miercuri, 27 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (14) - Blogurile altora, surse de inspiraţie




Eram, aşadar, la un pas de o nouă şi o mai scurtă călătorie întru căutarea Grădinii. Mai erau doar câteva zile, dar îmi păreau atât de lungi cum numai zilele de dinaintea concediului pot fi. La serviciu nu mai aveam stare. Noroc că era o perioadă liniştită. Era august 2015, oamenii erau în general plecaţi prin concedii, iar treaba ne-o puteam face cumva mai relaxaţi. Mă rog, e un fel de-a zice, relaxaţi. Nu s-a născut încă şeful acela care să te lase să munceşti relaxat. Cel puţin, nu în mediul meu profesional. „Piaţa nu aşteaptă.” „Ţintele nu se discută, se execută.” „Că doar de-aia venim la serviciu.” Motivaţionale d’astea. Cu condescendenţă şi competenţă.



Ce să zic? Jocul nu mai este atât de plăcut când trebuie să-l joci cu unii care îl iau prea în serios, cu tendinţe asupritoare. Aşa încât, în timp ce eu eram cu gândul la concediu, alţii îşi pregăteau cu exces de zel şedinţele prelungite în care puteau face demonstraţii de măiestrie oratorică neinteresantă şi în care cifrele erau ridicate la rang de scop suprem şi justificare existenţială. Preocupările mele intensive privind apropierea zilelor libere aveau darul de a mă feri din calea pericolului vreunor activităţi profesionale prea solicitante sau a aprecierilor agasante şi ostentative pentru merite deosebite. Şi, bineînţeles, chiar şi din calea vreunei promovări neaşteptate, cum fusesem la un moment dat avertizată. Nu că mi-aş fi dorit-o. Ba, dimpotrivă. Deşi, se ştie, absenţa unei astfel de ambiţii personale este de necrezut în ochii unora şi, mai mult decât atât,  nici nu dă bine. Deci, nici nu este indicat să fie declarată făţiş, putându-se interpreta că nu-ţi doreşti autodezvoltarea şi evoluţia propriei cariere profesionale. Ceea ce este de neacceptat, nu-i aşa, din partea unui angajat implicat, proactiv şi determinat? În ciuda acestei cutume organizaţionale, eu îmi recunoscusem deschis lipsa intenţiilor ascensionale pe scala ierarhică în organigrama instituţiei, fapt care condusese la dezarmarea instantanee a „adversarului politic” rămas în stare de şoc şi fără butonul ce era considerat, probabil, principal în panoplia instrumentelor manipulatorii în ceea ce mă privea.



Revenind la subiectul cu Grădina, trebuie să repet că cele câteva zile până la plecarea din nou la drum îmi păreau că trec chiar mai încet decât melcul pe cărare. Ca să am măcar impresia că fac ceva important, ceva care îmi aducea o utilitate cât de cât semnificativă, am folosit timpul citind şi recitind blogurile unora care trecuseră deja prin tot travaliul metamorfozării din orăşeni în săteni (că în ţărani nici nu poate fi vorba). Îi descoperisem uşor în peisajul multicolor al blogosferei. Ei erau oamenii aceia ciudaţi şi obsedaţi de tot felul de termeni dubioşi: „flori”, „verde”, „bio”, „natură”, „sănătos”, „linişte şi pace”, „stele”, „grădină”, etc. Erau oamenii aceia bolnavi de libertate. „Irecuperabili!” - ar spune unii mai cu năduf.  Ei bine, printre aceştia, obsedaţii de mai sus,  ne număram şi noi, dar încă nu făcuserăm pasul dincolo de gardul de sârmă ghimpată. 



„Nu-i uşor, dar nici imposibil” – concluzionau toţi pe blogurile lor. Mie mi se păreau oameni normali în scrierile lor, aşa că m-am decis să-i cred. Nu reieşea că ar fi rămas cu sechele şi nici cu regrete. Poate doar li s-a agravat boala aceea care i-a mânat din loc, care i-a scos din oraşe şi i-a dus în uliţe de sat, i-a băgat cu mâinile în pământ, cu nasul în gunoi de grajd, cu ochii în sobe flamânde de jar şi lemn harnic, cu paşii în mirişti necosite şi cu inimile în răsărit de soare acompaniat de cocoşi isterici, ori în apusuri cuminţi, urmate de nopţi cu ceruri pictate în roiuri de stele, cum niciodată n-au putut vedea din mijlocul urbelor de unde evadaseră. Li s-a agravat boala libertăţii, a eliberării de competiţie, de ambiţii, de nevoia de a demonstra, de a dovedi, de a reuşi, de a avea mai mult, mai bun, mai frumos, mai înalt, mai scump, mai… mai… mai. Din blogurile lor reieşea că şi-au găsit până la urmă remediul potrivit în tihna unei noi vieţi, clădită pe alte criterii, cu alte valori, cu o altă perspectivă.









Am stat ore în şir lipită cu ochii în calculator, savurând şi absorbind nesfârşitele informaţii, experienţele, exemplele, sfaturile şi pozele grăitoare. Citindu-le, abia îmi mai puteam înfrâna, ascunse şi legate sub haine, aripile entuziasmului. Pagini după pagini, biţi după biţi, culori după culori şi forme după forme îmi creionau în imaginaţie poveştile celor ce avuseseră curajul, îndrăzneala, nebunia, ori inconştienţa de a se muta din buricul urbanului modern şi emancipat în decorul aparent idilic al rurarului necunoscut. Am citit cu încântare jurnale după jurnale, care mai de care mustind de trăiri încondeiate frumos, cu măiestrie, pline de tot felul de decoraţiuni captivante: figuri de stil, francheţe dură şi seacă, cinism, umor, ironie fină sau din topor, ori chiar autoironie straşnică, purificatoare şi energizantă. Fiecare conform personalităţii proprii, curajului şi îndemânării artistice, ori stării de spirit din momentul consemnării.



Stând în birou, la serviciu, cu ochii în monitor, am râs de una singură, am zâmbit emoţionată, ori am făcut ochii mari, am printat, am ţinut minte, ori am salvat în fişiere, am furat idei şi am conturat valuri de vise şi de planuri inspirate. Revelându-mi-se treptat cărările bătătorite ale celorlalţi, drumul nostru părea să mi se înfăţişeze a fi tot mai uşor de recunoscut. Prinde bine să ştii cum s-au descurcat alţii. Te ajută să crezi şi să simţi că şi tu poţi reuşi. Te ajută să-ţi menţii încrederea în tine şi în visele tale. Te ajută să te vezi, prin ochi victorioşi, deja ajuns la destinaţie. 



Cel puţin pe mine m-a ajutat. De aceea scriu  aceste pagini, să le fie de folos altora, acelora care vor începe după noi acest travaliu al transformării. Căci mutatul de la oraş la ţară presupune, mai înainte de toate, o renaştere interioară. Oricum ar fi pentru alţii, experienţa ta este unică. Este a ta! O trăieşti şi o simţi în felul tău. Te bucuri de ea sau o transcezi aşa cum poţi. Doar experienţa drumului în sine până la destinaţie te poate pregăti pentru ceea ce urmează să faci şi să fii acolo. Şi nu poţi fi pregătit să faci pasul până când nu ai trecut prin toate etapele. Nu atât ale extragerii din mentalul şi obiceiurile mediului urban, cât ale acceptării integrale, la nivelul subconştientului, că viaţa în mijlocul naturii, în mediul rural, aşa cum e el, cu bune şi cu rele, este cea mai bună alternativă pentru tine. Că este exact ceea ce ai nevoie. Că nu mai poţi trăi altfel.



Din Grădina lui Dumnezeu: 13.01.2016




***



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu