Grădina lui Dumnezeu: Salvia de Halloween si munca de chinezi

Imi propusesem inca de ieri ca azi, orice-ar fi, sa inchei definitiv si irevocabil foiletonul "Salvia si munca de chinezi".

Nu, nu-i nici o gluma, chiar asa e. Munca pentru Cheng si Peng, prietenii nostri chinezi.

Daca as fi stiut cu adevarat ce ma asteapta cu salvia asta, poate ca renuntam la toata distractia, dar, cum n-am stiut, acum ma distrez maxim cu o febra musculara de toata frumusetea si cu niste aspirine pentru febra asta, care mi-a lucrat intensiv toti muschii din dotare, asa cum nu s-a mai intamplat cam demult.

Nu numai ca mi-am facut norma zilnica la "sportul de frumusete", dar am depasit-o pe toata luna de cateva ori! Si, daca stau bine sa ma gandesc, si, da, stau, ca este in interesul meu

, mi-am depasit toate normele de sport de frumusete pana dupa sarbatori!

Daaaar, sunt multumita!

Cantarul este si el fericit, iar treaba in sera mi-am terminat-o. Am curatat azi si ultimele crengi din salvie, descoperind cu uimire ca aveam doar doua grupuri de radacini, nu mai multe, asa cum credeam, dar care, in conditii de sera fiind, au dezvoltat o coroana impresionanta de crengi pline cu frunze parfumate, de-am umplut in total patru ligheane mari, unul ieri si trei azi, in comparatie cu tufa de afara, din parcela de aromatice, de unde am recoltat un singur lighean de frunze.

Dupa ce am terminat de strans toate frunzele, am greblat bine si am lasat sera perfect de curata, perfect pregatita pentru Adrian, care a urmat si el la rand cu o alta operatiune.

Adrian atata astepta, sa eliberez locul ca sa puna in functiune pompa de apa din fantana si sa ude pamantul din sera.

Cand s-a apucat de treaba, am iesit si eu repede afara cu telefonul si am surprins cateva cadre din timpul procesului.

A iesit, astfel, la iveala, din nou, culoarea neagra de pamant gras si bun, curat si pregatit sa-si primeasca in el samanta altor plante, legume rodnice, care cresc aproape singure, doar apa sa le fie data din belsug.

Retragerea in casa, cu recolta zilei, ne-a amintit ca este ora pranzului si ca ne este, desigur, foame.

Ema ne astepta si azi, ca si ieri, cu aceleasi revendicari de drepturi, pe care, desigur, le-a primit.

La scurt timp, de la atata salvie, nu numai in bucataria noastra mirosea ca o spiterie, ci in tot satul, de bunaseama, caci are salvia asta un miros patrunzator chiar si asa, verde fiind, incat am purificat azi, nu numai toata zona, ci pana dincolo de sapte dealuri si sapte sate, atat de tare s-a simtit puterea ei.

Dupa ce am servit masa de pranz, cu cafeaua bauta abia pe jumatate, m-am apucat de confectionat jucarele de purificat si de alungat spiritele. Ca tot suntem intr-o zi tematica si acestea, spiritele, adica, sunt atat de invocate de unii si de altii si se inghesuie a veni la oricine, chiar si nechemate.

Noi, nu numai ca nu le-am chemat, ci le-am indepartat insistent, temeinic si riguros, zilnic, fara pauza, de cand ne-am mutat aici, in Gradina lui Dumnezeu, de patru ani, mai precis. Locul este curat energetic, este purificat constant, insa, intr-o lume in care granitele personale nu prea sunt respectate, ba, mai mult, ele sunt incalcate cu tupeu, ele, spiritele nedorite, adica, tot incearca sa revina uneori tot acolo de unde sunt alungate, doar-doar vor gasi o bresa de acces. Ei, uite, ca la noi nu au gasit, ca am avut noi grija.

Azi, cu atat mai mult, ca un facut, nu doar ca am purificat casa si gradina, asa cum facem in mod curent, dar, culegand salvia si ocupandu-ma toata ziua numai de ea, am impregnat totul in jur cu forta ei si am creat automat un zid impenetrabil de protectie pentru tot satul. Asa, sa fie.

Mi-am inceput jocul de facut pamatufuri in jur de ora doua si, dupa ce am terminat de rezolvat frunzele din unul din ligheane, am simtit ca imi cam piere cheful. Era deja prea mult! De cata salvie poate avea nevoie cineva pentru protectie, pe bune?! Totusi, niciodata nu-i destul, ar spune unii.

In jur de ora 5 eram epuizata. Terminasem de facut pamatufuri de salvie si din al doilea lighean si ma pregateam sa trec la ultimul, cel albastru, cel mai mare.

Ca sa am energie, mi-am mai facut inca o cafea, mi-am facut o cruce mare si mi-am zis un Doamne-ajuta!, apoi mi-am spus ca, daca n-am renuntat inca, nu voi renunta tocmai acum, cand am ajuns la mal.

O calitate strong am si eu, una buna, perfecta pentru activitati de anduranta, pentru decizii de forta, pentru situatii de sustinere a unor decizii grele, din cele luate deja inspre binele propriu sau al altora, respectiv, tenacitatea.

Daca m-am hotarat, atunci hotarata raman, orice-ar fi! Poate veni sfarsitul lumii, apocalipsa, dezintegrarea planetei si implozia universului, eu, pana nu-mi termin treaba de care m-am apucat, nu renunt!

Pai, cum credeati altfel ca as fi ajuns eu de la 58 la 53, daca n-as fi avut acest as din maneca? Pfffff.....

Asadar, fara sa cracnesc, fara sa ma plang, fara sa ma abat de la ritm si de la plan, am continuat sa lucrez mai ceva ca Charlie Chaplin pe linia de fabricatie, pana am terminat toate frunzele si din ultimul lighean.

Mai tineti minte de ieri cate pamatufuri previzionam ca as mai avea azi de facut din restul tufei din sera? Inca pe atatea, spuneam. Adica, inca 30. Ei bine, azi am facut inca 29 de bucati.

Si ar fi iesit ele chiar 30 daca nu as fi marit un pic pamatufurile, folosind mai multe frunze pentru fiecare in parte, tot incercand sa scap mai repede de ele.

La aproape ora 6 eram gata cu toate, dupa un maraton de aproape 4 ore. Asta da, dovada de tenacitate!

Veti vedea in poze ca, in plus, mi-am adaptat si eu la conditiile specifice un biroul de lucru pe computer, insa doar asa, sa ma dau mare acum pe facebook, caci, va dati seama, daca apucam sa deschid atunci facebook-ul, se alegea praful de tenacitatea mea si de pamatufurile mele nefacute.

Cu acestea, inchei acest roman-foileton cu si despre salvia care purifica, alunga spiritele, monstrii si duhurile rele, dar care, de acum inainte, parol, ma tine si pe mine deoparte de orice tufa de salvie ce mi-ar putea iesi in cale, mai mult sau mai putin intamplator. Imi ajunge cat v-am dovedit tuturor cat de tenace sunt cand vreau. Gata, nu mai vreau!

)))

PS. In plus, trebuie sa va spunem ca am ramas si fara cei doi chinezi ai nostri, Cheng si Peng. Munca lor de chinezi ne-a fost de mare folos deseori, insa am ramas fara ei. Probabil ca au fugit si ei deodata cu toate spiritele si duhurile, mancand pamantul, din cauza salviei.

Zic si eu, altfel nu-mi explic.