sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (7) - “Trei, Doamne, şi toate trei…”




Nr.4 – casa (nemobilată) + teren 3200 mp
Nr.5 – casa (nemobilată)+ teren 1400 mp
Nr.6 – casa (nemobilată)+ teren 800 mp

Concediul nostru din iulie 2015 a continuat cu alte drumuri, cu alte vizionări.
În a patra zi a concediului, o zi de marţi, am plecat spre următoarea destinaţie situată într-o zonă cu dealuri şi munţi teşiţi, cu majoritatea culmilor împădurite, cu o vegetaţie luxuriantă, cu case răzleţe, ori adunate în cătune mici, aşezate printre văi. Ne programaserăm acolo două proprietăţi de văzut, dar, până la urmă am văzut trei. Ne-am cazat la pensiunea Poiana Codrului, unde Adrian făcuse rezervare din timp, pe internet, prin Booking.com. Uimitor a fost când, ulterior, ne-am dat seama că el alesese această pensiune din lista celor trei existente în localitate, deoarece ea se afla exact pe aceeaşi stradă unde se găseau, culmea coincidenţei, chiar ambele proprietăţi pe care urma să le vedem.

După ce ne-am cazat şi am mâncat, am ieşit la o scurtă plimbare prin împrejurimi. Luând-o pe stradă la stânga, am ajuns, doar după vreo trei case, la una din cele două selectate de noi. Adrian a recunoscut-o imediat după fotografiile de pe internet (cele din anunţul imobiliar). Ne-am oprit şi am studiat-o de la distanţă. Părea pustie, iar poarta era încuiată. Din curtea alăturată au ieşit imediat doi prichindei patrupezi agitaţi, care au început să ne latre frenetic. Erau doi pudeli isterici, dar simpatici foc! După ce i-am surprins în câteva poze, am plecat mai departe. 



Programarea vizionării acelei case era peste două zile, aşa că nu aveam ce să facem acolo. Drumul ne-a scos din sat după doar câteva minute, pe sub coroanele umbroase ale diverşilor pomi ce străjuiau dealurile: nuci uriaşi, salcâmi şi corcoduşi, pomi fructiferi şi foioase diferite. Apoi, din marginea satului s-a deschis în faţa ochilor noştri o colină largă, neîmpădurită, o păşune plină de iarbă înaltă, flori de câmp, tufişuri şi arbuşti ce mărgineau terenurile neîmprejmuite de garduri. Ici-colo tronau frumoase căpiţe de fân, fluturi delicaţi zburau în toate direcţiile, cosaşii şi greierii susurau şi ţârâiau de peste tot, păsări mici cântau nestingherite printre ierburi sau printre crengile unor copaci îndepărtaţi, văzduhul strălucea în lumină şi ardea în fierbinţeala soarelui amiezii, iar deasupra noastră cerul ne copleşea cu măreţia şi frumuseţea lui desăvârşită. Valul de caniculă prognozat intrase prin vestul ţării, iar în ziua aceea atinsese maximul de 38 de grade, aşa cum fusese anunţat. Codul roşu fusese deja impus. 



Dealul era necosit şi peste tot, cât vedeam cu ochii, erau diverse flori de câmp, printre ele iţindu-se, cel mai adesea, măciuliile mov ale scaieţilor, milioane de năsturaşi albi şi tufe nenumărate de flori galbene de Sânziene. Evident că nu puteam rata o asemenea oportunitate şi mi-am împletit o coroniţă destul de originală din delicatele flori galbene, fermecate. Nenumăratele fotografii făcute atunci stau mărturie jocului şi alintului meu infantil, irezistibil în faţa unei asemenea provocări. Originalitatea de necontestat a coroniţei era evidentă mai ales din forma ei asimetrică, precum şi din tendinţele de destrămare destul de greu de stopat. În blugi, cu ochelarii de soare la ochi şi cu florile acelea pe cap, păream o prezenţă cel putin neobişnuită pentru acel loc. După ce mi-am satisfăcut pofta de joacă şi distracţie, am luat-o agale, ţinându-ne de mână, înapoi spre sat. 





Dar… surpriză! La întoarcere ne-a întâmpinat o mică cireadă de vaci. Printre ele am identificat şi o bivoliţă neagră, uriaşă, cu o talangă mare la gât care, simţindu-ne de la distanţă, se oprise din mers şi rămăsese încremenită cu capul întins înainte, cu nările în vânt, amuşinând şi avertizându-ne, în stilul caracteristic taurilor, lovind repetat în pământ cu o copită, să nu ne apropiem. Imediat ce am văzut-o ne-am oprit şi am aşteptat să vedem ce se întâmplă. Eu, atunci, n-am realizat deloc pericolul momentului şi am început să o fotografiez, bucuroasă de o aşa ocazie, însă, Adrian, foarte atent şi cu toate simţurile alerte, deja scruta rapid zona, alegând din priviri o spărtură într-un gard, printre nişte tufişuri şi arbuşti, locul prin care urma să ne salvăm în cazul în care bivoliţa ar fi dat semne de neprietenie.

Însă n-a mai fost nevoie, căci din depărtare s-a auzit strigătul unui moşulică slab şi pipernicit, cu o pălărie mare şi neagră, îndesată pe cap. Ne-a facut semn să ocolim cireada şi, într-un limbaj codificat, plin de onomatopee şi ritmuri sacadate, cunoscute de toate părţile prezente cu excepţia noastră, a mai răstit explicit încă o dată un mesaj destul de concludent către bivoliţa neagră (ce era încă vigilentă în privinţa noastră, în ochii ei noi fiind doi intruşi destul de periculoşi şi invazivi). Se pare că mesajul a fost receptat şi decodificat corect de bivoliţă, căci imediat am sesizat o altă sclipire în privirile ei, precum şi o foarte uşoară schimbare de atitudine, în sensul că nu ne mai ameninţa ostentativ prin bătaia ritmică a pământului cu copita. Ne-am zis că asta trebuie să fie ceva de bine şi că este cazul să profităm rapid de scurtul moment de concesie pe care părea că ni-l acordă. Până să se răzgândească, ne-am îndepărtat, păşind rar şi prevăzători. L-am salutat de la distanţă, cu mâinile în aer, pe tataie cel salvator şi am intrat în sat pe acelaşi drum care ne ducea înapoi spre pensiunea în care eram cazaţi. 



Totuşi, am trecut mai departe, curioşi să vedem ce era şi în sensul celălalt. Erau doar câteva case risipite. Totul părea pustiu, încremenit. Nu se auzeau decât sunetele stinse ale unei naturi amorţite de caldură. Doar noi doi mergeam alături pe drum, ţinându-ne de mână şi vorbind, admirând şi bucurându-ne de frumuseţea aceea sălbatică din jur şi de pacea extraordinară care ne înconjura din toate părţile.  Simţeam cum fiecare celulă a corpului şi fiecare neuron în parte se relaxau şi se încărcau de energie binefăcătoare şi nu ne puteam abţine să nu glumim.  Cum? Nici un claxon? Nici o sirenă, nici o ambulanţă, nici un ţipăt? Unde era aglomeraţia de maşini de pe străzi? Unde erau supermarketurile întortocheate, cozile de la casele de marcat? Unde erau semafoarele, şoselele în reparaţii, gropile, tramvaiele, bicicliştii de care să te loveşti la tot pasul, pe trotuare şi pe străzi? Unde era îmbulzeala aceea din staţii, din magazine, din intersecţii, din metrou? Unde era poluarea, traficul, haosul? Oare cum puteau supravieţui oamenii aceia din sat fără toate aceste caracteristici ale lumii moderne? Aşa ceva părea incredibil! Şi totuşi...

Tot discutând, am ajuns în dreptul unei curţi în care un nene cu părul alb cosea vrednic iarba înaltă din curte. Ahaaa, în sfârşit vedeam un om! Singurul om de până atunci, din afara pensiunii. Iată, deci, că apăruse o mişcare acolo, nu era un sat părăsit, aşa cum ar fi putut părea la ora aceea din zi. L-am salutat din mers, aşa cum este obiceiul satelor, unde oamenii îşi dau bineţe unul altuia indiferent dacă se cunosc între ei sau nu şi de oricâte ori s-ar întâlni. Ne-a răspuns la salut şi, făcându-ne cu mâna, şi-a continuat treaba prin curte. L-am admirat amândoi, uimiţi că cineva îşi făcea totuşi de lucru pe-afară în mijlocul acelei naturi încremenite de căldură.

După vreo 15 minute de mers, am ajuns în mijlocul satului unde, pe vârful celei mai înalte coline, se ridica maiestuoasă o catedrală ortodoxă, impresionantă prin mărimea ei. Am făcut câteva fotografii, apoi ne-am aşezat pe o bancă din curtea bisericii, lăsându-ne mângâiaţi de soarele care se pregătea să apună şi căruia îi mai scăzuse din  puterea dogorâtoare. În jur, nici ţipenie de om. Deasupra noastră cerul albastru şi senin era tăiat de aripile şi ţipetele a zeci de rândunici ce-şi aveau cuiburile printre turnurile bisericii. Undeva, în depărtare, se auzea lătrând un câine. Vântul adia uşor a înserare printre razele molcome ale soarelui şi printre frunzele pomilor din preajmă, iar noi păream nişte răsfăţaţi ai lumii în atmosfera aceea pustie, solemnă, liniştită şi blândă.



După ce ne-am îmbăiat bine sufletele şi trupurile în energia mistică, specifică lăcaşurilor bisericeşti, ne-am îndreptat spre pensiune vorbind, plănuind şi fotografiind diversele detalii ale locului, cât şi coborârea lină a soarelui spre apus.  Întoarcerea noastră a fost remarcată din nou de acel nene cu părul alb care, între timp, terminase de cosit curtea şi o lăsase pe soţia lui, aşa cum am dedus noi că ar fi, să măture prin faţa casei. Ne-am salutat din nou reciproc şi, chiar înainte de a depăşi capătul curţii lor, brusc Adrian a realizat că recunoaşte casa. Era cea de-a doua proprietate pe care urma s-o vedem. Am fost uimiţi peste măsură de această stranie coincidenţă. Pensiunea aleasă de Adrian pentru cazare se afla exact pe aceeaşi stradă cu ambele case selectate pentru vizionare. La aşa ceva nu ne-am fi gândit, cu atât mai mult cu cât în sat erau mai multe case scoase la vânzare, unele având anunţul postat şi pe internet, altele doar agăţat pe poartă, cu câte un număr de telefon.

Buuun, a doua zi ne-am trezit, am contactat agentul imobiliar care postase anunţul uneia dintre proprietăţi şi am stabilit să ne întâlnim în faţa catedralei. Întâlnirea ne-a adus confirmarea: nenea cu părul alb îl însoţea pe agentul imobiliar. După un schimb de amabilităţi şi de remarci pline de uimire reciprocă faţă de coincidenţele prezentate mai sus, ne-am îndreptat către proprietatea sa, unde ne aştepta şi soţia lui, doamna Viorica.

Curtea avea doua case – una mare, cu trei camere, şi una mică, în care erau o cameră, o bucătărie şi o baie improvizată, iar sub ambele construcţii erau două beciuri mari. În spatele curţii mai erau alte anexe gospodăreşti: nelipsita şură, un fânar uriaş, un grajd (care adăpostea temporar un viţel, lăsat acolo de un vecin, la mica înţelegere, până îşi repara acoperişul propriului grajd) şi alte coteţe şi locuri de depozitat.  Apa curentă era trasă doar în casa mică de la sistemul centralizat al localităţii.  Casa mare avea o crăpătură mare în zidul unui perete, nu avea baia amenajată, doar două camere din trei aveau sobe de teracotă, geamurile erau vechi, din lemn, tocăria ferestrelor şi uşilor avea vopseaua degradată, pereţii erau zugrăviţi în specificul locului, cu tot felul de culori şi modele geometrice, ori înflorate. Casa mică avea acoperişul degradat, trebuia schimbat, iar baia..... da, tot revin la ea, pentru că era baie doar cu numele. Sobele metalice din casa mică păreau antice, pline de funingine şi rugină, uşile erau toate scorojite, întrezărindu-se o oarecare culoare ce părea că fusese odată, demult, un verde prăzuliu, acum fiind foarte murdare şi îmbâcsite, scârţâindu-şi către noi, din toate balamalele ruginite, vechimea ostoită de timp şi lipsuri, de necazurile oamenilor şi de neputinţele lor.  



Grădina avea şi ea un aspect diferit faţă de cum ne aşteptam.  Proprietatea era aşezată pe partea însorită a unei culmi, care fusese terasată mai demult, de bătrânii şi străbunii satului, astfel încât grădina era formată din două fâşii lungi de terasament. Pomii fructiferi diverşi fixau pământurile dealului cu rădăcinile lor, iar grădina de zarzavaturi trebuia împrejmuită cu gard de lemn sau cu plasă de sârmă, ori cu gard electric, căci altfel erau devastate de turmele de porci mistreţi care trăiau prin pădurile din jur. Nu erau însă foarte clare limitele terenului. „De la colţul casei până la nucul 'ăl bătrân, din capătul ăla, din dreapta. Apoi, mergi până la copacul 'ăl mare de ‘colo. După cele două rânduri de fasole, mergi înainte până la porumbi şi, apoi, până la cireşul ăla, de-l vezi ‘colo. Apoi, ţii rândurile de porumbi de dincolo până la merii ăia din dreapta. Aţi înţeles?” Cum nu? Foarte clar. Mai clar de atât nici nu se putea. Eventual, poate ar fi fost necesară doar o nesemnificativă precizare: aceea că terenul mergea în capăt, până unde zbura fluturele la echinoţiu, exact până unde aripa lui depăşea lanul de grâu treierat la apusul soarelui, fix perpendicular pe cosinus de alfa la pătrat, precum şi amănuntul aparent banal şi chiar neînsemnat că la vest se oprea direct în acel muşuroi de furnici pe care ultima cârtiţă supravieţuitoare, cam zăpăcită şi nervoasă, l-a deranjat cu galeriile ei săpate meticulos, conform algoritmului seriilor de numere Fibonacci. Abia atunci explicaţia ar fi fost exhaustivă. Oricum, am înţeles până la urmă.



Preţul era supraevaluat pentru stadiul în care arăta proprietatea. Terenul era mare şi frumos, întradevăr, dar casele necesitau multe lucrări de îmbunătăţire. Noi ne doream o casă locuibilă şi nici una din cele două nu era. Proprietarii au venit în întâmpinarea noastră spunându-ne că vecinul din stânga era chiar feciorul lor şi că ne putea ajuta chiar el cu lucrările de instalaţii, având o firma şi o echipă care se ocupa cu astfel de lucrări. Ori ne putea recomanda o altă echipă de meşteri zugravi care îl ajutase la renovarea casei lui. În plus, ei, proprietarii, aveau tot felul de relaţii în sat: ea era învăţătoare acolo, iar el era electrician. Cunoşteau mulţi oameni cu influenţă la care puteam apela ulterior. Ba chiar, bazându-se pe o astfel de presupusă relaţie, mie chiar îmi propuseseră să mă mut cu serviciul, prin detaşare, în oraşelul apropiat, spre care puteam face zilnic naveta. Interesant, nu? Şi tentant, nu-i aşa? Nu??? Cum “nu”?!?!

Oamenii erau volubili, foarte prietenoşi şi amabili, dar supralicitau ofertele de sprijin, doar-doar ne-or convinge că investiţia noastră acolo era cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Cei drept, şi nouă ni se părea destul de atrăgătoare proprietatea lor din perspectiva terenului şi a opţiunilor, însă erau evidente prea multe lipsuri. Pentru a le putea face o ofertă de preţ la cumpărare trebuiau mai întâi evaluate lucrările de renovare a caselor. Evaluarea ar fi putut s-o facă fiul lor, dar acesta tocmai în perioada aceea era plecat la mare cu familia lui şi ar fi trebuit să ne amânăm noi plecarea cu o zi, dacă am fi fost decis să-l aşteptăm ca să discutam şi cu el.

Propunerea noastră de reducere a preţului de vânzare cu valoarea lucrărilor de renovare nu a fost primită cu entuziasm, în timp ce bugetul nostru prestabilit, cel în care ne doream să ne încadrăm cu achiziţia, avea o anumită limită care părea să nu ne permită şi cumpărarea proprietăţii şi  renovarea ulterioară.  Până la urmă am stabilit să ne amânăm noi plecarea cu o zi şi să-l aşteptăm pe fiul lor. Ne plăcea zona, ne plăcea grădina, ne plăcea modul prietenos în care fuseserăm primiţi. Nu ne lăsam influenţaţi de aparenţele îmbitoare sub care toate ni se înfăţişau, dar ne doream să manifestăm deschidere şi să vedem ce se întâmplă. Noi cerusem Cerului să ne faciliteze acele căi care ne duceau spre Grădina noastră şi să ni le închidă pe cele care ne deturnau. Aveam încredere în acest proces şi, cumva, ştiam că, dacă este să fie pentru noi, va fi, dacă nu, nu. Şi mai ştiam că, dacă eram acolo, era un rost în asta, iar noi trebuia să-l desluşim. Astfel că pragmatismul şi spiritul nostru analitic ne-a mentinut detaşaţi şi lucizi şi ne-am zis că nu ne încurca programul dacă mai rămâneam o zi în plus în satul acela.

Bucuroşi nevoie mare, proprietarii ne-au luat pe sus în maşina lor şi ne-au invitat la ei acasă, “la o vişinată, ca aşa e pe la noi”. Vişinata n-am servit. Nu, nici ţuică. Şi nici vin. Nici fripturi şi nici alte mâncăruri cu care ne-au tot ispitit. S-au uitat cam lung la noi şi cu nici un chip nu puteau să înţeleagă de ce refuzam atâtea bunătăţuri. Până la urmă am stat de vorbă servind nişte minuni de prăjituri cu miere şi cacao făcute de dna Viorica, proprietara, stinse cu apa minerală plată, rece. Ne-au dat cheile casei şi ne-au spus că, dacă vrem, putem să mai mergem o dată singuri să vedem casele şi grădina, ca să ne familiarizăm cu ele. Am plecat în seara aceea de la ei ca şi cum am fi plecat de la nişte rude.  Am luat-o pe jos înapoi spre pensiune şi, cum drumul nostru trecea  prin faţa casei ce-o vindeau, ne-am decis să mai aruncăm o privire.  Ne-am simţit bine inspectând din nou locul, ca şi cum ar fi fost al nostru. Totuşi nu era, iar ca să fie, ar fi trebuit să beneficieze de o mulţime de îmbunătăţiri pe care le observasem chiar de la primele priviri. Ne-am decis să revenim şi să punem pe hârtie o listă cu toate lucrările pe care le consideram a fi necesare.

Pentru a doua zi era programată vizionarea celeilalte case. Ne-am dat întâlnire cu proprietarii chiar la faţa locului în jur de ora 12. Ce s-a întâmplat acolo poate fi descris prin parafrazarea unei sintagme binecunoscute: “Am venit, am văzut, am fugit”. Ba, mai mult decât atât... eu, cel puţin, am plecat de acolo mai repede decât am intrat. M-am ales doar cu câteva cadre interesante pentru colecţia mea de fotografii. Este uimitor cum rusticul, paragina şi pustietatea impregnează locurile cu un aer aparte, foarte fotogenic. Detaliile casei nici nu cred că merită menţionate. O casă nelocuită de milioane de ani. Mirosul de mucegai şi lemn vechi, coşcovit, abia l-am suportat în cele câteva secunde în care am traversat cele două-trei încăperi. Pânzele de păianjeni completau decorul şi amplificau aspectul dezolant. Eu n-am văzut mai nimic, deci n-am reţinut mai nimic. Doar camera foto a suprins imaginile în locul meu în timp ce eu alergam cu viteza luminii spre ieşirea salvatoare, apăsând din mers declanşatorul fotografic. Am simţit însă din plin dezgust, oroare şi ..... nu mai are rost... 



Oamenii au fost sinceri şi deschişi de la început. Adrian, foarte răbdător şi conştiincios, mai adaptat situaţiei decât mine, a inspectat ca un profesionist toate încăperile. A studiat cu atenţie toate grinzile, tavanele, acoperişul, ferestrele, podelele, uşile şi restul. Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred că îi punea întrebări proprietarului, precum un adevărat şi serios cumpărător, părând, fără nici o îndoială, interesat de proprietate. A intrat şi în grădină şi s-a dus până la capătul terenului să-i identifice graniţele, care erau, desigur, imposibil de identificat, conform aceluiaşi algoritm: „De la pomul ăla... până la coropişniţa aia... de la parul ăla... până la bolovanul crăpat în patru de dincolo... de la piciorul şoarecelui ăla mort... până la.....”  Ca să nu mai pomenesc de intercalarea unei bucăţi din terenul vecinului în interiorul terenului lor, pe care îl aveau la vânzare, „că aşa este la noi, ştim de la părinţi şi strămoşi care sunt terenurile fiecăruia”, trecerea făcându-se pe o cărare îngustă, la mica înţelegere, „şi să n-aveţi nici o teamă, aşa e la noi, aici ştie fiecare cum e rostul”.  Am mulţumit frumos proprietarilor, recunoscând deschis că nu era ceea ce aveam noi nevoie. Ulterior, pe final de concediu, înainte de întoarcerea la Bucureşti, am concluzionat că această proprietatea ocupase locul doi în clasamentul celor mai părăginite dintre toate cele vizionate.

După amiaza acelei zile ne-am petrecut-o în plimbări lungi pe coline şi prin sat. Ne-am relaxat din nou în curtea aceea atât de spaţioasă a catedralei din centrul satului şi am studiat amândoi arhitectura locului, cu ochii avizi de descoperirea grădinilor, care erau cam puţine şi mici, dar bine îngrijite. Tot studiind în jur, am observat mai multe anunţuri de vânzare puse pe unele porţi şi chiar ne-am notat nişte numere de telefon, hotărâţi să mai vedem şi alte case, măcar să ne formăm o imagine cât mai completă a ceea ce era în zonă de vânzare. Şi am mai trecut o dată şi pe la casa dnei Viorica şi am făcut lista îmbunătăţirilor necesare.

Apoi am sunat la unul din numerele de telefon notate de pe o poartă. Ne-a răspuns o rudă a proprietarului (acesta era plecat să muncească în străinatate). Ne-a spus că în casă locuieşte o bătrână care nu auzea prea bine şi că, dacă dorim să vedem proprietatea, să sunăm a doua zi, mai pe seară. N-am mai sunat. După ce am ajuns la pensiune, am mâncat şi apoi am început să mai căutam pe internet alte anunţuri imobiliare pentru zona aceea. Ne-am gândit să creştem puţin bugetul alocat achiziţiei şi să vedem ce găsim. Am găsit ceva ce părea a fi interesant, am sunat la numărul de telefon menţionat şi am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, tot la intrarea în catedrala din centrul satului. Apoi, spre seară, am coborât din cameră pe terasa pensiunii, unde proprietarul ne invitase să mai stăm de vorbă la un pahar de vin. Ceea ce a urmat este demn de menţionat.

Coborârea noastră a coincis cu plecarea unui grup de preoţi care serviseră masa acolo, la pensiune împreună de familiile lor, unii dintre ei urmând a sluji a doua zi, duminică, în catedrala aceea măreaţă, la oficierea religioasă a cununiei unuia din fiii satului, fiu de persoană importantă – după cum ne-am dat seama. În uşoara agitaţie creată de pregătirile lor de plecare spre locurile unde erau cazaţi peste noapte (am aflat ulterior că doi preoţi cu familiile lor rămăseseră în pensiunea în care eram noi şi că au dormit chiar în camera alăturată) am aflat că urma să slujească un sobor format din 12 episcopi şi din nu ştiu câţi alţi înalţi prelaţi.

Stând acolo pe terasă, aşteptându-l pe proprietar să-şi conducă musafirii, ca orice gazdă ospitalieră, am legat o conversaţie cu o puştoaică de vreo 12-14 ani care avea în mână un set de cărţi de joc pentru copii, un set format, cel mai probabil, în urma unei acţiuni de marketing a vreunui mare supermarket. Erau nişte cartonaşe imprimate şi plastifiate, oferite cadou pentru anumite cumpărături, în anumite condiţii de vreun magazin. Imaginile desenate pe ele erau figuri de Ştrumpfi, din celebrul desen animat. Fetiţa, foarte sociabilă şi vorbăreaţă, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă vreau să-mi arate un truc. Răspunzându-i afirmativ, a amestecat bine cărţile în faţa mea, apoi mi le-a întins, spunându-mi să aleg una, să mă uit cu atenţie la ea, să ţin minte ce Ştrumpf am ales şi să o pun înapoi în pachet, printre celelalte cărţi, fără să o arăt nimănui. Am ales o carte şi m-am uitat la ea: era cartea cu nr. 4, cu Ştrumpful “Glumeţul”. După ce am pus cartea înapoi printre celelalte, ea s-a întors cu spatele la mine şi, după o analiză atentă a setului, s-a reîntors şi mi-a întins una, spunând: “Asta este, nu-i aşa?” Evident, nimerise. 



Am început să glumesc cu ea, spunâdu-i că înţeleg cum a făcut, că, probabil, cunoaşte toate imaginile (nefiind prea multe) şi că şi-a dat seama ce carte lipseşte. Nu, nu ăsta fusese trucul. Mi-a spus că o să-mi arate cum a facut, dar că este foarte-foarte important să nu mai spun nimănui. “Nimănui, nimănui, nimănui! Niciodată, niciodată, niciodată! Este foarte, foarte, important! Este un secret pe care nimeni nu trebuie să-l mai afle! Nimeni, nimeni, niciodată! Bine?Promiţi?”- insista ea, parcă dorind să ne atragă atenţia în mod deosebit asupra ei.  După ce am încuviinţat, ne-a desluşit misterul tuturor celor care eram la masă, vreo 6-7 persoane. Adorabilă, nu-i aşa? După ce am testat şi eu metoda ei secretă, pe care sub nici o formă nu pot să v-o împărtăşesc, vă daţi seama de ce, ”este un secret pe care nimeni, nimeni, niciodată, nu trebuie să-l mai afle!” – ea a plecat împreună cu părinţii ei.

Deşi a fost o interacţiune aparent obişnuită, ulterior ne-am dat seama că, prin jocul ei, copila aceea marcase un moment extraordinar, de care şi astăzi sunt uluită, deşi l-am experimentat direct pe propria-mi piele, cum se spune. Veţi vedea despre ce este vorba. Ne-am retras în cameră relativ repede, înserarea aducând şi o briză răcoroasă peste dealurile acelea, peste care întunericul se lăsa la scurt timp după apunerea soarelui dincolo de ele.

Pentru a doua zi după amiază stabilisem să ne vedem cu proprietarii cu care vorbiserăm la telefon cu o zi înainte. Ne-am trezit dis de dimineaţă, am servit micul dejun şi apoi am ieşit la o plimbare pe dealul de la marginea satului. Ca de fiecare dată când am ieşit la plimbare, în toate cele cinci zile cât am fost cazaţi acolo, după noi s-au luat şi cei doi câini ai pensiunii. Ce să zic, aveam noi talentul ăsta extraordinar: peste tot pe unde mergeam ram adoptaţi de toţi câinii locului, iar aceştia ne însoţeau şi se comportau de parcă noi am fi fost stăpânii lor de când lumea. Acolo dăduserăm peste Max, un labrador de un an şi jumatate, alb, uriaş, foarte blând şi foarte jucăuş şi peste Bobiţă, un terrier metis de opt ani, de mărime medie, alb cu negru, extraordinar de protector, vigilent şi dornic să-şi demonstreze loialitatea şi abilităţile de şef al haitei lui, în care ne inclusese şi pe noi doi chiar de la primele cuvinte binevoitoare şi de la primele mângâieri. Ambii mergeau când înaintea noastră, când rămânând în urmă, când căutând prin tufişuri, când revenind spre noi şi aşteptându-ne. Spiritul lor protector deraia totuşi uneori în exces de zel, provocându-i la un moment dat, fără nici un motiv, pe singurii doi câini din ultima curte a satului şi lătrându-i cu disperare până când noi i-am depăşit. Aceasta era, probabil, din perspectivă canină, doar o simplă şi obişnuită demonstraţie de devotament.






Ne-am plimbat în susul şi în josul dealurilor, am stat pe iarbă, la umbra unor copaci, am stat de vorbă şi am făcut o mulţime de poze. Am fotografiat toate florile, floricelele şi floricuţele zărite în imediata apropiere, toate firele de iarbă şi buruienile ce-mi sugerau că au ceva potenţial artistic, talent şi o apariţie scenică fotogenică cât de cât de luat în seamă, cerul, norii, soarele, pomii, cei doi câini, fluturii care aveau norocul (sau ghinionul) să treacă prin preajmă, lăcustele şi tot soiul de gândaci, gândăcei şi alte gângănii care mai de care mai monstruoase, cu milioane de picioare şi picioruşe, antene şi antenuţe, mandibule şi cleştişori neprietenoşi. I-am fotografiat pe cei doi companioni necuvântători, mai ales Max dovedindu-se un foarte experimentat fotomodel, pozându-mi impecabil, ca un adevărat profesionist. După ce s-a descărcat bateria aparatului foto, ori poate după ce s-a încărcat până la refuz memoria cardului - nu mai ţin minte exact, pentru că m-am confruntat cu ambele situaţii de nenumărate ori în acel concediu în urma activităţii mele artistice necontrolate  - ne-am reîntors la pesiune să servim masa de prânz şi să ne mai ascundem de căldura caniculară care punea stăpânire peste întreaga natură în miezul zilei.




Întâlnirea de vizionare a următoarei case fusese stabilită pentru ora 18:00, aşa că, pe la 17:30 ne-am zis că este cazul să pornim spre biserică - locul de întâlnire. Am ieşit din pensiune, am străbătut curtea mare din faţă, cea cu terasă şi cu parcarea uriaşă şi ne-am îndreptat spre poarta deschisă către drum. Când să ieşim pe poartă, ceva colorat de pe jos mi-a atras privirile. Din mers, am observat că era o carte cu un Strumpf din setul de cărţi de joc al fetiţei din seara precedentă. Am trecut mai departe, dar, după doi paşi, parcă cineva mi-a spus să mă opresc, să mă întorc şi să verific care Ştrumpf era. Bănuiţi?  Da. Era Glumeţul. Cartea aleasă de mine. Nu-mi credeam ochilor. Am ridicat-o de jos, am şters-o de praf şi am pus-o în buzunar cu un singur gând: trebuia să aflu ce-i cu Ştrumpful acela. Trebuia să-i înţeleg mesajul. Iar mesajul a fost... surprinzător.

Ne-am întâlnit cu acel cuplu în faţa bisericii, de unde ne-au luat cu maşina lor şi ne-am îndreptat spre marginea opusă a satului, peste vreo două coline. Se pare, însă, că nici casa aceea nu era ceea ce părea a fi, conform pozelor şi descrierii din anunţul de pe internet. Casa fusese cumpărată în urmă cu vreo 7 ani de una din mamele acelui cuplu tânăr şi locuise în ea vreo 5. De vreo 2 ani plecase şi ea în străinătate să lucreze ca îngrijitoare la nişte bătrâni, aşa încât casa rămăsese în paragină.  Fusese decuplată de la sistemul de energie electrică, deci vizionarea noastră a avut loc aproape pe întuneric, ad-literam, geamurile fiind acoperite de obloane de lemn, specifice locului. Mirosul de lemn vechi, de fier ruginit şi de camere neaerisite, ne învăluia din toate direcţiile. Pe la unele tocuri de uşi, cele pe care am putut să le vedem, dinspre zonele mai luminate, erau muşuroaie de furnici zburătoare, iar pânzele de păianjen rotunjeau colţurile, legau piesele de mobilier de pereţi şi făceau încăperile să semene cu hrubele văzute prin filmele cu hobiţi. Grădina era şi ea mică, năpădită de buruieni şi bălării înalte aproape cât un om. Cei câţiva pomi fructiferi erau neîngrijiţi, totuşi fructificaseră, fapt ce l-a făcut pe proprietar să strige către soţia sa cu o oarecare notă de pericol iminent şi disperare în glas, de parcă veneau hunii sau tătarii şi trebuiau strânse provizile, pârjolite recoltele şi otrăvite fântânile: „Vişine! Hai, repede, mănâncă vişine!”  


Am zâmbit cu discreţie. Cireaşa de pe tort a fost când l-am văzut pe domnul proprietar ieşind repede dintr-o magherniţă din spate, cărând într-o mână un butoi de plastic şi în cealaltă o damingeană, călcând tip-til, dar cu pas grăbit şi vinovat, ferindu-se privirilor printr-o postură cocoşată, precum Smoogle, din Hobitul, furişându-se pe poartă şi ascunzându-le în portbagajul maşinii sale într-o muţenie absolută. 

Ne-am îndreptat şi noi spre poartă, am ieşit în drum şi, în câteva cuvinte, le-am dat de înţeles că proprietatea aceea nu era ceea ce noi căutam. În timp ce schimbam acele replici de final, privirea mi s-a oprit pe un stâlp de electrificare de la poarta lor, pe care era un abţibild promoţional uşor dezlipit. Culorile şi textul m-au făcut curioasă şi m-am apropiat. Din sloganul reclamei respective erau vizibile doar următoarele cuvinte: “Follow the footsteps” Ceea ce am şi făcut.


Pe drumul de întoarcere spre catedrala din centrul localităţii, cei doi ne-au povestit istoria familiei, a casei, a satului. Printre detaliile menţionate de ei, ceva ne-a atras atenţia în mod deosebit. Aduseseră vorba de săpăturile miniere care se făcuseră în urmă cu foarte mulţi ani în zona aceea. Noi ştiam că prin împrejurimi erau nişte mine închise, însă nu am dat prea mare importanţă pericolului potenţial, pe termen lung, generat de existenţa acestora. Ei ne-au povestit - cumva cu o aură de mândrie faţă de succesul local în faţa provocărilor - cum că, în urmă cu câţiva ani, catedrala ortodoxă din centru, construcţie de mare însemnătate pe raza întregului judeţ, avusese mari probleme din cauza cavernelor miniere din măruntaiele dealului pe care fusese construită, dar şi a celor din împrejurimi. Chiar dacă exploataţia minieră fusese închisă, grotele rămăseseră. Pânza freatică, oricum compromisă de substanţele injectate în pământ cu ocazia exploatărilor, începuse să se infiltreze în găurile lăsate de mineri în urma lor. Astfel, pământul începuse să-şi modifice structura treptat, pe negândite şi pe nesimţite. Tasarea dealului, precum şi cele câteva mici cutremure de pământ generate de prăbuşirile subterane, începuseseră să afecteze nu numai structura uriaşei construcţii bisericeşti, ci şi unele dintre casele oamenilor. Preoţii, sătenii, primăria şi mai multe structuri organizatorice de stat şi cetăţeneşti au intrat în alertă şi au început să ia măsuri. Povestea este mai lungă, nu voi intra în detalii. Cert este că am aflat că s-au pompat tone de ciment în grotele din burta dealului bisericii. Cu toate acestea, alte grote rămăseseră goale, iar unele începuseră să fie inundate de pânza freatică. Timpul şi cursul firesc al naturii lucrau în defavoarea celor care trăiau acolo. Ne-am dat seama că era necesar să investigăm mai mult acest subiect. Ne-am despărţit de ei în faţa catedralei, mulţumindu-le pentru amabilitatea de a ne fi arătat casa şi pentru toate informaţiile oferite. 


După ce ei au plecat, ne-am gândit că ar fi bine să mergem acasă la dna Viorica şi la soţul ei, proprietarii primei case vizionate (cea care avea nevoie de renovări), ca să-i ducem cheile. Vizita a fost scurtă, ocazie cu care a avut loc şi o aşa-zisă negociere, precum şi o scurtă şi evazivă discuţie privind modul de derulare a acţiunilor mai departe. Apoi am plecat.

Ajunşi la pensiune am intrat imediat pe internet şi am investigat în detaliu subiectul exploataţiilor miniere şi al potenţialelor pericole pe care acestea le reprezentau pentru orice formă de viaţă de deasupra culmilor din zonă. Concluzia a fost clară. Zona era într-un real pericol.

Apoi, eu am căutat, cu mare curiozitate şi nerăbdare, informaţii referitoare la personajele filmului de desen animat cu Ştrumfi. Doream să ştiu cum îi cheamă pe toţi Ştrumpfii, de ce poartă aceste nume, ce semnificaţie au ele, care este caracteristica de temperament a fiecăruia, urmărind, astfel, să descopăr care era conexiunea noastră cu Ştrumpful meu, Glumeţul. În privinţa lui am găsit următoarele detalii aici:
 http://desenelecopilariei.com/2008/11/sa-cunoastem-strumfii/  : Jokey Smurf: este cel mai vesel dintre Ştrumfi şi cu un râs inconfundabil; adoră să facă tot felul de farse celorlalţi Ştrumfi, iar favorita lui este cutia împachetată ca un cadou, care explodează atunci cand este deschisă; de cele mai multe ori, Ştrumfii cad în capcană atunci când li se spune că au un cadou şi urmarea este un mare BOOM după care, cel care a primit “cadoul”, este acoperit cu funingine; dacă se întâmplă ca farsa să se întoarcă împotriva lui Jokey, replica invariabilă este: “It’s not funny!”

Cum Ştrumpful de pe cartea aceea (aleasă de mine, pierdută de fetiţă şi regăsită apoi într-un mod absolut incredibil - pe jos, la poartă, tocmai a doua zi după amiază) avea numărul 4 şi îl înfăţişa pe Glumeţul cu un cadou-surpriză în braţe, ne-am gândit, în primul rând, că mesajul avea în vedere exact casa aceea pentru care începuserăm tratativele. Aceea fusese chiar cea de-a patra casă vizionată în periplul nostru după Grădină. Sensul mesajului ne sugera modul surprinzător în care au apărut informaţiile (nu tocmai plăcute) despre ea, despre împrejurimi, despre exploataţiile miniere, despre surparea bisericii şi despre infiltraţiile pânzei freatice în cavernele subterane, despre lipsa posibilităţii de a săpa o fântână, apa freatică fiind compromisă de substanţele chimice folosite în mine, despre porcii mistreţi care atacau grădinile, despre instalarea în acele zone a sezonului hibernal foarte devreme, chiar din lunile septembrie-octombrie şi despre multe alte aspecte, toate fiind împachetate într-un ambalaj foarte frumos, într-o poveste cu o casă de vânzare, cu un teren tentant, cu o natură impresionantă şi cu nişte oameni veseli, amabili, un pic cam prea volubili, dar deschişi şi prietenoşi.  Cu toate acestea, ceea ce ei încercau să ne vândă era “un cadou cu explozibil”. Ce mai puteam spune? “It’s not funny!”

Am pus cap la cap tot ce ştiam şi am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie: era cazul să plecăm. Nu mai aveam ce face acolo.

Din Grădina lui Dumnezeu: 28.12.2015

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu