Eram, aşadar, la un pas de o nouă şi o mai scurtă călătorie întru căutarea
Grădinii. Mai erau doar câteva zile, dar îmi păreau atât de lungi cum numai
zilele de dinaintea concediului pot fi. La serviciu nu mai aveam stare. Noroc
că era o perioadă liniştită. Era august 2015, oamenii erau în general plecaţi
prin concedii, iar treaba ne-o puteam face cumva mai relaxaţi. Mă rog, e un fel
de-a zice, relaxaţi. Nu s-a născut încă şeful acela care să te lase să munceşti
relaxat. Cel puţin, nu în mediul meu profesional. „Piaţa nu aşteaptă.” „Ţintele nu se discută,
se execută.” „Că doar de-aia venim la serviciu.” Motivaţionale
d’astea. Cu condescendenţă şi competenţă.
Ce să zic? Jocul nu mai este atât de plăcut când trebuie să-l joci cu unii
care îl iau prea în serios, cu tendinţe asupritoare. Aşa încât, în timp ce eu
eram cu gândul la concediu, alţii îşi pregăteau cu exces de zel şedinţele
prelungite în care puteau face demonstraţii de măiestrie oratorică
neinteresantă şi în care cifrele erau ridicate la rang de scop suprem şi
justificare existenţială. Preocupările mele intensive privind apropierea
zilelor libere aveau darul de a mă feri din calea pericolului vreunor
activităţi profesionale prea solicitante sau a aprecierilor agasante şi
ostentative pentru merite deosebite. Şi, bineînţeles, chiar şi din calea
vreunei promovări neaşteptate, cum fusesem la un moment dat avertizată. Nu că
mi-aş fi dorit-o. Ba, dimpotrivă. Deşi, se ştie, absenţa unei astfel de ambiţii
personale este de necrezut în ochii unora şi, mai mult decât atât, nici
nu dă bine. Deci, nici nu este indicat să fie declarată făţiş, putându-se
interpreta că nu-ţi doreşti autodezvoltarea şi evoluţia propriei cariere
profesionale. Ceea ce este de neacceptat, nu-i aşa, din partea unui angajat
implicat, proactiv şi determinat? În ciuda acestei cutume organizaţionale, eu
îmi recunoscusem deschis lipsa intenţiilor ascensionale pe scala ierarhică în
organigrama instituţiei, fapt care condusese la dezarmarea instantanee a
„adversarului politic” rămas în stare de şoc şi fără butonul ce era considerat,
probabil, principal în panoplia instrumentelor manipulatorii în ceea ce mă
privea.
Revenind la subiectul cu Grădina, trebuie să repet că cele câteva zile până
la plecarea din nou la drum îmi păreau că trec chiar mai încet decât melcul pe
cărare. Ca să am măcar impresia că fac ceva important, ceva care îmi aducea o
utilitate cât de cât semnificativă, am folosit timpul citind şi recitind
blogurile unora care trecuseră deja prin tot travaliul metamorfozării din
orăşeni în săteni (că în ţărani nici nu poate fi vorba). Îi descoperisem uşor
în peisajul multicolor al blogosferei. Ei erau oamenii aceia ciudaţi şi
obsedaţi de tot felul de termeni dubioşi: „flori”, „verde”, „bio”, „natură”,
„sănătos”, „linişte şi pace”, „stele”, „grădină”, etc. Erau oamenii aceia
bolnavi de libertate. „Irecuperabili!” - ar spune unii mai cu
năduf. Ei bine, printre aceştia, obsedaţii de mai sus, ne număram şi noi, dar încă nu făcuserăm pasul
dincolo de gardul de sârmă ghimpată.
„Nu-i uşor,
dar nici imposibil” – concluzionau toţi pe blogurile lor. Mie mi se păreau oameni normali în
scrierile lor, aşa că m-am decis să-i cred. Nu reieşea că ar fi rămas cu
sechele şi nici cu regrete. Poate doar li s-a agravat boala aceea care i-a
mânat din loc, care i-a scos din oraşe şi i-a dus în uliţe de sat, i-a băgat cu
mâinile în pământ, cu nasul în gunoi de grajd, cu ochii în sobe flamânde de jar
şi lemn harnic, cu paşii în mirişti necosite şi cu inimile în răsărit de soare
acompaniat de cocoşi isterici, ori în apusuri cuminţi, urmate de nopţi cu
ceruri pictate în roiuri de stele, cum niciodată n-au putut vedea din mijlocul
urbelor de unde evadaseră. Li s-a agravat boala libertăţii, a eliberării de
competiţie, de ambiţii, de nevoia de a demonstra, de a dovedi, de a reuşi, de a
avea mai mult, mai bun, mai frumos, mai înalt, mai scump, mai… mai… mai. Din
blogurile lor reieşea că şi-au găsit până la urmă remediul potrivit în tihna
unei noi vieţi, clădită pe alte criterii, cu alte valori, cu o altă
perspectivă.
Am stat ore în şir lipită cu ochii în calculator, savurând şi absorbind
nesfârşitele informaţii, experienţele, exemplele, sfaturile şi pozele
grăitoare. Citindu-le, abia îmi mai puteam înfrâna, ascunse şi legate sub haine,
aripile entuziasmului. Pagini după pagini, biţi după biţi, culori după culori
şi forme după forme îmi creionau în imaginaţie poveştile celor ce avuseseră
curajul, îndrăzneala, nebunia, ori inconştienţa de a se muta din buricul
urbanului modern şi emancipat în decorul aparent idilic al rurarului
necunoscut. Am citit cu încântare jurnale după jurnale, care mai de care
mustind de trăiri încondeiate frumos, cu măiestrie, pline de tot felul de
decoraţiuni captivante: figuri de stil, francheţe dură şi seacă, cinism, umor,
ironie fină sau din topor, ori chiar autoironie straşnică, purificatoare şi
energizantă. Fiecare conform personalităţii proprii, curajului şi îndemânării
artistice, ori stării de spirit din momentul consemnării.
Stând în birou, la serviciu, cu ochii în monitor, am râs de una singură, am
zâmbit emoţionată, ori am făcut ochii mari, am printat, am ţinut minte, ori am
salvat în fişiere, am furat idei şi am conturat valuri de vise şi de planuri
inspirate. Revelându-mi-se treptat cărările bătătorite ale celorlalţi, drumul
nostru părea să mi se înfăţişeze a fi tot mai uşor de recunoscut. Prinde bine
să ştii cum s-au descurcat alţii. Te ajută să crezi şi să simţi că şi tu poţi
reuşi. Te ajută să-ţi menţii încrederea în tine şi în visele tale. Te ajută să
te vezi, prin ochi victorioşi, deja ajuns la destinaţie.
Cel puţin pe mine m-a ajutat. De aceea scriu aceste pagini, să le fie
de folos altora, acelora care vor începe după noi acest travaliu al
transformării. Căci mutatul de la oraş la ţară presupune, mai înainte de toate,
o renaştere interioară. Oricum ar fi pentru alţii, experienţa ta este unică.
Este a ta! O trăieşti şi o simţi în felul tău. Te bucuri de ea sau o transcezi
aşa cum poţi. Doar experienţa drumului în sine până la destinaţie te poate
pregăti pentru ceea ce urmează să faci şi să fii acolo. Şi nu poţi fi pregătit
să faci pasul până când nu ai trecut prin toate etapele. Nu atât ale extragerii
din mentalul şi obiceiurile mediului urban, cât ale acceptării integrale, la
nivelul subconştientului, că viaţa în mijlocul naturii, în mediul rural, aşa
cum e el, cu bune şi cu rele, este cea mai bună alternativă pentru tine. Că
este exact ceea ce ai nevoie. Că nu mai poţi trăi altfel.
Din Grădina lui Dumnezeu: 13.01.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu