marți, 26 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (9) - Dl. Trambitasu si dl.Oase




Nr. 9 -  casa (nemobilată) + teren 1000 mp
Nr. 10 – casa (mobilată parţial) + teren 2000 mp

În acel moment al poveştii ne simţeam puţin obosiţi. De drumurile multe, de oamenii mulţi cu care interacţionasem, de modul lor de a fi atât de diferit de al nostru, de aspectele proprietăţilor atât de nemulţumitoare, de o anumită dezamăgire pe care trebuia totuşi să ne-o recunoaştem înainte de a o depăşi.  Plecasem în această călătorie crezând că în cele două săptămâni aveam să ne găsim Grădina. Trecuse o săptămână, văzusem mai multe locaţii şi nu se legase nimic. Mai aveam doar câteva zile din concediu şi nu mai credeam că avea să se întâmple ceva spectaculos în acest interval. Cele mai interesante proprietăţi selectate din anunţurile imobiliare de pe internet înainte de a pleca din Bucureşti (şi chiar unele în plus) fuseseră deja bifate pe lista noastră de vizionari, iar ele se dovediseră a nu fi ceea ce păreau să fie. Realitatea nu confirmase multe din descrierile din anunţuri, iar pozele.... hmmm... trebuia să-mi fi dat seama de asta.... din poze totul se vede altfel.

Pozele sunt doar o cale spre vise. Pozele arată, de cele mai multe ori, ceea ce a vrut fotograful să-ţi arate şi/sau ceea ce vrei tu să vezi. Ştiu, pare puţin paradoxal, dar... aşa este. Deşi par o copie a realităţii, totuşi pozele o deformează deseori. Lumina, punctul de vedere (unghiul), perspectiva, claritatea şi o mulţime de alte caracteristici şi tehnici specifice de fotografiere pot capta imaginile într-un mod atât de fermecător încât chiar şi cea mai urâtă realitate poate ajunge să fie recepţionată de privitor ca fiind foarte frumoasă, cuceritoare, romantică, idilică şi convingătoare. Mai ales de un privitor cu suflet de artist, romantic şi visător, care vede de cele mai multe ori imaginea de dincolo de imagine, care priveşte şi cu ochii minţii, închipuindu-şi dincolo de ceea ce vede, văzând ceea ce i-ar plăcea să vadă, receptând ceea ce şi-ar dori să-i fi fost transmis. 


Nu pot spune acum că ne-am lăsat amândoi păcăliţi de imaginile postate pe internet la anunţurile imobiliare. Nici vorbă de asta. Este evident că fiecare vânzător îşi postează fotografiile cele mai reuşite ale proprietăţii, acelea care îi pot servi cel mai bine scopului său: atragerea de potenţiali cumpărători. Este de la sine înţeles că el nu va posta acele fotografii care îl pot dezavantaja. Acesta este mersul lucrurilor, iar noi doi nu eram naivi să nu înţelegem asta. Doar că, din dorinţa mare de a vedea cât mai multe, de a face comparaţii, de a evalua cât mai bine şi de a ne găsi cât mai repede Grădina, selectasem pentru vizionari mai degrabă acele proprietăţi care, pe lângă descrierile în cuvinte, ne evidenţiau prin poze cât mai multe din aspectele care ne interesau pe noi. Însă punctele noastre de interes şi perspectiva noastră păreau relativ diferite faţă de cele ale proprietarilor care vindeau. Fiecare avea motivaţia lui, interesul lui, scopul lui.

Tot ce puteam face era să vedem în continuare cât mai multe proprietăţi, selectându-le aşa cum puteam, pe baza instrumentelor pe care le aveam la dispoziţie (internetul, telefonul, mail-ul ori chiar anunţurile agăţate pe porţi),  sperând ca, până la urmă, în felul acesta, să ajungem, pas cu pas, şi la Grădina noastră. Nu deţineam o altă reţetă sau vreo tehnică miraculoasă care să ne ajute să o reperăm pe hartă, altele decât intuiţiile noastre, anumite viziuni şi experienţa, în sine. Era necesar să avem răbdare ca procesul să se deruleze, să avem răbdare cu noi înşine şi să învăţăm ce aveam de învăţat din tot ceea ce ni se întâmpla.

Oboseala aceea acumulată, atât în corpuri, cât şi în sufletele noastre, începuse să fie nu numai simţită (mai mult sau mai puţin conştient), dar şi vizibilă pe chipurile noastre. Aveam nevoie de o mică pauză în care să integrăm toate informaţiile şi concluziile de până atunci. Aveam nevoie de un timp de detaşare şi de liniştire. Totuşi… timpul acela încă nu venise…

Ne-am întors la pensiunea Roua Muntelui păstrând în gând imaginile frumoase ale casei tradiţionale săseşti pe care tocmai o vizionasem, dar şi resimţind marele regret că nu avusese suficient teren pentru grădină. Pentru a doua zi aveam programată o altă vizionare într-un sat aflat la vreo 30 de minute distanţă de mers cu maşina, aşa că, pentru a ne relaxa, am ieşit la o plimbare pe drumurile pustii care şerpuiau prin pădurile înconjurătoare. Erau drumuri care duceau către cele doar câteva pensiuni construite ici-colo, cel mai probabil în perioada aşa-zis-ului boom economic al anilor 2005-2008.


Deşi eram în mijlocul lui iulie 2015, în plin sezon estival, totul părea pustiu în jur. Cred că, în anii anteriori, zona mişuna de turişti la vremea aceea din vară, însă în cele cinci zile, cât am stat noi la Roua Muntelui, maşina noastră a fost aproape tot timpul singură în parcarea uriaşă, ce fusese proiectată pentru a acoperi un aflux mare de maşini, conform numărului mare de camere disponibile pentru cazare. Nouă ne plăcea această pustietate, căci ea ne asigura mai multă linişte şi intimitate.

Ne-am plimbat pe cărările din împrejurimi până spre seară. Întoarcerea, pe o altă cale decât cea pe care plecasem la plimbare, ne-a adus în apropierea unei pensiuni în curtea căreia am zărit un căţelus terrier metis ce părea un pic trist. L-am strigat, iar el a venit imediat către noi, dând din coadă bucuros. A găsit o gaură pe sub gardul de sârmă, doar de el ştiută, şi a ieşit în drum încântat de companie. L-am mângâiat şi l-am gugulit minute în şir. Bineînţeles, ne-a adoptat  pe loc. Adrian l-a botezat Petrică, nume pe care şi l-a însuşit imediat. Ne-am jucat un pic cu el, i-am acordat atenţie, drăgălăşenie, cuvinte şi mângâieri şi credem că l-am făcut să se simtă un pic mai bine. Când a trebuit să plecăm, ne-a însoţit până la pensiune şi a rămas cumva descumpănit în faţa intrării când ne-a vazut dispărând înăuntru. În zilele următoare l-am mai întâlnit şi ne-a însoţit bucuros în plimbările de seară, de la şosea, lătrând plin de zel către cele câteva maşini care au trecut pe acolo. Acela era binecunoscutul mod canin de a-şi demonstra loialitatea.


A doua zi ne-am trezit, am mâncat şi pe la orele prânzului am plecat spre localitatea unde aveam vizionarea. Am ajuns un pic mai devreme, aşa că am făcut un mic ocol într-un sătuc apropiat pentru a mai arunca o privire. Din mers am identificat mai multe anunturi cu “ DE VANZARE” agăţate de porţile unor case. Am ales una care ni s-a părut din stradă mai aspectuoasă, ne-am notat numărul de telefon şi ne-am hotărât să sunăm la întoarcere. Ne-am zis că, dacă tot suntem în zonă, să exploatăm timpul la maximum şi să vedem cât mai multe proprietăţi. Măcar să învăţăm ceva în plus, dacă tot nu se lega nimic.


Apoi ne-am îndreptat înapoi spre satul unde aveam întâlnirea programată. Între timp începuse ploaia. Mai stropise uşor, în rafale scurte, în dimineaţa aceea, dar atunci parcă se rupseseră norii. La telefon stabilisem întâlnirea în faţa porţii cu numarul 76. Am parcat maşina aproape şi am aşteptat să se opreasca ploia cât de cât, ca să putem ieşi afară. Într-un final s-a întâmplat asta şi ne-am apropiat de poarta cu pricina. Dar acolo – nici o mişcare. Pustiu. Ce să facem? Să ne apucăm să strigam aşa, ca-n codru? Nu era genul nostru. Am bătut noi în poarta de lemn, dar nimeni nu părea să audă zgomotul surd. Adrian l-a mai sunat o dată pe dl.Trâmbiţaşu, omul de la capătul celălalt al telefonului, cel care ne dăduse indicaţiile iniţial şi care şi-a cerut scuze, spunându-i că numărul corect era 78.

Ne-am îndreptat către numarul 78 cu umbrela deasupra, ploia începând din nou să curgă uşor, peste noi şi peste sat. De la distanţă, casa ni s-a părut îngrijită, gardul la fel. “E de bine - ne-am spus noi - poate acum avem noroc.” Omul ne-a văzut la poartă, a deschis şi, ieşind în drum ne-a întrebat  scurt:
“Unde aveţi maşina?”
“Am parcat-o mai încolo” – i-am răspuns noi.
“Păi, să mergem.”
“Unde? Nu aceasta este casa?”
“Aaaa, nu, domne’, asta este casa mea. Casa de vânzare este mai la marginea satului, trebuie să mergem cu maşina.”

Ok, ne-am îndreptat spre maşină şi, când am ajuns, i-am cedat locul din faţă domnului Trambiţaşu, eu urcându-mă în spate. Doar că scaunul din faţă fusese reglat pentru dimensiunile mele, nu pentru cele ale noului ocupant. Încercarea bietului om de a intra în maşină şi de a lua loc s-a dovedit extrem de provocatoare. Dimeniunile lui erau de cel puţin trei ori mai mari decât ale mele, motiv pentru care Adrian s-a oferit să dea scaunul mai în spate. Cu mult bun simţ, nedorind să facă deranjul prea mare, omul a refuzat. Problema era că nu-i încăpeau prea bine picioarele lungi în spaţiul mic dintre scaun şi bord altfel decât ţinându-şi genunchii un pic mai sus. Însă asta era, practic, aproape imposibil de burta uriaşă pe care o avea la purtător. Jenat, omul s-a scuzat: “Ştiţi, m’om lăsat de fumat de câteva luni şi‘om luat şeptie kile…”

În cele din urmă a reuşit să intre în maşină şi am pornit. Casa în faţa căreia ne-am oprit se înscria, de la prima vedere, în acelaşi registru cu ceea ce mai văzusem. Degradare, părăginire, ruină. Eu nici n-am mai intrat peste tot. Adrian însă l-a urmat conştiincios pe dl. Trâmbiţaşu în toate cotloanele prin care l-a dus, în toate camerele insalubre, în grădină. Până au terminat ei de trecut în revistă toate dărăpănăturile, eu am surprins în fotografii câteva cadre ale rusticului părăginit, ce mă uimea atât de mult pentru cât de fotogenic era. 



Când au ajuns la grădină i-am urmat. Discuţia de acolo ne-a dezvăluit că în casa învecinată copilărise el, că fusese a părinţilor lui.
“Au cumpărat-o nişte “ţigani de mătase” – ne-a zis la un moment dat.
Eu am crezut că nu am înţeles bine şi l-am rugat să repete.
“Da, da, da, ăştia nu sunt ţigani din ăia săraci, ăştia sunt bogaţi şi mai altfel, aşa le zicem pe la noi, ţigani de mătase. Chiar ieri au avut aici un chef mare. Că petrec tot ca ţiganii. ”

Ooookeeeey!!!….. iata cum ne scotea Dumnezeu un nou adevăr la iveală…. Deja îi transmiteam lui Adrian, în gând, telepatic, că este cazul să plecăm. Ori poate că el îmi transmitea asta mie, căci aproape imediat ne-am îndreptat amândoi paşii către ieşirea din grădină şi, până să ajungem la poarta de ieşire din curte spre şosea, trecusem cu viteza luminii prin toate etapele regulilor de politeţe pentru o despărţire de bun simţ de dl. Trâmbiţaşu. L-am dus înapoi acasă cu maşina şi, în ciuda insistenţelor de a servi o cafea la dânsul, “că aşa se face pe la noi”, am demarat şi ne-am îndepărtat uşuraţi.

La întoarcere, aşa cum stabilisem, am oprit la casa unde văzusem anunţul “de vânzare” şi l-am sunat pe proprietar. Dl. Radu, un bărbat de 78 de ani, după cum mi-a mărturisit chiar dumnealui la telefon, stătea în Bucureşti şi urma să vină în sat, cu soţia lui, abia peste două zile. Am insistat, întrebându-l dacă nu a lăsat vreo cheie la vreun vecin, ca să putem vedea casa chiar atunci, având în vedere că eram chiar în faţa porţii şi că urma să plecăm în ziua aceea fără  a avea intenţia de a mai reveni în localitate. Înduplecat mai mult de dorinţa de a nu pierde un potenţial compărător, mi-a spus să mergem la vecinul din stânga, la dl. Oancea, şi să-i spunem să ne descuie, să vedem casa. 


Buun, m-am îndreptat spre poarta vecinului întrebându-mă din mers cum să procedez. Părea pustiu. Mi-am zis: “Eu la poartă nu m-apuc să strig! Să fie clar! Sper să fie prin curte.” Omul era în curte. De altfel, cred că aşa e rostul pe la sate, oamenii sunt atenţi la fiecare mişcare de pe drum, la fiecare maşină care opreşte, la fiecare chip nou care apare prin localitate. Nimic nu mişcă fără ca ei să afle. Şi este suficient să afle unul, că află apoi tot satul. Omul mă văzuse din mijlocul curţii, dar rămăsese pironit cu ochii la mine fără să scoată un cuvânt. I-am făcut cu mâna, strigându-l la poartă pe nume. Că doar îl ştiam de la telefon, de la dl. Radu. Parcă trezit din somn, s-a îndreptat puţin de spate şi a strigat la mine cu o voce gâjâită, ca după o băută zdravană ce-o avusese cu o noapte înainte:
“Da’ce, aveţi bani?”
“ Domnu’ Oancea, veniţi să ne deschideţi alături, la dl. Radu, să vedem casa.”– i-am spus eu repede, ignorându-i întrebarea înţepată şi ostentativ ironică.
“Da’, aveţi bani?”– insista el.
“Domnu’ Oancea, noi vrem să vedem casa, deocamdată. Ne ajutaţi? Am înţeles că aveţi cheile. Ne puteţi deschide?”

Văzând că n-are încotro, a intrat în casă, a luat cheia şi, târşâindu-şi zgomotos ghetele ponosite şi descâlciate, clătinându-se de pe un picior pe altul şi ameţit de băutură, a venit să ne deschidă poarta casei care era de vânzare. Imediat a început să mitralieze în toate direcţiile cu criticile şi cu nemulţumirile: ba că s-ar fi prăbuşit toate dacă n-ar fi avut el grijă, ba că nu mai vine nimeni pe-acolo, ba că nu se mai ocupă nimeni de casă şi nici de grădină în afara lui, ba că nu sunt sobe peste tot, ba că nu are pivniţă, ba că “patronu” cere prea mult, pentru că, de, şi un nepot al lui ar fi vrut să cumpere casa cu ceva vreme în urmă, dar dl. Radu n-a vrut să-i scadă din preţ.“Ori să-l fi lăsat, dom’ne, să plătească în două-trei rate, că nepotu’miu era om serios, dom’ne! Da’ el n-a vrut! O cerut toţi banii jos. Păi, cine are azi atâţia bani jos? Cine dom’ne? Dumneneata ai? Că, ce? Banii cresc în copaci? Şi dumneata munceşti pentru ei, nu? Da’ aveţi bani?” – turuia el,  amintindu-şi brusc de principala lui curiozitate.

Ne-am lămurit repede asupra situaţiei casei, dar nu era politicos să plecăm prea repede, mai ales că omul fusese amabil, nu? şi ne descuiase casa. Nu prea ar fi vrut, dar, asta e, o făcuse. Acum avea el chef de vorbă. După câteva priviri prin camerele întunecate (şi casa asta fusese tăiată de la furnizarea energiei electrice), eu m-am retras să fac câteva fotografii în curte, unde observasem, într-o parte însorită, o tufă încărcată cu mure imense şi foarte coapte. L-am întrebat de ce nu le culege, pentru că, uite, se trec, majoritatea sunt răscoapte deja. “Mâncaţi, doamnă, haideţi, luaţi o pungă şi culegeţi. Luaţi, luaţi, că aici se scutură, cine să le ia? Eu n-am nevoie, că nu sunt ale mele, sunt ale lu’ patronu’, dar el nu mai vine pe-aici. Când aţi spus că vine, luni? Da, da, luaţi, serviţi!”– mă îmbia el generos cu fructele vecinului, hotărât să-i facă pagubă, înciudat că acesta nu-i vânduse casa nepotului său. “Păi, cine-i dă, doamnă, atâţia bani?Păi, face casa asta atât? Se ducea de râpă, dom’ne, dacă n-aveam eu grijă să mai văd de ea.”– bombăbea întruna nemulţumit.


Eu m-am oprit la tufa cu mure, iar Adrian împreună cu el s-au îndreptat spre grădină. Avea să vadă acolo o grădină mare, frumoasă, cu pomi fructiferi şi avea să afle istorii interesante, împletite cu nesfârşitele critici, care nu mai conteneau. Totuşi, după ce Adrian l-a suportat cât l-a suportat, la un moment dat l-a întrebat calm, liniştit şi zâmbind:
„Dacă sunteţi atât de nemulţumit, de ce mai aveţi grijă de casă”
Întrebarea l-a descumpănit imediat. A întors-o:
„Nevastă-mea mă bate la cap. Ea e bună, eu nu sunt ca ea, bun. Da’ aici e paragină totul.” Apoi zise, plusând: „Şi, uite, acolo, în curtea aia, în grădină, a fost şi un cimitir demult, s-au dezgropat şi oase!”
Asta a pus capac.
Răspunsul lui Adrian a fost unul promt şi natural:
„Da, aşa e, în ziua de azi sunt oasele peste tot.”

Vă daţi seama cât ne-am putut distra când Adrian mi-a povestit, ulterior, despre detaliile acestei convesaţii. Dl. Oancea devenise pe loc dl. Oase. Cert este că dl. Oase, auzind această replică neaşteptată, s-a blocat. A înţeles, chiar şi prin aburii alcoolului, că este cazul să înceteze cu teatrul acela ieftin, cu toate văicărelile şi cu toate criticile îndreptate asupra vecinul său şi, mai mult decât atât, brusc, ni s-a părut că i-am devenit un cuplu chiar simpatic. Schimbându-şi complet atitudinea, a început să ne povestească mai multe despre casă, cumva parcă bucurându-se la gândul că, cine ştie, poate “facem târgul” şi îi devenim vecini. Ne tot întreba “Când bateţi palma? Luni? Vine luni patronu’? Faceţi târgul?”

Ne-am despărţit amiabil. El, părând chiar mulţumit de interacţiunea cu noi, iar noi… mulţumiţi că scăpam de gura lui. El, parcă un pic mai treaz, mai lucid şi mai vesel, noi, amuzându-ne de toată această experienţă diferită şi, în ciuda aparenţelor, chiar interesantă. Dl. Oase îşi pusese amprenta pe călătoria noastră într-un mod neaşteptat de colorat, rămânând cu amintiri deosebit de hazlii pe seama felului său unic de a fi. El fusese, în mod remarcabil, singurul de până atunci care nu se uitase la noi cu superioritate, ca la nişte creaturi care n-au ce căuta acolo. Însă ne-a privit şi el, ca toţi ceilalţi, precum se uită un om flămând la un pui frumos rumenit, ce se învârteşte apetisant în rotisor, ori ca un lup înfometat în faţa unui coteţ plin cu găini grase, numai bune de jumulit. Mai aveam noi un termen de comparaţie foarte sugetiv, care ne amuza peste măsură, şi anume că cel mai adesea se uitau la noi precum la o vacă grasă, venită de la păşune, tocmai bună de muls.

Din Grădina lui Dumnezeu: 01.01.2016

***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu