Grădina lui Dumnezeu: O zi de mai cu de toate

Ce fac doi foști bucureșteni (ha, ha, ce-mi place sintagma asta "doi foști bucureșteni"! n-am mai folosit-o cam demult!) când au două borcane cu dulceață de salcâm proaspăt făcută, dar ei nu mănâncă dulceață? Mai ales când dulceața este mai degrabă sirop cu petale de flori plutitoare, aromate, care s-ar potrivi mai degrabă ca și bază a unui suc răcoritor și rafinat de vară, cu apă minerală și mentă.

Cum ziua de azi a început cu un albastru însorit deasupra noastră, am ales să ne petrecem mai mult timp afară, în curte, cu răcoritoarele în mâini, ascultând concertele de mai ale păsărilor, care mai de care mai diversificat, mai intens, și cu alt resort: fie pentru împerecherea de primăvară, fie... doar pentru împerecherea de primăvară, desigur.

Și, stând noi așa, afară, lenevind și încărcându-ne cu lumină solară, ascultând ciripelile voioase de păsărele și admirând câte un norișor alb și pufos, care își lua forme interesante sau doar destrâmându-se fin în strălucirea soarelui, mi-am amintit că de câteva zile tot pândeam momentul declanșării înfloririi tufei de weigela.

Ei bine, azi a fost momentul ăla! Azi au început să se deschidă trompețelele roz-vișinii! Este extrem de decorativă această plantă! Nu are parfum, dar face spectacol cu florile bogate. Astă toamnă am tuns-o și pe ea drastic, așa cum am făcut anul trecut, în februarie, cu gardul viu. Crescuse și ea cam fără formă peste vară, împrăștiată în toate direcțiile, iar tulpina i se lemnificase cam mult, temându-mă că nu va mai înflori. Așa că am tuns-o scurt, ca pe o tufă mică, lăsându-i doar niște bețe lungi și golașe de vreo 30-40 cm la suprafața pământului. Mi-am zis atunci că, asta e, dacă nu rezistă, nu rezistă, era mult prea neplăcută așa, în forma aceea fără formă.

În această primăvară am ținut-o sub observație din scurt și, după ce am văzut-o încărcată de frunze, în formă globulară, m-am liniștit. Mi-am zis că, chiar și așa, fără flori, este foarte frumoasă acolo, la poarta, printre copăceii de Mimoza de grădină (care abia acum au început să înfrunzească și ei) și tufele bogate de gard viu din extremități. Mare surpriză am avut când am văzut că își formează boboci, și nu doar așa, câțiva, ci puzderie de boboci, cât să nu se mai vadă frunzele.

Acum este superbă! Probabil că mâine și poimâine vor fi zilele ei de mare glorie, maxim de înflorită și plină de albinuțe venite la polen curat, de frumoasă și minunată weigela.

Cei trei copăcei de mătase (mimozele de grădină) sunt acum suficient de măricei încât să se susțină singuri, fără araci pe lângă ei. Pe cei doi mai mici chiar i-am eliberat complet, doar pe cel mare, mult mai înalt, îl mai ținem anul acesta ancorat, pentru a nu se apleca într-o parte.

Bujorii și-au făcut tufele uriașe, pline de boboci, probabil în vreo trei-patru zile vor pocni și ei, clematitele încep să se deschidă și în celelalte culori, mov, alb si roz-bombon, iar trandafirii sunt și ei plini de boboci, tufa agățătoare, cu flori portocalii/orage sunt cei care vor înflori primii, după cum credem.

Cum nu trece nici o zi fără să mergem în grădină, fără să culegem câte ceva, fără să pregătim pentru iarnă câte ceva, azi m-am gândit că este un moment bun să tund frunzele de usturoi verde, acum, cât pământul este îmbibat cu apă și va determina creșterea rapidă a altor frunze.

Mi-am luat două castroane cu mine și m-am apucat de treabă. Am recoltat un castron mare, plin cu frunze, pe care le-am spălat, tăiat mărunt și porționat în punguțe, care au ajuns în lada frigorifică, lângă celelalte.

Ploia și vântul care au fost în urmă cu două nopți au forțat prea mult pentru bietul bătrân corcoduș de la intrarea în grădină. Una din crengile mai mari, de la bază, a cedat și s-a rupt. Am văzut-o de ieri, dar ne-am dat seama că este destul de greu de desprins de trunchi și că, fără drujbă, chiar nu o putem detașa. M-am uitat la ea azi și am văzut că, oricum, nici nu prea fructificase. Am cules toate corcodușele care se formaseră, înainte de orice altă acțiune. Nu știu ce voi face cu ele. Poate încerc o mână de compot acrișor.

Înainte de a mă întoarce în casă, am adunat și tot ce îmi trebuia pentru salata de prânz. Cu ocazia asta am observat că a răsărit și hreanul fix în locul în care, an de an, am aruncat toate cojile de la hreanul curățat și folosit la murături sau pus la borcane, dat prin răzătoare. Din acele resturi s-au format rădăcini noi și acum ies frunze, ca în fiecare primăvară. Acum au ieșit frunze din vreo 7 puncte distincte.

Frunzele de hrean sunt comestibile, iar în salata sunt delicioase. Au un gust intens, ușor picant, numai bun pentru a adăuga savoare unei salate. Am rupt două dintre cele mai mari dintre ele, iar de azi înainte nu ne vor mai lipsi din salata de prânz.