„Bună ziua,
Luând în consideraţie faptul că astăzi este o zi ploioasă,
este marţi 13 şi că mercur este retrograd, toate semnele îmi arată că azi este
momentul cel mai potrivit pentru a vă înainta demisia mea. Vă rog sa
efectuaţi toate demersurile care se impun în consecinţă.
Multumesc”
Aşa
mi-am informat eu şefii că demisionez.
Era
o zi ploioasă de marţi de după o zi de luni la fel de ploioasă, în care ultima
picatură îmi umpluse paharul. Eram la finalul unei telenovele ce începuse în
urmă cu aproximativ un an. Aproape în fiecare zi se turna un nou episod plin cu
de toate, precum shaorma: cu dulce şi picant, ori cu iute şi sărat, cu vanilat
şi parfumat, ori cu amar şi sălciu, sau, pur şi simplu, cu chestii fără gust.
Seara, după ce mă întorceam acasă, îi povesteam lui Adrian episodul zilei, iar
scenele pline de suspans, cele horror, ori scenele picante făceau deliciul
comentariilor noastre. El m-a susţinut şi m-a încurajat în tot acest răstimp,
reuşind să mă menţin destul de bine în starea de detaşare şi echilibru.
Însă,
la un moment dat, acţiunea a fost escaladată către un anumit punct critic.
Ajunsesem într-o stare de supraplin. Ori filmul ajunsese să aibă un scenariu
insuportabil, ori celelalte personaje îşi luau rolul prea în serios şi prea
făceau exces de zel, ori mie mi se epuizaseră toate rezervele de răbdare,
înţelegere şi toleranţă de care dispuneam.
O
influenţă certă a avut-o, desigur, şi faptul că deja ştiam că se apropia clipa
în care oricum trebuia să-mi anunţ demisia. Planul de a ne muta spre sfârşitul
lui noiembrie impunea depunerea demisiei înainte cu cel putin 20 de zile lucrătoare,
aferente perioadei de preaviz. De aceea, în ultimul timp, mă eliberasem de
aproape orice constrângere şi teamă în aşa măsură, încât mă manifestam mult mai
liberă şi cu mai mare largheţe faţă de tot ceea ce nu-mi mai făcea
plăcere. Comunicarea şi colaborarea mea cu cei care încercau să-mi impună
ceva, orice, în mod insidios, ori să mă limiteze în vreun fel, se derulau
deja sub alte auspicii.
Eu
fusesem oricum, şi până atunci, un angajat atipic. Deviasem de nenumărate ori,
de câte ori mi se întrezărea ocazia, de la comportamentul de roboţel pe care
organizaţia încerca permanent să ni-l inoculeze prin tot felul de cursuri,
şedinţe, sesiuni de evaluări, examinări, certificări. Apelasem cât se putea de
des la limbajul informal, cât mai personal, evitând la maximum formulele
specifice înscrise în tiparul impus de dresajul corporatist. Marea mea
senzitivitate şi empatie m-au ajutat în decursul timpului să sesizez uşor până
unde mă puteam desfăşura în conformitate cu construcţia mea interioară şi când
era cazul să mă repliez în rândul soldăţeilor de plumb, pentru a nu-mi atrage
consecinţe nefaste. Am jonglat astfel ani la rând. Cu acest fel de-a fi al meu,
un pic libertin, un pic jucăuş, dar sincer şi păstrând totuşi limitele bunului
simţ, am adunat în jurul meu un anumit capital de simpatie, devenind un fel de
portavoce a atitudinii pe care mulţi o împărtăşeau, dar pe care nu aveau
curajul nici să şi-o asume şi nici să o manifeste.
Eu reprezentam acea parte a
lor care se opunea cât de cât sistemului şi manifestam curajul de a-mi exprima
opiniile deschis. Cu tact, uneori franc, alteori cu umor metaforizat în
pamflete versificate, cu îndrăzneală, ori cu subtilităţi versatile. Un curaj
absurd ar putea spune unii, ori un curaj frumos şi nebun, cum ar spune alţii,
dar, cu certitudine, unul care aducea o pată de culoare pastelată în tabloul
acela şters, anost, cenuşiu, pe care destui se străduiau să-l picteze cât mai
tern şi la a cărei compoziţie mecanică, geometrică, închistată şi robotizată
eram şi noi dresaţi să participăm. Dar ni se cerea să participăm nu oricum, ci
cu implicare proactivă, susţinută, cu autodeterminare şi automotivare, ba chiar
şi cu maxim de entuziasm. Câteva accente ale atmosferei de zen profesional pe
care o experimentam în ultimul timp am surprins în vreo două însemnări de pe
blogul meu, aici La
serviciu în stare de zen şi aici „Agenturili”
străine şi zen-ul de serviciu .
Dacă
nu ar fi fost conjunctura aceea extraordinară a vieţii privind mutarea în
Grădina noastră într-o altă localitate, cu siguranţă aş fi adoptat o atitudine
mai rezervată şi mai conformă cu mediul, pentru a putea rezista cât mai mult în
interiorul structurilor lui. Însă, în ultimul timp, nu mai eram atât de
constrânsă de necesitatea de conformare, pe care instinctul de supravieţuire o
transforma în nevoie intrisecă, de bază, în interiorul majorităţii angajaţilor
instituţiei. Devenisem mult mai degajată şi mă exprimam mult mai deschis,
comportament care, bineînţeles, nu putea trece neobservat şi nici prea tolerat.
Cum nimeni nu bănuia care erau motivele care mă eliberau pe mine de măştile
specifice locului de munca, atitudinea mi-a fost interpretată de unii ca pe o
extravaganţă plăcută şi, pe alocuri, binevenită, fiind tolerată şi chiar
încurajată de anumiţi şefi, dar asta doar pentru că eram unul din angajaţii
care aveau rezultate profesionale foarte bune, numărându-mă constant printre
performeri. Alţii, însă, au interpretat acest mod al meu de a fi, mai puţin
convenţional, ca fiind o nepermisă independenţă, o ieşire neautorizata din
rând, un atac la autoritatea lor, care era şi aşa şubredă şi menţinută doar
artificial prin titulatura funcţiei lor. Aceştia din urmă au recurs la
aplicarea unui tratament preferenţial, special, din cauza căruia trebuia să fiu
mereu atentă, în gardă şi să-mi iau anumite măsuri de precauţie.
Mergeam,
aşadar, pe bârnă. Pentru mine era, pe de-o parte amuzant şi incitant să mă abat
de la confomismul general şi gri, dar, pe de altă parte, era destul de obositor
şi provocator să mă menţin mereu în stare de alertă faţă de unele persoane.
Cert este ca locul meu de muncă nu mai era ceea ce fusese. Vremurile bune
trecuseră cam de multişor, ca şi oamenii de valoare, aceia care îşi dovediseră
calităţile interioare ale sufletelor lor mai presus de cele trecătoare,
aferente statutului de docili angajaţi ai instituţiei. Nu-mi mai plăcea stilul
acela nou de lucru. Pe deasupra tuturor plana o permanentă stare de tensiune,
de stres şi de iminenţă, amplificată de nenumăratele modificări ale
regulamentelor interioare, testărilor şi scadenţelor pripite, mereu în contra
timp, ale diferitelor activităţi.
Nu
mă mai încălzea nici măcar faptul că lucram singură la etajul clădirii, într-un
birou mare şi frumos, izolată de agitaţia şi vacarmul de fiecare zi din
clădire. Din cei 11 ani de când mă angajasem acolo, în ultimii 9 ani îmi
desfăşurasem activitatea numai în acel birou atât de râvnit de atât de mulţi în
decursul timpului şi pentru care fusesem atât de invidiată. Era “turnul meu de
fildeş”, cum îl denumise cineva la un moment dat şi era, cu adevărat, un
privilegiul de care prea puţini angajaţi cu funcţii de execuţie se puteau
bucura. Biroul acela îmi oferise un spaţiu mare şi liniştit, intim şi plăcut,
decorat de mine cu flori şi câteva efecte personale (foarte puţine, nefiind
permise de politica de imagine a organizaţiei), în care lucram cu plăcere şi în
care mă simţeam bine. Şi oricine intra în biroul meu trăia o stare de calm,
de relaxare şi de încredere. Energia prezenţei mele umpluse încăperea şi
o amprentase atât de bine, încât era resimţită de toţi cei care îi treceau
pragul. Creasem o altă atmosferă, diferită de tot restul. Precum o altă lume. Apoi
extinsesem treptat această energie caldă, liniştită, echilibrată şi
binevoitoare şi în restul clădirii. Împreună cu celelalte colege cu care
dovedeam compatibilitate, lucram zi de zi la starea de bună dispoziţie şi de
relaxare a fiecărui suflet care intra pe uşă. Iar acoperişul clădirii, care
avea în centru lui o cupolă din sticlă, precum a unei sere, în formă de
piramidă, avea şi el un aport important în echilibrarea energiilor din
interiorul acelor pereţi în care am lucrat toţi cei 11 ani de la angajarea mea
acolo.
Povestea
ajunsese însă la final. Deşi aş mai fi putut amâna cu aproximativ o săptămână
înaintarea demisiei, ziua de 12 octombrie mi-a oferit un ultim argument pentru
a mă decide mai devreme. După ce i-am povestit seara, acasă, lui Adrian, el m-a
încurajat să fac acest gest chiar a doua zi, pe 13. Am glumit amândoi pe baza
acestei sincronicităţi. Numărul 13 ne apăruse deja de mai multe ori ca reper al
unor schimbări majore, iar atunci ne servea din nou, în mod uimitor, la
marcarea încă a uneia. Am făcut câteva calcule şi ne-am dat seama că Universul
se învârtise astfel încât să potrivească lucrurile chiar mult mai bine decât le
gândiserăm noi iniţial. Da, eram împăcată cu asta. Eram chiar uşor nerăbdătoare
să se termine odată şi să ne putem vedea mai departe numai de drumul nostru.
A
doua zi a fost o zi ploioasă şi rece de toamnă, ca la carte. Bătea vântul,
oraşul era aglomerat şi plin de maşini, traficul era blocat în marile
intersecţii, configurând un haos de nedescris peste întreaga capitală. În drum
spre serviciu am luat un maxi taxi care, prins în blocajul traficului, mergea
ca melcul. Prima porţiune a drumului, de aproximativ trei staţii, a parcurs-o
într-o jumătate de oră, în loc de cel mult 10 minute, cât ar fi durat în mod
obişnuit. Mergea un metru, se oprea. Mai înainta un pas-doi, iar se oprea.
Aceasta situaţie a creat o conjunctură extraordinară, de care şi astăzi mă mir,
prin care Dumnezeu încerca să-mi atragă atenţia asupra unui anumit lucru:
consemnul nostru - pasărea colibri.
Vă
mai amintiţi, poate, că stabilisem acest consemn cu Dumnezeu ca reper al
confirmărilor din partea Lui că mergeam pe calea cea bună, că acela era pasul
corect, că acela era momentul potrivit. Ei bine, în dimineaţa aceea nu cerusem
semnul, nu cerusem confirmarea, însă EL s-a gândit că am nevoie de o astfel de
încurajare şi susţinere şi mi l-a trimis. Paralel cu microbuzul în care eram,
exact în dreptul ferestrei pe care priveam afară, a ajuns un autoturism alb pe
care era inscripţionat un slogan de marketing pentru vânzari de produse
naturiste, precum şi sigla firmei respective. Sigla era uriaşă, lipită pe
întreaga caroserie a maşinii, şi reprezenta mai multe figurine colorate în
nuanţe pastelate. Figurinele erau păsări colibri! Vă daţi seama cât de uimită am
fost. Cu atât mai mult cu cât maşina aceea a mers pe banda alaturată, în
paralel cu maşina în care eram eu, aproape două staţii, înaintand la fel de
greu în trafic. Era imposibil să o ratez. Ne-a depăşit abia în apropierea
intersecţiei următoare, unde s-a descongestionat banda pe care ea rula.
Dumnezeu îmi vorbise cât se putea de explicit. “Sunt
lângă tine! Ai încredere. Este bine ce faci.”
Aşa
că, ajunsă la birou, am expediat mesajul de mai sus, cel cu care am început
acest capitol. A urmat o tăcere mormântală. Linişte deplină. Consternare. După
un timp au început telefoanele. Şi email-urile. “Am
o altă perspectivă” a fost răspunsul
meu scurt, care nu permitea alte comentarii.
Demersurile standard impuse de o
astfel de situatie au început chiar de a doua zi, o zi de mare sărbătoare, ziua
Sfintei Paraschieva. Bifarea Notei de lichidare, predarea bunurilor, obiectelor
de inventor şi a altor echipamente specifice de muncă s-au derulat pe parcursul
următoarelor două săptămâni şi jumătate. Până la urmă, ca să nu mai stau
întreaga perioadă alocată preavizului, am convenit cu şefii mei să încetăm
raporturile de muncă prin acordul părţilor. Asta îmi înlesnea plecarea mai
devreme cu o săptămână, adica exact la finalul lunii octombrie. Nici că se
putea mai bine.
Dezarmată
de orice motivaţie, a încetat ca prin minune toată simptomatologia aceea de
telenovelă care se manifestase în ultimele luni. Aşa că, până în ziua plecarii
m-am bucurat de o atmosferă liniştită, relaxată şi fără provocări. În acest
timp mi-am strâns din birou lucrurile, florile şi energiile personale, până
când acesta a rămas doar o încăpere rece, străină şi cenuşie. Ca toate
celelalte birouri ale instituţiei. Nimic din el nu mă mai reprezenta. Nimic nu
mă mai ţinea legată acolo. Eliberasem tot. Inclusiv emoţiile.
Mă
contemplam din afara mea şi eram uimită să mă văd atât de detaşată de acel
moment oarecum important al vieţii. Lăsam în urmă toţi acei ani în care
adunasem atât de multe amintiri pline cu tot felul de evenimente, oameni,
satisfacţii, împliniri, emoţii, ambiţii şi altele. Cu toate acestea mă simţeam
complet eliberată, de parcă n-ar fi fost vorba despre mine. Trăiam o stare
egală, aceeaşi cu cea din ziua în care semnasem actele de vânzare cumpărare a
Grădinii. Fără exaltare şi fără regrete, fără preocupări faţă de viitor şi fără
ataşamente faţă de trecut, fără grabă şi fără tergiversare. Era o stare de
asumare liniştită şi mulţumită. Încheiam capitolul acela al vieţii care făcea
referire la activitatea profesională (convenţional, vorbind) şi începeam un altul, mult mai frumos.
Adrian
mi-a spus atunci, într-un mod foarte frumos, metaforic, că ceea ce făcusem eu,
prin demisia mea, era un abandon al Titanicului înainte ca acesta să se
lovească de aisberg-ul ascuns în apele oceanului, evitând, astfel, să fac parte
dintre aceia care aveau să se bată între ei pentru bărcile de salvare. Eu
nu eram nici capitanul vaporului şi nici nu făceam parte din orchestra
acestuia.
Îmbrăcasem doar temporar hainele unui personaj de film, însă mai
presus de acesta aveam, de fapt, aripi albe de Porumbiţă. Venise timpul să
renunţ la hainele travestite şi să mă înalţ în zbor alături de Porumbelul meu
Alb. Cuibul nostru ne aştepta în Grădina lui Dumnezeu.
Din Grădina lui Dumnezeu: 27.01.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu