Noaptea trecuta, dinspre 29 spre 30
octombrie 2019, am avut urmatorul vis:
Se facea ca trebuia sa mergem cu
autoturismul undeva, nu stiu unde. Eram eu, cu fetele mele, cu sotii lor si cu
cei doi nepotei, alaturi de tatal meu, in masina lui. Mentionez ca tata nu mai este
printre noi de peste 12 ani. In vis se facea ca, dintr-un anumit motiv, el nu mai
putea sa conduca masina, asa ca eram cumva nevoita sa preiau eu aceasta
responsabilitate, desi nu aveam nici experienta sofatului si nici abilitatile
necesare. In viata reala, am,
intradevar, carnet de conducere, insa n-am mai condus de foarte, foarte multi
ani, deci este ca si cum nu l-as avea. Acum n-as putea conduce sub nici o forma, clar, ar fi un gest iresponsabil daca as
face-o. In vis stiam toate acestea, situatia era identica, insa, nu stiu ce
anume ma presa, era un motiv de maxima urgenta, de forta majora, incat trebuia
neaparat sa plecam cu masina, nu puteam refuza.
Parea un fel de evacuare a orasului,
multe masini ieseau din oras de pe toate strazile, intr-un sir lung de
masini. Era noapte, se rula bara la
bara, cu farurile aprinse, soseaua era uda, ca dupa ploaie si plana un fel de
stare de ingrijorare in aer, desi nu era haos, se circula in ordine si fara
ambuteiaje.
Asadar, n-am incotro, facem schimb de
locuri, ma urc la volan si pornim. Eram foarte nesigura pe mine si foarte
tensionata, avand in vedere ca era ca si cum conduceam pentru prima oara. Se
facea ca si volanul era pe partea dreapta a masinii, deci se adauga si acest
disconfort major, toate gesturile mele privind comenzile si atentia la trafic fiind
mult ingreunate de acest mod atipic pentru noi, romanii, de a conduce.
Tot mergand asa, in sirul lung de alte
multe masini, uneori mai repede, alteori mai incet, in functie de cum se
fluidiza sau se bloca drumul inainte, mi-am dat seama ca am probleme in
utilizarea franei de picior. Fie incurcam pedala de frana cu pedala de
ambreiaj, fie simteam ca este nevoie sa apas pedala de frana de mai multe ori
la rand, foarte tare, pana sa simt ca masina incetineste cat de cat. Eram
incontinuu tensionata ca nu cumva sa nu functioneze frana cand masina din fata
ar fi incetinit si sa nu ajung sa o tamponez, determinand, astfel, o reactie in
lant, caci nici masina din spate n-ar fi putut sa ne rateze pe noi,
tamponandu-ne la randul ei. Asa gandeam in vis.
Dandu-mi seama ca nu ma pot baza pe
pedala de frana, am inceput sa utilizez frana de mana. Insa, avand volanul pe
partea dreapta, implicit si frana de mana era pe partea stanga. Stiu ca in vis
purtam si niste manusi care imi ingreunau cu atat mai mult gesturile, iar
condusul imi parea un calvar imposibil, prin stresul pe care il simteam.
Sirul de masini se strecura fara
oprire spre iesirea din oras, uneori pe o sosea principala, alteori pe stradute
laterale, foarte inguste si chiar pe niste alei sau treceri printre blocuri,
prin spatii verzi, pe zone de gazon, care aveau amplasate prin iarba, in linie
serpuita, acele placi patrate din beton pentru plimbare. Cu toate acestea,
masinile se strecurau una dupa alta pe acolo, ordonate, ca si cum acela era
drumul, nimeni nu se abatea de la directie, nimeni nu se oprea, nimeni nu iesea
din rand.
La un moment dat, am simtit cum masina
imi aluneca din mana pe soseaua uda si imi fug intr-o parte rotile din spate.
Am folosit frana de mana, insa mi-am dat seama ca n-o pot redresa. Strada pe
care eram in acel moment era una foarte ingusta, strajuita pe dreapta de un alt
sir de masini parcate sau abandonate, iar pe stanga pareau a se desfasura niste
lucrari de reparatie a drumului sau chiar de constructie a soselei. Era loc doar
pentru un rand de masini, fara contra-sens. Cand mi-au alunecat rotile din
spate, am simtit cum masina imi fuge inspre santul cel mare si adanc din
stanga, ce parea tapetat cu pietris si nisip, si unde niste excavatoare mari,
buldozere si macarale lucrau de zor, in noapte, cu farurile aprinse, ca pe
santier.
In fractiunea de secunda in care am
realizat ca vom cadea in sant, nu stiu cum, asa cum numai in vise se intampla,
pur si simplu ne-am trezit brusc cu masina in sant, pe pozitie normala, dar
fara nici o zdruncinatura, fara nici o rasturnare, fara nici o miscare haotica in
acest sens. Pur si simplu, instant, ne-am trezit de pe sosea in sant, fara sa
patim nimic, fara nici o zgarietura a masinii, fara sa ne speriem macar. Parca
ceva sau cineva ne-ar fi teleportat instant acolo. N-am simtit nici o clipa
nici cea mai mica teama sau ingrijoraare pentru viaata noastra.
Acolo fiind, in sant, mi-am dat seama
ca nu aveam cum sa iesim singuri. Diferenta de nivel era foarte mare, de cativa
metri, parea sapat ca un fel de canal hidrologic paralel cu soseaua, astfel
incat aveam nevoie de ajutor. Mi-a venit in minte macaraua pe care o vazusem mai
devreme ridicand niste greutati foarte mari si rotindu-si bratul ei urias
dintr-o parte in alta. Mi-am zis ca numai cu macaraua am fi putut fi scosi de
acolo teferi si cu masina nezgariata.
L-am rugat pe tata sa mearga el sa-i
roage pe muncitorii de pe acel santier ca sa ne ajute si, nu stiu cum, dar,
imediat dupa ce el a plecat sa faca asta, instant ne-am trezit cu masina inapoi pe sosea, in
acelasi mod ca mai devreme, ca si cum am fi fost teleportati inapoi. Fara nici
o miscare a nimanui, fara nici un ajutor de care sa fim constienti, fara sa
simtim nici o emotie sau ingrijorare.
Revazanddu-ne pe sosea, ca sa nu creem
un ambuteiaj in sirul masinilor care rulau, am decis sa pornim fara tata,
urmand sa opresc sa-l asteptam si pe el un pic mai departe, undeva unde sa nu
incurcam circulatia.
Dupa cativa metri am intrat pe o
straduta foarte ingusta, printre blocuri, gandindu-ma ca acolo poate as fi
putut opri sa-l asteptam, insa mi-am dat seama ca nu se putea. Parea ca si
acolo se formase un nou sir de masini care inaintau in mers egal, constant, si
trebuia sa continui si eu.
Eram tensionata, asfaltul era ud, era
noapte si ceata in aer, imi era foarte greu sa conduc cu volanul pe dreapta,
frana de mana pe stanga aproape ca nu mai raspundea, o foloseam foarte des, mai
ales ca acolo, printre blocuri, unde incepusera sa-mi apara in fata tot felul
de obstacole, fie alte masini stationate, fie, in mod curios, copii mici, de
4-5 ani, care ieseau brusc in noapte din scari de bloc luminate, chiar in fata
farurilor masinii. Am reusit sa evit toate obstacolele, sa nu zgarii masina de
nici un obiect de pe drum si nici sa nu ranesc copiii care imi ieseau in cale. Eram
insa foarte ingrijorata pentru ei caci nu stiam daca celelalte masini care
veneau in urma noastra aveau sa-i evite la timp si sa nu-i raneasca.
La un moment dat vad cum straduta parea
ca vireaza brusc, printre blocuri, inspre o vale abrupta. Panta era foarte
mare, strada era pavata cu piatra cubica uda, iar eu nu aveam abilitati foarte
bune de sofat, astfel incat mi-am dat seama ca este prea riscant pentru noi sa
o iau pe acolo. Am vazut de la distanta ca, in vale, strada se bifurca in jurul
unui bloc. Trebuia sa virez brusc fie la
dreapta, fie la stanga, in fata fiind blocul. Daca pierdeam controlul masinii
si nu as fi reusit sa virez brusc in panta pe una din cele doua directii, as fi
nimerit direct in zidul blocului.
Inainte de a ajunge la momentul
coborarii pe acea strada, am decis brusc ca nu sunt sigura pe reusita mea si ca
este riscant sa ma avant cu masina pe panta aceea, asa ca am facut o manevra de
evitare a coborarii, intrand cu spatele cumva, nu stiu cum, intr-un fel de nisa
laterala a strazii, pe dreapta, ce arata ca un cuib stramt de beton, atat cat
sa intre fix masina noastra.
Insa felul in care ne-am trezit acolo
era identic ca in situatia precedenta cu santul, parca ne-ar fi teleportat
cineva acolo direct, caci, uitandu-ma in jur, mi-am dat seama ca eu n-as fi
putut ajunge cu masina de pe strada manevrand-o eu cu cele patru roti pana
acolo. In fata masinii era un abrupt brusc de aproape 80-90 de grade spre strada cu
bifurcatia respectiva. In dreapta era un fel de zid de stanca, precum un munte.
In dreapta era haul, un fel de prapastie. Iar in spate nu stiu ce era, parea ca
tot o stanca de munte.
In acel moment am simtit o usoara
stare de ingrijorare, de panica. Nu pentru siguranta noastra, caci noi nu
patiseram absolut nimic, iar acolo, stand cu masina in acel cuib, care era
exact cat un loc de parcare suspendat la inaltime, eram perfect protejati. Am
simtit ingrijorare pentru siguranta masinii. Ma simteam responsabila pentru ea,
caci nu era masina noastra, era masina tatei si simteam responsabilitatea de a
i-o preda in perfecta stare.
Asadar, mi-am dat seama ca nu mai pot
face nici o manevra de iesire de acolo cu masina si ca suntem nevoiti sa plecam
pe jos, fara masina, adica trebuia s-o abandonam.
In acel moment
al visului, perfect lucida fiind de cursul visului, simtind presiunea situatiei
si tensiunea lipsei altei solutii salvatoare, am decis ca nu mai vreau sa
continui acest vis si ca vreau sa ma trezesc. Si m-am trezit. Era dimineata.
30.10.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu