fost cel mai profesionist auditoriu, public critic, audiență specializată și
juriu competent.
Tufa
de wisteria de la poartă m-a ascultat cu foarte mare atenție, dar și preocupată
să nu cumva să plec fără să-i observ comoara de sute de boboci ce se vor
deschide în minunate buchețele de inflorescențe roz-vișiniu, de o frumusețe
copleșitoare.
Când
am fotografiat și tufele de bujori de dincolo de șură, m-am oprit o clipă și la
tufa de isop, dar și la cele 5 ferigi de pădure care abia acum și-au pornit
spiralele de frunze să se ridice elegant din mănunchiurile de rădăcini,
fericite de ploile din zilele trecute. Le ud și pe ele laolaltă cu celelalte
flori din curte, căci sunt foarte dornice de apă și se dezvoltă foarte repede
și frumos dacă le mențin umezeala pământului din jurul lor. Ceea ce chiar o
fac, căci sunt cu adevărat impresionante când sunt
maxim de deschise, anvergura tufelor ajungând atât la o înălțime de un metru,
cât și la un diametru al corolei de frunze de peste un metru. Sunt extraordinar
de rapide în dezvoltare și decorează impresionant colțul de curte umbrit, unde
le-am plantat în urmă cu patru ani, după ce le-am smuls dintr-o lizieră de
pădure, de pe marginea șoselei, la întoarcerea dintr-o călătorie în București.
M-am oprit și în zona coniferelor, unde am descoperit
că mugurii de seqoia, brad, molid și de pin au crescut suficient cât să
pocnească deja în firicele crude, moi și delicate de noi crenguțe, vârfuri și
ramificații.
Iar la baza tulpinilor fiecărui conifer în parte, ca
într-o armonioasă simbioză incredibilă, asortată și cromatic, nu numai cu
beneficii reciproce, a crescut un covor gros de floricele albastre-movulii,
perfect pentru a menține umezeala binefăcătoare la rădăcina pomilor, iar, în
contrapartidă, bucurându-se de umbra crengilor rășinoase, neinvazive și
protectoare.
Cel
mai mult am zăbovit în preajma tufelor încărcate cu floricele galbene, de
kerrya japonica. Sunt atât de multe flori, încât crengile se lasă în jos sub
greutatea lor, de am fost nevoită să le susțin cu o sfoară întinsă în jurul
lor, ca să nu se rupă. Ba chiar și Ema a fost impresionată, azi mai mult ca
oricând, de toate aceste floricele galbene, cerând și întorcând capul să le
miroasă mai de aproape, în drumul ei spre curtea de dincolo de șură, unde
Adrian o ducea pentru anumite activități recreative de seară ale Principesei.
Înainte
de a ne retrage în casă, mulțumiți de toate aceste activități în aer liber,
atât sportive, cât și artistice, am admirat cu uimire trecerea pe deasupra
noastra a unui roi de ființe multimensionale, o mulțime de silfide diafane, călătoare
dinspre apus înspre răsărit, aducând vești despre plafonul de nori al nopții,
din care, sperăm, poate mâine, să mai plouă măcar un pic, cât să ne mai ude iar
grădina și curtea, ca să ne mai scutească pe noi de timp și efort, și să ne
putem dedica fără întrerupere noului antrenament de fitness pe final de
carantină, respectiv, badminton de primăvară-vară, sezonul 2020, după ce, în
2019, după un alt antrenament asiduu, am câștigat marele premiu al turneului de
Grand Slam, de la Wimbledon, împreună cu Simona Halep, desigur.
Din
Grădina lui Dumnezeu: 11.05.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu