marți, 26 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (11) - Casa cu anunţ la poartă şi doamna de la Kaufland



Nr. 12– casa cu anunţ la poarta (nemobilat) - Voievodeni – 45.000 euro

Drumul de întoarcere ne-a adus înapoi în faţa casei unde văzusem din mers anunţul de vânzare. Se părea că aveam de repetam o lecţie. Lecţia era următoarea: o proprietate bună, cu o casă îngrijită, întreţinută şi locuibilă, dotată cu toate utilităţile necesare unui trai confortabil, cu un teren bunicel, nu stătea cu anunţul de vânzare în poartă, aşteptându-şi muşterii. O astfel de casă avea deja, cu siguranţă, un anunţ postat pe internet. Trebuia să învăţăm că orice casă cu carton pe poartă era, fără nici o îndoială, în afara zonei noastre de interes. 

Daaaar…..atunci încă nu eram convinşi de asta. Mai exact, eu nu eram convinsă de asta. Încă speram că vom putea descoperi şi astfel, ca printr-o minune, ascunsă ochilor lumii, dar revelată paşilor noştri, casa cea frumoasă, cu terenul cel minunat, la preţul cel avantajos, care doar pe noi ne aştepta să trecem pe acolo, s-o recunoaştem, să oprim în dreptul ei şi să spunem doar atât: „asta e! o cumpărăm!”

Râd acum şi glumesc pe tema asta, înţelegând că numai încrederea cu care pornisem la drum, entuziasmul debordant şi speranţele mele nesfârşite mă îmboldeau să vreau să intrăm în toate curţile pe care vedeam scris “de vânzare”, doar-doar acolo se găsea tărâmul nostru fermecat, cel dorit, cel căutat. Eeeei, dar, bineînţeles, lucrurile nu erau atât de simple.


Ajunseserăm din nou în faţa unei porţi uriaşe, coşcovite de timp şi intemperii, de pe care anunţul acela magic strigase după noi, pe drum, să ne oprim. Şi ne-am oprit.

Am sunat la numărul de telefon care era trecut pe poartă şi ne-a răspuns un bărbat care a spus că ajunge în zece minute cu cheile. Am ieşit din maşină ca să-l aşteptăm. Afară era soare şi o briză plăcută adia în susul şi-n josul şoselei, pustie la ora aceea, aşa cum sunt toate străzile satelor în miezul zilelor de vară. Totuşi, din spatele porţilor sau a ferestrelor din jur, acoperite de obloane din lemn, ochi ascunşi ne priveau pe furiş. Pândeau şi aşteptau să vadă ce se întâmplă cu tinerii ăia de la oraş care au oprit maşina aia de Bucureşti tocmai acolo, pe strada aia, din satul ăla uitat de lume. Cum nu se întâmpla nimic, iar aşteptarea putea să fie - doamne fereşte! -  ucigătoare din cauza curiozităţii ce rodea pe dinăuntru, o poartă uriaşă, cât o zi de post, s-a deschis scârţâind chiar în dreptul nostru. Din curte a ieşit o mamaie cu un şorţ pestriţ, legat peste capotul înflorat de bumbac, şi a intrat în vorbă cu noi, întrebându-ne dacă vrem să cumpărăm casa de vis-à-vis. I-am răspuns că, deocamdată, vrem doar s-o vedem. De cumpărat… nu ştim. Am întrebat-o dacă ştie ceva despre casă. Nu ştia.

Chiar în timp ce noi două purtam acest scurt dialog, în spatele maşinii noastre a oprit un Logan din care a coborât o doamnă cu nişte hârtii în braţe şi cu un ecuson la gât. S-a apropiat şi s-a adresat direct către mamaie, spunându-i: “Sunt de la Kaufland, eu v-am sunat mai devreme.”
Când am auzit-o pronunţând “Kaufland”, am facut ochii mari. Nu-mi credeam urechilor.

Ceea ce a urmat nici acum nu ştiu unde s-o încadrez: a fost o întâmplare ca urmare a legii rezonanţei, din ce în ce mai activă în ultimul timp, sau a fost încă o sincronicitate din şirul celor care m-au uimit peste măsură în toată călătoria noastră? Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, voi face o paranteză şi vă voi povesti incidentul petrecut cu doar vreo două-trei zile în urmă, căruia nu-i acordasem atenţie până atunci, nepărându-mi relevant. Cu toate acestea, acel incident a marcat în timp şi spaţiu un moment care a generat o conexiune incredibilă cu povestea noastră.

Iata ce se întâmplase:

În urmă cu vreo două-trei zile, într-o seară, după ce ne întorseserăm în cameră, după plimbare, am intrat pentru câteva minute, într-o doară, pe pagina mea de facebook. Unul din cei foarte puţinii prieteni din lista mea distribuise un clip care prezenta o metodă prin care, în magazinele Kaufland, cântarele păreau a fi aranjate astfel încat să arate o greutate mai mare decât cea corectă. Pe talerele cântarelor erau aşezate pliante promoţionale, iar deasupra lor era câte o folie transparentă. Din clip reieşea că greutatea acestor materiale se adauga la greutatea produsului cumpărat, suma de plată crescând proporţional cu diferenţa. O clientă se filmase făcând mai multe teste, cântărind o lămâie. Când ridica pliantul şi folia transparentă de pe taler, cântarul indica o greutate mai mică. A repetat acest test pe mai multe cântare ale magazinului, iar filmarea arăta acelaşi lucru la toate cântarele testate.


A doua zi s-a întâmplat ca noi să avem nevoie să facem nişte cumpărături şi, mergând în oraşelul cel mai apropiat de satul în care eram cazaţi, am intrat în primul supermarket întâlnit în cale, care era – bineînţeles!!! - Kaufland. De obicei, oriunde m-aş duce, port cu mine un aparat foto micuţ, care îmi este foarte facil la utilizări rapide, pentru fotografierea din mers. În ziua aceea, însă, avea bateria descărcată, aşa că îl lăsasem în cameră, în priză, la încărcat, motiv pentru care am luat cu mine un alt aparat, unul mai mare, profesional, pe care îl purtam agăţat de gât. Astfel, dinainte de a intra în Kaufland, aveam acel aparat foto cu mine, la gât, căci, desigur, nu l-aş fi lăsat nicicum în maşină, în parcare. Buuun. Am intrat noi în magazin şi, în timp ce puneam într-o pungă câteva banane, mi-am amintit de clip-ul cu pricina. Curioasă fiind, mi-am zis să verific şi eu ceea ce văzusem pe net. I-am explicat în două cuvinte şi lui Adrian despre ce este vorba şi am constatat că se confirma informaţia prezentată în clip.

Nici n-am terminat bine de cântărit în ambele variante, cu şi fără pliantul promoţional şi plasticul aferent, că am şi fost abordaţi de un supraveghetor al magazinului care ne-a întrebat politicos, dar intrigat (părea că el nu ştia de clipul cu pricina) de ce am ridicat materialele respective de pe cântar. Ca să înţeleagă, i-am demonstrat şi lui diferenţa de  greutate. A plecat confuz de lângă noi, fără să comenteze. Dar imediat s-a înfiinţat un alt angajat al magazinului, un bodyguard, ce fusese, probabil, avertizat de colegul sau. Văzându-mă cu aparatul foto la gât, suspectându-mă probabil că aş fi vreun jurnalist, mi s-a adresat mie, spunându-mi că nu aveam voie să fac fotogafii în magazin. I-am spus că nu aveam această intenţie, că suntem turişti prin zonă şi că aparatul foto îl luasem cu mine în magazin doar pentru nu-l puteam lăsa în maşină, ca o ispită pentru eventuali hoţi. El însă repeta în continuare, ca şi cum nu mi-ar fi auzit explicaţia, să nu fac fotografii în magazin şi să nu mai deranjăm cântarele, deoarece acestea sunt calibrate aşa, cu pliantele pe ele, şi că noi le dereglăm. Încerca, ostentativ, să mă intimideze cu o atitudine exagerat de autoritară. Pentru că nu ne doream să intrăm într-o polemică fără rost şi într-o dispută fără importanţă, Adrian i-a retezat scurt avântul, spunându-i că este cel puţin dubios ce se întâmplă, după care, pur şi simplu, i-am întors amândoi spatele şi ne-am îndepărtat de el. A rămas descumpănit, nemaiştiind ce să mai zică. În ziua aceea am plecat din magazin cu această curiozitate nesatisfăcută: cântarele erau întradevăr calibrate să arate greutatea corectă cu acele materiale promoţionale aşezate pe talerul lor sau aceasta era o metodă de înşelare a cumpărătorilor, aşa cum sugera clipul de pe internet?

Acesta a fost incidentul. Acum vă daţi seama de ce am făcut ochii mari când am auzit-o pe doamna aceea spunând că este de la Kaufland. Mă întreb retoric, acum ca şi atunci: oare care erau probabilităţile ca, după un timp atât de scurt de la incidentul din magazin, noi să oprim din mers aşa, aiurea, undeva, într-un sat izolat din ţară, în urma unei inspiraţii de moment, în faţa unei case oarecare, să intru în vorbă cu o mamaie oarecare, ce ieşise din curtea ce se afla exact vis-à-vis de casa aceea, apoi să se oprească exact în spatele maşinii noastre o altă maşină din care să coboare o doamnă care avea o problemă de rezolvat chiar cu mamaia aceea (da, poate mamaie ieşise din curte doar pentru că o aştepta pe doamna aceea, dar care erau probabilităţile ca asta să se întâmple exact când noi eram acolo?), iar ea să lucreze la Kaufland?

Acum să revin la povestea noastră.

Deci, vă daţi seama, când am auzit-o spunând că lucrează la Kaufland, mi s-a aprins un beculeţ şi ceva mă îmboldea din interior să intru în vorbă cu ea. Cum bărbatul cu cheile casei încă nu venise, am profitat de ocazie. Şi, fiindcă eram încă alături de mamaie (căci vorbeam cu ea înainte de apariţia doamnei), am aşteptat ca ele să schimbe câteva cuvinte legate de problema pe care o aveau de rezolvat, apoi am intervenit şi am întrebat-o pe doamna de la Kaufland dacă doreşte să-mi dea o lămurire. Foarte amabilă a fost de acord. I-am povestit în două cuvinte despre incidentul din magazin şi am întrebat-o dacă ştie detalii despre modul de calibrare a cântarelor, deoarece noi, în calitate de clienţi, am rămas cu această impresie, cum că se întâmpla ceva cam dubios acolo. Acum, de, nu că m-aş fi aşteptat la vreun răspuns de genul “da, noi ne furăm clienţii cu cântarele măsluite!” Dar  aşa am simţit în momentul acela să întreb. Doream să intru în vorbă cu ea şi m-am folosit de acel motiv de discuţie. S-a dovedit că nu a fost întâmplător. Stânjenită, dar cu sinceritate, mi-a dat răspunsul standard pentru aceste situaţii şi anume că ar fi bine să depun o reclamaţie care să fie analizată şi în urma căreia voi primi un răspuns oficial.

Chiar în timp ce ea îşi încheia fraza, a apărut şi omul cu cheile casei, iar Adrian m-a strigat să intrăm în curte. Abia atunci doamna de la Kaufland şi-a dat seama de motivul prezenţei noastre acolo şi, în timp ce eu îmi ceream scuze de întrerupere, gata să plec, mi-a spus pe nerăsuflate că are şi ea o rudă cu o casă şi cu un teren de vânzare în zonă şi că, dacă dorim, ne poate duce să le vedem. În timp ce mă îndepărtam de ea i-am răspuns că, dacă doreşte, ne poate aştepta să ieşim şi să vorbim mai multe. Ceea ce ea a şi făcut.

Am intrat în curte după Adrian şi după omul cu cheile, curioasă să descopăr ce era dincolo de porţile acelea mari. Nu prea am avut ce descoperi. Scenariul se repeta. Părăginire, degradare, lemn vechi, mucegai şi tot restul. Mi-au plăcut însă foarte mult pozele pe care le-am făcut acolo. Din nişte ferestre cu tocărie veche, din lemn uscat şi cenuşiu, nenumărate pânze de păianjen desenau o imagine parcă ruptă dintr-o poveste scrisă de fraţii Grimm. Geamurile murdare, stropite de ploi, bătute de vânt şi crăpate pe alocuri, lăsau să pătrundă în interior, printre cele două rânduri de cercevele, toate intemperiile de afară, depunându-se acolo, peste bucăţi mototolite de hârtie îngălbenită, pământ, resturi de frunze şi crengi de copaci, muşte, fluturi de noapte şi alte insecte moarte, devenite prizoniere peste timp.



Camerele, pivniţa, presupusa bucătărie şi presupusa baie, anexele, nelipsita şură, grajul şi celelalte acareturi au fost trecute în revistă rapid. Mă lamurisem. I-am urmat doar din politeţe şi respect, căci omul fusese amabil şi venise să ne deschidă. Privindu-ne pe amândoi şi-a dat şi el seama că nu puteam fi interesaţi de casă, aşa încât şi-a scurtat prezentarea şi ne-a arătat grădina mai mult formal. De fapt, nici nu prea avea ce să ne arate. Era doar un petic de pământ proaspăt cosit dincolo de un fânar uriaş în care omul îşi depozitase un utilaj uriaş de lucrat câmpul, o combină. Nu ştiu cum reuşise s-o bage acolo, chiar l-am întrebat asta, căci spaţiul  nu părea să ofere suficient loc pentru toate manevrele necesare parcării în interior. Totuşi el reuşise şi era foarte mândru. După ce i-am mulţumit pentru bunăvoinţă şi pentru timpul acordat, am ieşit toţi din curte, el a plecat spre treburile lui, iar noi am rămas să vorbim cu doamna de la Kaufland.

Am stabilit să meargă înaintea noastră cu Loganul, iar noi să venim din urmă. Proprietatea de vânzare era în satul alăturat, unde am ajuns în nici zece minute. Ce am văzut acolo a întrecut toate închipuirile noastre. 


Din Grădina lui Dumnezeu: 05.01.2016

***



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu