miercuri, 27 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (15) - Un nou sosit în această lume chiar la începutul unui nou drum


 

Nr. 14 – casa (nemobilată)  + teren 1600 mp



Timpul scurs până în ziua plecării într-o nouă incursiune prin ţară mi s-a părut o veşnicie. Pur şi simplu nu mai aveam răbdare. Oraşul mă încorseta din toate părţile. Zidurile mă strângeau, străzile mă agasau, zgomotul urban mă irita, oamenii mă enervau şi nimic nu-mi mai intra în voie. La serviciu toate îmi păreau anapoda, regulile, pe care până mai ieri reuşeam să le tolerez, mă scoteau din sărite, şedinţele mi se păreau interminabile şi mă consideram îndreptăţită să mă revolt împotriva a orice. Era clar, vântul schimbării îmi bătea în toate pânzele cu putere, iar acestea se umflau şi se învolburau în toate părţile, ameninţând să-mi cedeze din toate încheieturile.  Era imperios necesară o dezamorsare urgentă. Iar asta se putea întâmpla doar pornind şi învârtind efectiv rotiţele şi forţele centrifuge ale acelui mecanism cosmic în interiorul căruia putea să se manifeste călătoria noastră de manifestare a Grădinii. Deşi formularea aceasta sună pompos şi preţios, lucrurile erau, în esenţă, foarte simple.



Ziua de 22 august, ziua „Z” a plecării,  a avut pentru noi o dublă semnificaţie. Era nu numai ziua unui nou început de călătorie, ci şi o zi cu o însemnătate mai specială pentru noi doi. Era ziua unei aniversări. Spre surpriza noastră, aveam să primim pe parcurs şi un al treilea motiv care ne dovedea, o dată în plus, că ziua aceea era cu totul deosebită. Semnele erau la tot pasul şi ne-au confirmat drumul. Aşa că ne-am trezit dimineaţă simţind în aer un parfum de sărbătoare care plutea în jurul nostru mai mult decât de obicei. Şi ne bucuram de acest lucru. Era ora 8, bagajele erau pregătite, florile udate, terminaserăm micul dejun şi eram gata de plecare când vestea unui mesaj SMS ne-a bulversat gândurile, gesturile şi pregătirile: A început distracţia! În câteva ore o să aflăm cu cine seamănă mai mult.” Bebiţă, nepoţelul nostru cel atât de aşteptat (click pe link pentru a citi mai multe detalii), se hotărâse să vină pe lume tocmai în dimineaţa aceea. Deşi se poate spune că, aparent, mi-am păstrat cumpătul, inima îmi bătea ca nebuna.



Oana, fata mea cea graviduţă, năştea?!?! Cum să facem acum? Încotro ? La drum sau la spital? Pe de-o parte aveam nişte programări făcute, nişte rezervări, nişte întâlniri stabilite. Pe de altă parte – hellooooouuu!!!! - se năştea Copilul!!!!! Cum, adică, să plecăm?!?!? Doamne – întrebam în gând - cum să facem??? Cum era cel mai bine să procedăm? Am analizat datele problemei. Ştiam deja că în incinta maternităţii nu sunt permise persoanele străine. Doar tăticii erau oarecum toleraţi prin preajmă, dar nici ei prea mult. Noi nu puteam face nimic acolo, altceva decât să aşteptăm primprejurul clădirii. Oana avea să fie pe mâini bune, iar Bogdan, tăticul, îi era tot timpul aproape cu tot ce avea nevoie. Orice prezenţă suplimentară, chiar şi a noastră, ar fi fost în plus. Oricum, peste agitaţia specifică mediului spitalicesc se suprapunea, inerent, o alta, respectiv agitaţia amplificată a membrilor familiilor care se învârteau în jurul zidurilor maternităţii în aşteptarea noilor sosiţi. Ne-am hotărât să le fim aproape altfel decât prin tradiţionala prezenţă nefolositoare în incinta/jurul spitalului. Ne-am lăsat gândurile înalte şi bucuria inimilor noastre să se îndrepte către Oana şi bebeluşul ei într-un flux liniştit de energie caldă, blândă, mângâietoare şi binecuvântată, subtilă, nematerializată, necuvântătoare, dar iubitoare şi  plină de grijă




Am plecat la drum cu sufletul împărţit în două. Afară ploua mărunt şi rece. Fii Ploii nu se dezminţeau, ci îşi făceau datoria conştiincioşi. Valul de caniculă care ocupase aproape toată ţara în ultimele luni părea învins de un plafon de aer rece, însoţit de nori încărcaţi cu precipitaţii bogate. Plouse toată săptămâna anterioară acelui weekend, toată noaptea precedentă şi, în continuare, în dimineaţa aceea, iar noi ne bucuram că aveam să ne desfăşurăm călătoria pe o vreme cu temperaturi cât de cât mai suportabile. Ploaia nu ne deranja, canicula însă, da. Aşa încât eram bucuroşi că nu mai aveam să suportăm arşiţa aceea toropitoare şi chiar periculoasă.  Am ieşit din Bucureşti în acompaniamentul plăcut al răpăielilor ploii ce cădea peste parbriz, peste toate geamurile, peste şosele şi trotuare, peste clădiri şi copaci ciufuliţi de vânt, peste cele câteva umbrele zgribulite şi rătăcite pe străzi la ora aceea matinală de sâmbătă.



Prima oprire avea să fie la Pensiunea Any unde mai fuseserăm de câteva ori în timpul călătoriilor noastre. Adrian rezervase două nopţi. Aveam să constatăm că eram deja de-ai casei, căci proprietarii pensiunii, care nu locuiau acolo de obicei, ci în orăşelul apropiat,  declaraseră că ne vor lăsa cheia la o  vecină.  Ei nu ştiau sigur dacă aveau să vină în week-end-ul acela la pensiune, dar spuseseră că noi puteam merge fără nici o reţinere. Luam cheia, ne instalam într-o cameră oarecare, la alegere şi apoi, la plecare, lăsam cheia la aceeaşi vecină. Simplu. Aveam să fim o vreme doar noi doi în toată clădirea. O clădire uriaşă, cu vreo cinci camere mari la etaj, iar, la parter, cu o bucătărie impresionantă, cu o elegantă sală de mese şi o sală de sport pentru fitnes, antrenament şi întreţinere, apanajul domnului proprietar, un mare pasionat de fotbal şi înflăcărat jucător în prima tinereţe, în prezent doar susţinător al tinerilor sportivi amatori din sat.



După vreo cinci ore de condus, am ajuns cu bine la destinaţie. Drumul fusese lung, fără nici o escală în „Cartierul general”, aşa cum făceam de obicei. Adoptasem această stragie pentru a ne putea încadra în cele patru zile libere. Am ajuns la pensiune în jur de ora 13:30.



Între timp primisem şi vestea cea mare: la ora 12:11 venise pe lume şi nepoţelul Victor Gabriel, un flăcău voinic şi grăsunel, de 4,140 kg si 54 cm. „Am venit să schimb lumea!”- părea că vrea să spună. De aceea trebuie să fiu  mare şi impunător!”  



Totul decursese foarte bine şi relativ repede. Primul ţipăt puternic şi sănătos marcase salutul lui de bun venit în lumea pe care avea să o schimbe, întradevăr, definitiv. La început doar prin simpla-i prezenţă, făcându-şi cunoscute nevoile primordiale, iar ulterior prin manifestarea întregii lui fiinţe, cu tot ceea ce presupunea aceasta. Universul întreg avea să se învârtă de acum înainte altfel, căci - nu-i aşa? - trebuia să ţină cont de liberul arbitru al unei noi fiinţe umane în crearea realităţii din acest spaţiu terestru influenţat de timp. Noi toţi primeam un aflux nou de energie prin intermediul acestui pui de Om, al acestui Copil al Universului, al Umanităţii, al Familiei noastre. I-am răspuns la salut în felul nostru, trimiţându-i de la distanţă, dar, totodată, de atât de aproape, mesajul nostru de bun venit în această lume. Totul mi se părea inedit, special şi parcă nici nu ştiam cum să mă bucur. Vorbeam despre el şi nu reuşeam să cuprind pe de-a-ntregul realitatea aceea. Atât prezentul, cât şi viitorul erau dintr-o dată influenţate de simpla lui apariţie. Copilul crea deja o nouă lume. O lume la care toţi începeam să ne adaptăm aşa cum ne pricepeam mai bine. 



Cu gândul la Bebiţă şi la Oana, dar, în acelaşi timp, cu gândul şi la ce aveam de făcut mai departe, am ajuns la pensiunea Any. Soarele strălucea puternic pe un cer frumos decorat, dantelat cu nori translucizi deasupra unui aer plăcut de toamnă caldă şi blândă. Ploaia rămăsese demult în urmă, la scurt timp după ieşirea din Bucureşti, iar pe drum se mai vedeau doar urmele pe unde ea trecuse în zilele precedente. Pământul se zvânta repede, cuprins de un nou val de căldură care îşi lua din nou teritoriile în stăpânire, fără a mai avea însă puterea ardentă a celui din iulie sau din primele zile ale lui august.



Ne-am luat cheia de la vecina şi ne-am cazat în aceeaşi cameră în care stătusem şi ultima dată. Am mâncat şi apoi am dormit puţin, fiind foarte obosiţi amândoi după atâtea ore petrecute în maşină, pe şosele. Adrian, după şofatul prelungit, iar eu mai ales din cauza surescitării produsă de venirea pe lume a bebeluşului. Pe seară, după ce ne-am trezit, am făcut o plimbare frumoasă pe dealurile din jur până după lăsarea întunericului, întorcându-ne la pensiune la lumina lunii, acompaniaţi de artileria grea a ţânţarilor satului care îşi revendicau drepturile la supravieţuire pe seama noastră. Noi însă nu ne-am lăsat asediaţi şi, grăbind pasul, i-am lăsat cu... buza umflată.... dacă pot să mă exprim astfel. Şi se pare ca pot.



A doua zi dimineaţă, după ce am servit micul dejun, am plecat spre prima locaţie programată pentru vizionare. După vreo oră şi jumătate de mers pe nişte drumuri mai lăturalnice, motiv pentru care erau şi mai puţin întreţinute (erau însă preferate de Adrian pentru că aveau un trafic mai redus şi pentru că traversau zone de natură foarte plăcute), am ajuns în faţa casei pe care trebuia s-o vedem. 



Imediat ce am oprit maşina şi am coborât, poarta s-a deschis şi a ieşit în stradă un băieţel de vreo 6 anişori, uitându-se la noi tăcut. I-am spus să o cheme pe mami, dar n-a mai fost cazut, întrucât aceasta îşi şi făcuse apariţia la poartă. Femeia avea în jur de 30-35 de ani şi un aer extrem de obosit şi fără chef. Ulterior aveam să aflăm că fuseseră la o nuntă în noaptea precedentă şi că nu prea dormiseră. Înaintea noastră au ieşit şi ceilalţi membrii ai familiei: soţul ei şi încă o femeie mai în vârstă, mama unuia dintre cei doi părinţi ai copilului.



Imediat ce a dat cu ochii de noi, fără o altă introducere, ne-am trezit întrebaţi de bătrână direct, ca la un interogatoriu: „Da’ ştiţi să săpaţi pământul?” Imunitatea noastra în faţa acestui gen de abordare, câştigată cu ocazia tuturor drumurilor anterioare prin sate şi a tuturor discuţiilor de până atunci cu sătenii (care, cu mai mult sau mai puţin tact, se arătau atât de uimiţi de intenţiile noastre, ca orăşeni, de a cumpăra casă cu teren la ţară), m-a ajutat să pot răspunde prompt şi imperturbabilă: „Nu, dar se poate învăţa, nu-i aşa?”



Casa am văzut-o rapid. Am trecut ca fulgerul prin toate încăperile: într-o aripă a clădirii era bucătăria, baia (a fost una din puţinele proprietăţi vizitate care avea o baie amenajată)  şi un aşa-zis living, de fapt doar un intrând lateral, de doi metri pătraţi. Înainte să ajungem să vedem şi restul eram deja oripilată. O mizerie crasă pusese stăpânire pe această parte a casei unde, după cum am putut deduce, toţi membrii familiei îşi petreceau cea mai mare parte a timpului. Acolo mâncau, se spălau, stăteau la televizor, ori chiar dormeau pe canapeaua ce era în ziua aceea plină de perne şi rufe. Nici măcar nu se putea intui că acolo ar fi existat o cât de anemică  intenţie a cuiva de a face o oarecare ordine şi curăţenie în vederea vizitei noastre - musafiri ce ne anunţaserăm sosirea cu cel puţin o săptămână înainte. 



În continuare, am fost poftiţi să urcăm nişte trepte foarte înalte spre aripa principală a clădirii unde erau doar două camere. Una era prea mare, de peste 30-35 metri pătraţi, în timp ce a doua era prea mică, neavând mai mult de 10 mp. Am ieşit afară cât am putut de repede, înăuntru mirosind puternic a transpiraţie, a casă neaerisită după somnul nopţii - un somn ce se produsese în urma petrecerii la care consumaseră, desigur, băuturi alcoolice şi mâncăruri grele, specifice, de nuntă. 



A urmat în ritm rapid grădina. Aici se impune să precizez că, de când am intrat în curtea lor, am simţit un miros foarte puternic şi greu de suportat de canal. Adrian se gândise că au probleme cu canalizarea. Eu nici nu mai puteam gândi. Eram prea ocupată să supravieţuiesc mirosului acela infect. În drum spre grădină aveam să aflăm care era cauza: cocina porcilor. La colţul casei era un coteţ mare care adăpostea doi porci uriaşi care se bălăceau într-o troacă plină cu noroi şi excremente, amestecate cu resturi mai vechi sau mai noi de mâncare şi verdeţuri. Am trecut pe lângă cocina aceea în cea mai mare viteză, având senzaţia că eram gata să leşin acolo din cauza mirosului. Ne-am îndepărtat cât am putut de mult înspre capătul opus al terenului, nu atât pentru a-l explora, cât mai ales pentru a nu mai simţi izul acela înfiorător de fecale şi urină de porc. 



Terenul era mic. Prea mic pentru a fi Grădina mult visată. Prin spatele curţii trecea un pârâu care, se pare, deseori le crease probleme locuitorilor zonei prin inundaţii destul de severe, căci toate grădinile fuseseră supraînălţate cu mari cantităţi de pământ aduse de primărie pentru protecţia gospodăriile de năvala apelor.



Nu mai aveam de ce să mai întârziem acolo. Le-am mulţumit frumos şi am plecat în trombă, preocupaţi să ne salvăm de la axfisiere. Mai aveam de mers vreo două ore până la următoarea locaţie, aşa că am pornit la drum.




Din Grădina lui Dumnezeu:  16.01.2016




***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu