Grădina lui Dumnezeu: In Alba Iulia, la Cetatea Alba Carolina (2)

(continuare)

Episodul 2 – In Cetate, cu grija sa nu-mi scape ceva

Dupa ce am multumit pentru ospitalitate gazdei noastre cu nume biblic, prietenul nostru de ceva vreme, nu stim de ce si cum s-a nimerit asa ceva, am pornit spre Cetatea care era la nici 30 de metri, de la intrarea pe poarta careia tocmai ce fuseseram deturnati. Dar sa nu mai amintim de lucruri sfinte.

Si-am intrat pe poarta aceea mare, uriasa, impresionanta, decorata cu statui si basoreliefuri si cu tot felul de motive si simboluri, dintre care, cel mai reprezentativ si mai des intalnit in interiorul cetatii era vulturul cu doua capete, prezent pe steagul si pe emblema Imperiului Bizantin, un semn heraldic al casei regale, al Regelui Ferdinand si al reginei Maria, care semnifica suveranitatea duală a regalitatii (laică și religioasă). Eu am cautat pe net informatii despre aceasta poarta si am gasit aici http://albaiuliaqr.ro/poarta-a-iii-a-cetatii-alba-carolina/.

Dincolo de poarta aceea, fiecare turist descopera propria perspectiva asupra Cetatii, in functie de afinitati si interese. Noi, ca doi turisti curiosi ce suntem, am inspectat, am admirat, am fotografiat si apoi am plecat, desigur. Dar sa va detaliez.

Cel mai mult si cel mai mult mi-au placut.... ha, ha, ha!!!! Ce credeti sa fie? Statuile de bronz!

O multime de statui amplasate care si incotro, la tot pasul, numai bune pentru fotografii inedite, exotice, cu iz de istorie si parfum de aventura, vanate de toti pasionatii de amintiri in imagini, numai bune de postat pe facebook si de facut glume pe seama lor.

Bineinteles ca n-am ratat nici una, le-am cautat cu ochii si m-am fotografiat cu toate (sau aproape cu toate), si m-am distrat maxim chiar si numai la gandul nastrusnic despre cum o sa va vorbesc despre ele si ce-o sa credeti voi cand veti citi.

Caci cei mai fericiti turisti erau, dupa opinia mea, cei care alearga de colo-colo sa se fotografieze cu statuile acelea. In mod cert. Ii vedeai dupa chip, dupa zambetul jucaus, dupa veselia din gesturi, dupa sticlirea copilareasca din priviri. Adulti toti, dar copii liberi, dincolo de aparente.

Mai erau si destui care doar se uitam de pe margine, abia stapanindu-si un zambet ingaduitor. Credeti ca ei nu si-ar fi dorit o poza cu aiuritele alea de statui? Ba da, sunt sigura! Dar nu si-au dat voie sa se comporte pueril, caraghios si fara sens. Si-au plecat de acolo cu o multime de regrete. Pentru fiecare statuie ratata, cate un regret. Au plecat cu regretul ca nu i-au permis copilului lor interior sa se joace. Ca l-au tinut din scurt ca sa nu se faca de ras, sa nu-l arate nimeni cu degetul, sa nu-l vorbeasca lumea, sa nu rada careva de ei.

Eu m-am distrat si mi-am trimis copilul la joaca sa faca ce vrea el, fara lesa. Si acum freamat de bucurie cand ma uit la poze si cand retraiesc starea aceea de bucurie zglobie si am plecat de acolo cu nici un regret.

Poate, cine stie, doar cu multa insistenta si sub tortura, as putea recunoaste, dar n-o fac, evident, ca un usor regret fin tot am avut si anume acela ca, inainte de a pleca la Alba Iulia, stiind ca urma sa fac un milion de poze, nu m-am dus si eu la un coafor sa-mi aranjez parul cu o mie de bigudiueri, cu ondulatorul si cu placa, ca n-am trecut pe la cosmetica, pentru un tratament facial, pentru un masaj anticelulitic profesional, pentru un bronz adevarat, de VIP ce sunt, ca n-am chemat acasa un “make-up artist”, ca sa-mi realizeze un machiaj de zile mari, si nici manichiurista n-am chemat-o, pentru o manichiura perfecta, impecabila, cu niste unghii false de un metru si cu sclipici, ca nu mi-am pus rochia aia buna, facuta de creatoarea mea de moda si stil personala, pe care o platesc cu sute de euro lunar si ca nu mi-am luat de acasa nici macar una din gentile mele Vuitton. Nu m-am putut hotarat pe care s-o iau, asta e, recunosc. Dar cel mai mult si cel mai mult regret ca nu m-am incaltat in tocuri stiletto. Offff....

Dupa ce am bifat cel mai important aspect al plimbarii prin Cetate, adica statuile, o sa va arat si o selectie de poze in care am surprins cateva din cele care mi-au atras mie atentia acolo.

Cu ochii in toate partile, pe orice colt de cladire, pe orice detaliu arhitectonic sau decorativ, oprindu-ma de nenumarate ori pentru poze, repliindu-ma apoi alaturi de Adrian de fiecare data si continunandu-ne descoperirile la pas, am parcurs de la un cap la altul Traseul Portilor Cetatii, acesta fiind reprezentat, de altfel, de o artera dreapta, ca o diagonala ce taie steaua cu 7 colturi a cetatii, axul principal al Cetatii din toate punctele de vedere .

Din loc in loc, pe traseu, am observat niste placute mari de identificare a obiectivelor, care pareau a fi ca niste capace metalice, cum sunt gurile de canalizare, dar foarte estetice, decorative, a carora descoperire ma facea sa ma simt ca un mic cercetas care gaseste mici indicii pe un traseu secret, deslusindu-i misterele la fiecare pas.

Cand am ajuns in capatul opus, cunoscut ca fiind Poarta I, am avut surpriza sa patrundem, ca intr-o scoica, dincolo de o poarta imensa, un bastion ea insasi, spre o perla deosebit de frumoasa, ascunsa privirilor de zidurile vechi ale cetatii. Este vorba de cladirea bisericii arhiepiscopale ortodoxe Alba Iulia.

Curtea din jurul bisericii, inconjurata de ziduri protectoare, adaposteste o oaza de frumusete, liniste si pace, o oaza de eleganta, rafinament si modernism peisagistic impresionant, cumva in contrast cu zidurile pline de istorie si zbucium tacut si incrustat in pietre de fortificatii, in poduri de aparare si in creneluri prevazute pentru armamentul unor epoci apuse.

N-am intrat si in incinta bisericii, asta este un regret cu care am ramas, caci sunt sigura ca si interiorul ei ne-ar fi oferit motive de uimire si incantare, atat estetice, cat si sufletesti. In schimb, am facut o multime de fotografii cu exteriorul, cu gradina inconjuratoare si cu zidurile frumos profilate pe cerul albastru, impecabil de senin, insorit, simtind in aer atmosfera aceea sacra, tainica, specifica manastirilor, unde tumultul urban al lumii moderne nu patrunde altfel decat prin micile accente purtate in maini de turisti. Aparatele foto si telefoanele.

De acolo, am pornit inapoi, in sens invers, pe drumul pe care venisem, inspre poarta pe care intrasem, cu gandul sa mergem la masina si sa ne intoarcem acasa. De undeva, de departe, primeam prin eter mesajele de disperare ale Bubulinei, pe care o lasasem acasa singura.

Urmand acelasi drum pe care intrasem in cetate, eram, la fel, tot cu ochii peste tot si cu telefonul fotografiam necontenit.

“Poate n-am observat ceva, sufletel – ii zic lui Adrian justificativ, poate mi-am scapat ceva.”

“Nu cred ca ti-a scapat ceva.” – imi raspunde el zambind, cu subinteles. Intradevar, mie nu-mi poate scapa ceva nefotografiat. In nici un caz mie. :D

Asa credea el si asa am crezut si eu, insa s-a dovedit, totusi, ca tot imi mai scapase cate ceva. Cu ultimele cadre imortalizate cu telefonul, multumita in sfarsit de tot ce adunasem ca material documentar pentru aceasta postare, caci doar pentru asta eram atat de profesionista, desigur, nu din alt motiv, ne-am indreptat spre iesire.

Din nou am resimtit adevarul adevarat al versurilor celebre ale lui Alecsandri, “mai lunga-mi pare calea acum, la-ntors acasa”, caci mie, cel putin, imi tot suna in minte continuarea lor in varianta proprie “as vrea sa zbor, dar foamea din mine nu ma lasa”.

Asa am inceput sa obserb de-a lungul Traseului Portilor si nenumaratele gherete comerciale cu diverse ispite, culori, arome, mirosuri si sloganuri imbietoare. Gogosi, merdenele, langosi, cozonac secuiesc, turta dulce, nuga si alte delicii copilaresti imi faceau cu ochiul si imi chinuiau papilele gustative pofticioase.

“Vrei ceva de acolo, puiut?” ma intreaba la un moment dat Adrian, stiind cu cine are de-a face si vazandu-ma fotografiind toate minunatiile culinare pe care inainte nici nu le observasem.

“Nu, nu vreau nimic” ii raspund imediat.

“Nici langosi?” – verifica el, ca sa fie sigur.

“Ah, de ce vorbesti de lucruri sfinte? Nu mai insista. E o vorba, “de ce sa tipi daca nu te doare?” M-ai auzit tu pe mine tipand? Inca nu doare.” – am raspuns repede, ca pe-o poezie, alintandu-ma, dar hotarata sa nu ma razgandesc.

Am plecat mai departe spre poarta de iesire, iar acolo ce credeti ca observam? Restaurantul medieval. “Meniul zilei, iobagi la cuptor” – a venit pe neasteptate replica lui Adrian, completand perfect mometul cu ispita.

Dar credeti ca am scapat cu asta? Odata iesiti pe portile Cetatii, ne-au luat in primire alte arome, alte culori si alte forme coapte, fierte, prajite, amestecate, combinate. Trebuie sa stiti ca am fost fermi in decizie si nu ne-am lasat ademeniti mai mult decat pentru cateva poze seducatoare. Daca ati simti din poze si mirosul lor, m-ati crede pe cuvant cand va spun cat de greu ne-a fost. Deh, eram deja la ora pranzului, ora mesei, si, in plus, trecusera si efectele halucinogene, mistice si de transa, induse de inghetata Lazar. Daaar..... am invins!

Cand am ajuns la masina si am deschis portiera, am simtit ca intram ca intr-un cuptor. 33 de grade! Atunci mi-am amintit perfect replica lui Adrian, cu iobagii la cuptor, insa, cum noi nu suntem nici iobagi si nici in cuptor nu eram dispusi sa intram, am asteptat un pic sa se racoreasca in masina, apoi am pornit spre casa, spre Bubulina noastra dragalasa, care ne astepta ca pe painea calda, daca ma pot exprima astfel fara sa va dezvolt cine stie ce pofte culinare.