duminică, 31 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (21) - Suntem apropritari, monşer!


Ştiţi vorba cântecului: "a sosit ziua dreptăţii, ziua sfânt-a libertăţii"? Ha, ha, ha....O ştiti, sigur c-o ştiţi! Cine n-o ştie? Orice român o ştie! Doar că, pentru noi doi, versul acesta are o conotaţie specială, teribil de comică, amintindu-ne de o scenă memorabilă, petrecută în călătoria noastră din Glastonbury din mai 2014. Nu pot intra în detalii, dar, pot să vă spun că, ori de câte ori vine o zi sau un moment cu o încărcătură mai deosebită, noi glumim, repetând invariabil şi tendenţios aceste versuri.

Ei bine, iată, deci, că sosise şi ziua plecării în călătoria care avea să ne transforme în adevăraţi "apropritari". Ziua aceea avea să fie pentru noi exact ca în versurile cântecului, "ziua sfânt-a libertăţii". Ea fusese programată cosmic, scrisă în stele şi confirmată de chiar zorii ei, zori care se iviseră printr-un minunat şi intens colorat răsărit de soare. Era 3 octombrie,  o zi splendidă de toamnă însorită, caldă şi blândă. 




Am plecat la drum foarte devreme, pe la ora 7:30, zburând înainte cu aripile larg deschise, aripi albe, de îngeri, semn că ne erau alături. Nu ştim când au trecut cele patru ore şi jumătate cât am făcut până la pensiunea Roua Muntelui. Pur şi simplu parcă ne-am teleportat. Eram la cel de-al treilea sejur pe care îl petreceam la pensiunea aceea situată într-o zonă care pe noi ne cucerise definitiv. Energiile virgine ale locului, natura nealterată de influenţele comerciale ale turismului, liniştea şi pustietatea dimprejur erau motivele principale care ne îmbiau irezistibil să tot revenim în acel loc. Am fi vrut chiar să locuim acolo pentru totdeauna, dar asta nu era încă posibil din mai multe motive asupra cărora nu ne vom opri acum. Însă am proiectat acest plan pentru viitor, formulând o directivă clară către posteritate, una pe care am sigilat-o în modul nostru caracteristic şi original, risipind în văzduh un mănunchi de puf strălucitor, plin cu "norocei" oferiţi cu generozitate de scaieţii de pe marginea drumului. 





După ce am ajuns la pensiune, ne-am dat seama că noi eram, din nou, singurii doi turişti ai acesteia. Am fost întâmpinaţi de acelaşi domn care avea clădirea în grijă. Ne-a recunoscut imediat şi ne-a condus în aceeaşi cameră în care mai stătusem şi în precedentele ocazii. Acest fapt ne-a oferit prilejul să glumim un pic cu el, spunându-i că aceea devenise camera noastră şi că doream să rămână a noastră şi în viitor. Am servit masa, apoi o cafea sau un ceai, fiecare după preferinţă, şi am ieşit la o plimbare prin împrejurimi.

Mai întâi am vrut să-l revedem pe prietenul nostru patruped, Petrică, ca să-l luăm cu noi în plimbare, însă n-a răspuns la apel în zona unde îl ştiam noi. Aşa că am plecat singuri prin pădure, pe malul pârâului. A fost o plimbare binefăcătoare, ca o baie de frumuseţe şi pace. Ne-am bucurat de lumina aurie a soarelui care se îndrepta alene spre apus şi care ne-a încălzit mai mult decât ne-am fi aşteptat, făcându-ne să renunţăm, o mare parte din drum, la jachetele pe care le luaserăm cu noi. 



Vremea caldă scosese în soare şi o mulţime de gâze, mai ales albine grase şi harnice care bâzâiau în jurul florilor de toamnă, la concurenţă strânsă cu fluturii. Am văzut atât de multe şi de variate specii de fluturi încât parcă eram în plină vară, o parte dintre ei reuşind să-i fotografiem. Cosaşii încă mai ţârâiau prin frunzişuri şi, păcăliţi de căldura târzie, ieşeau în şosea, la lumină. Unul din ei ne-a ieşit şi nouă înainte cu un salt uriaş, de peste un metru şi jumătate, apoi, după încă un salt asemănător, a ajuns pe partea cealaltă a drumului, nemaiavând timp să reacţionez şi rămânând fără fotografia dorită. Au fost însă alte vietăţi care n-au scăpat obiectivului meu, altfel destul de vigilent. Am surprins câţiva şerpi de apă maronii, cam de o jumătate de metru lungime, ce se unduiau în mijlocul drumului, ieşiţi să se încălzească la soare şi chiar l-am filmat pe unul care se agita pe asfalt atunci când ne-am apropiat curioşi.











La întoarcere, pe drumul spre pensiune, am avut o frumoasă surpriză, întâlnindu-l şi pe dragul nostru de Petrică. Pasămite, îi ajunseseră la urechi veşti despre sosirea noastră şi venise să ne salute. Ne aştepta chiar în mijlocul drumului, dormind leneş la soare. L-am strigat şi a venit imediat spre noi să-şi primească mângâierile, îmbrăţişările şi drăgănelile de rigoare. Lugu-lugu, ce faci Petrică, pe unde umbli Petricuţă, bla-bla-bla-uri, poze şi iar poze, hârjoneală şi guguleli atât cât am simţit nevoia, şi el şi noi deopotrivă, apoi ne-am retras în cameră pentru un pic de odină. 




Drumul fusese lung, cu prea multe ore de şofat, cu o concentrare destul de solicitantă, mai ales pe unele părţi ale carosabilului, acolo unde anumiţi edili consideraseră că traficul era prea redus şi că nu s-ar fi justificat cheltuielile cu reparaţiile din fondurile şi aşa prea mici ale municipalităţilor pe care ei, cu onor, le conduceau. Trebuie să fi existat, desigur, o listă de priorităţi pentru cheltuirea banilor contribuabililor, dar aceea se părea că nu prevedea în top nimic în folosul cetăţeanului de rând, cu atât mai puţin în beneficiul şoferilor pe ale căror voturi nu se puteau baza în anii electorali. Şoferii locali, care erau mai degrabă conducători profesionişti de tractoare, atelaje şi biciclete şi care s-ar fi putut afla, măcar ipotetic, în centrul atenţiei conducerilor locale şi primăriilor, fuseseră, de bună seamă, mult mai uşor de convins că starea drumurilor era deja suficient de bună pentru căruţele cu care circulau dintr-un sat  în altul printre cirezile de vaci, ori printre turmele de oi şi capre împrăştiate peste tot, atât pe câmpuri cât şi pe şosele. În fine, problema drumurilor a fost şi a rămas o eternă problemă a eternei noastre Românii şi nu mai are rost să ne oprim prea mult asupra ei. Ci doar atât cât să se ştie că am avut şi noi un cuvânt de dojană la adresa cuiva. Ştiu ei cine. Ei, adică aceia.

Planul nostru era să plecăm a doua zi spre casa bunicilor, unde ştiam că aveam să-l găsim pe Bunic singur acasă. Adrian vorbise cu el la telefon şi îi spusese că dorim să ne vedem cu o zi înainte de a semna actele pentru a rediscuta anumite detalii. El fusese bucuros şi îi spusese că ne aşteaptă cu drag. Bunica era internată în spital. Fata ei îi stătea alături şi se asigura că are tot ce îi trebuie. Nu se simţea suficient de bine pentru a fi externată. Aveau în vedere şi situaţia în care era necesar să mergem cu notarul la ea, în spital, ca să semneze actele de vânzare-cumpărare.

Multe gânduri îmi umblau prin minte. Prea multe planuri. Prea multă imaginaţie. După ce am servit cina, am ieşit din nou la o scurtă plimbare nocturnă prin împrejurimi. Întunericul era aproape deplin. Culmile muntoase împădurite străjuiau solemne în noapte, profilându-se negre pe un cer întunecat, dar senin şi plin de stele. Niciodată până atunci, nici unul dintre noi nu avusese ocazia de a vedea bolta cerească din afara Bucureştiului la o oră atât de înaintată, cu o privelişte atât de largă şi limpede, cu atât de multe stele vizibile, care străluceau atât de impresionant deasupra noastră. Nu ne mai săturam privindu-le. Am admirat atunci, în premieră absolută pentru amândoi, frumuseţea Căii Lactee, vizibilă în noaptea aceea în toată splendoarea ei. Brâul ei lăptos tăia cerul în două şi se profila aproape paralel cu drumeagul pe care paşii nostri călcau în întuneric, afundându-ne spre pădure. Carul  mic era inconfundabil, dar celelalte constelaţii se amestecau în faţa ochilor noştri într-un dans celest frumos, elegant, maiestuos, fără a le putea deosebi. Cu ochii spre cer, sufletele noastre vibrau de emoţie.



Pe pământ, în jurul nostru, nu era nici ţipenie de om. Cele câteva pensiuni din zonă erau majoritatea pustii. Ici-colo, în depărtare, se mai vedea clipind câte o luminiţă prin frunzişul înoptat al pădurii, printre siluetele innegurate ale brazilor şi ale celorlalţi copacilor. În liniştea din jur se auzea uneori, din loc în loc, ţârâitul câtorva greieri întârziaţi, ori susurul cosaşilor. La un moment dat, din imensitatea întunericului, de undeva de dincolo de o culme împădurită, s-au auzit până la noi ecourile pierdute ale unui cor bărbătesc ce intona, solemn şi religios, cântări bisericeşti. Erau călugării şi preoţii de la mănăstirea din apropiere, cea pe care o vizitaserăm şi noi la prima noastră călătorie în zonă. A fost impresionant! Părea ireal. O atmosferă de adâncă sacralitate plutea deasupra întregii văi înconjurată de munţi. Ne-am oprit în loc şi am ascultat ca vrăjiţi sunetele ce coborau de peste tot de deasupra noastră, din văzduhul răcoros şi înnoptat, scânteiat discret şi feeric doar de stele. Apoi... au bătut clopotele! Ca dintr-o altă lume. În pustietatea aceea a nopţii, undeva, în mijlocul munţilor şi pădurilor, câteva suflete cucernice îşi îndeplineau ritualul liturgic obişnuit, ţinându-şi slujba cu priveghere de noapte, utrenia. Comunicau în taină cu Dumnezeu, i se rugau şi îi mulţumeau cu smerenie, iar noi le eram cumva alături, martori tăcuţi şi privilegiaţi. I-am mulţumit şi noi lui Dumnezeu pentru tot, pentru calea deschisă înainte, pentru că ne ajutase să o vedem, pentru că ne fusese alături tot timpul ghidându-ne, ajutându-ne, încurajându-ne. Deşi răcoarea nopţii ne înfrigurase la început, de crezusem iniţial că aveam să ne întoarcem după nici câţiva paşi, plimbarea ne-a încălzit şi ne-a încântat peste măsură. Ne-am întors în cameră foarte mulţumiţi şi energizaţi, pregătiţi cu trup şi suflet pentru ceea ce aveau să ne aducă zilele  următoare. Am adormit ca doi prunci, unul în braţele celuilalt şi amândoi în braţele lui Dumnezeu.



A doua zi, duminică, ne-am trezit pe la 8:30. Am servit masa şi cafeaua şi am pornit către zona ţării în care se afla satul bunicilor.  Adrian făcuse o rezervare pe internet pentru două nopţi la un hotel în centrul celui mai apropiat orăşel de satul respectiv. După trei ore am ajuns acolo. Camera noastră era la etajul 1 al hotelului, într-o clădire pătrăţoasă, construită pe vremea comunismului, renovată şi adaptată pentru turism. Fereastra avea deschidere înspre intersecţia principală a localităţii, loc marcat ca fiind km 0 al acestuia, dincolo de care ne încânta privirile o clădire foarte veche, o construcţie interbelică, frumos renovată şi bine pusă în valoare de un sistem modern, profesional, de iluminare nocturnă. În centrul sensului giratoriu trona o înaltă şi albă columnă romană, care susţinea o copie după un ansamblu sculptural binecunoscut:  lupoaica şi puii. În apropiere se vedea arealul unei biserici care avea un  impresionant acoperiş mozaicat, din interiorul căruia răzbăteau până la noi, din sfert în sfert de oră, cântecul plăcut al unor clopote meşteşugite. Clopotele acelea aveau să marcheze în curând două momente importante ale sejurului nostru acolo. Dar să nu anticipez.



Ne-am făcut comozi, am servit masa şi apoi am pornit spre satul bunicilor, aşa cum stabilisem. Pe drum am tot încercat să-l mai sunăm pe Bunic ca să-i spunem că ajungem în jur de 12, dar nu răspundea la telefon.  Când am ajuns în faţa porţii, abia după ce l-am strigat de câteva ori, a răsărit de undeva din capătul curţii, un pic somnoros. Stătea culcat la soare, întins pe un cojocel din piele de miel, aşezat direct pe iarbă, cu blăniţa în sus. Se bucura de ultimele momente liniştite în propria lui gospodărie, în dezmierdarea şi tihna plăcută a soarelui acela tomnatic. Părea că tocmai avusese momentele lui de nostalgie înainte de plecare, momente în care îşi revăzuse, probabil, întreaga lui viaţă petrecută în casa aceea, pe pământul acela, alături de Bunica. Avuseseră împreună o viaţă plină şi lungă, timp de 65 de ani. Se luaseră de tineri, când amândoi abia împliniseră 20, respectiv 21 de ani. Aşa erau timpurile atunci, în tinereţea  lor.  În curând aveau să plece din vatra lor spre alte meleaguri, predându-ne nouă ştafeta.

Nepotul lângă care urmau să se mute era aproape de inima lor. Îl crescuseră de mic, de la trei luni, apoi acesta plecase după părinţii lui în lume, să-şi facă un rost. Acum el era adult în putere, cu propria lui familie, cu soţie şi cu un copil mic, de 6 luni, cu mici afaceri care îi asigurau venituri considerabile, suficiente cât să le poată asigura şi lor, bunicilor, la anii aceia înaintaţi ai bătrâneţilor lor, zile mai uşoare şi mai liniştite. Cu el alături, bunicii n-ar mai fi fost nevoiţi să mai muncească pământul şi nici măcar să-şi mai gătească singuri mâncarea de zi cu zi. Nepotul lor şi cu soţia lui aveau să aibă grijă de ei câte zi ar mai fi avut. Casa în care urmau să se mute avea în jur un teren mare şi livadă, iar dacă ei ar mai fi dorit să mai sape ceva prin grădină, doar aşa, de amorul artei, ar fi avut condiţii mult mai bune chiar şi pentru asta. Ei să fie sănătoşi şi să se bucure de cât timp le mai  rezervase Dumnezeu pe acest pământ.

Sosirea noastră în faţa porţii l-a bucurat. Ne-a poftit în curte după ce i-a liniştit pe cei doi câini care ne lătrau liberi pe la poartă, deşi altădată erau legaţi. Ne-a spus să nu ne temem că, odată ce vom intra în curte, nu o să mai latre la noi. Aşa a fost. Totuşi, deşi câinii ne-au acceptat imediat, ni se părea că în interiorul lor era un fel de conflict de interese. Privirile lor ne spuneau că, pe de o parte, noi eram nişte intruşi acolo, nişte străini pe care aveau datoria să-i latre şi să nu-i lase în curte, dar că, pe de altă parte, trebuiau să se supuna ordinul stăpânului de a ne lăsa în pace. Au fost nevoiţi să ne tolereze prezenţa. Erau însă vigilenţi şi nu ne pierdeau din vedere. Adrian se împrieteneşte de obicei extraordinar de repede cu aproape orice câine străin, însă cu aceia a fost şi el rezervat. Păreau că n-au nevoie de prieteni. Tot  aşa şi cu pisicile curţii: o pisică adultă şi doi pisoi zăpăciţi. Erau ca nişte animale sălbatice aciuate prin preajmă. Privirile lor erau reci, distante şi parcă deranjate de prezenţa noastră. Probabil că nu prea călcaseră străini prea des prin curtea aceea şi, cu certitudine, nu le plăcea deloc parfumul nostru de Bucureşti şi nici tendinţele noastre de împrietenire, manifestate prin mângâieri şi giugiuliri. Căci, parol, de când erau ele în satul acela, cine oare mai pomenise ca cineva să mângâie vreodată vreo pisică?!? O pisică e un animal serios de pradă, un vânător sobru şi iscusit, nu un animal de companie! Păi, se poate?!? Probabil că asta era o ofensă de neiertat în ochii acelor feline libertine, ce emanau un aer sălbatic şi deloc de îmblânzit. Aşa că am păstrat distanţa şi faţă de ele. Dar le-am fotografiat oriunde le-am văzut. Ocazie cu care am surprins în cadru, în sfârşit, data aceea calendaristică de 22 august inscripţionată în cimentul trotuarului casei despre care am mai povestit, unul din multele semne prin care Dumnezeu ne-a vorbit de-a lungul călătoriei.







Împreună cu Bunicul am făcut încă o dată turul casei, anexelor şi grădinii. Am făcut câteva măsurători necesare planurilor noastre pe care le aveam în vedere pentru redecorare şi rearanjare interioară, apoi câteva schiţe şi notiţe. Grădina a fost şi ea din nou explorată, de data aceea savurându-i parfumul şi aspectul toamnatic, roadele fiindu-i culese. Lujerii uscaţi de porumb rămăseseră în picioare ca nişte soldaţi obosiţi şi veştejiţi, după ce fuseseră deposedaţi de comorile adunate pe ştiuleţii galbeni-aurii. Strugurii fuseseră şi ei culesi şi puşi în butoaiele pentru vin.

Soarele scălda plăcut grădina în lumină, făcându-ne să ne simţim îmbrăţişaţi de acel pământ ce avea să devină, în următoarele numai câteva ore, al nostru. Deja ne simţeam ca acasă. Inspiram aerul din văzduhul acela luminos, simţeam miresmele grădinii învăluindu-ne din toate direcţiile, călcam pe pământul acela afânat şi negru, priveam în zare, spre turlele bisericii de pe dealul din apropiere, ori spre acoperişurile caselor învecinate şi încercam să-mi însuşesc acel decor ca fiind cel în care aveam să trăim în anii ce urmau. Acolo era un nou “acasă” pentru noi. Un „acasă" ce mai avea nevoie de anumite îmbunătăţiri, dar un „acasă” ce ne aştepta să ne punem amprenta în vatra lui, să ne manifestam puterea creatoare, să ne înrădăcinăm acolo, dar şi să ne întindem aripile şi să zburăm mai presus de tot ceea ce satul tradiţional însemna, mai presus de aşteptările lumii faţă de ceea ce noi aveam să facem acolo, mai presus de aparenţele cu care apăruserăm şi poposiserăm acolo, cele de bucureşteni tineri, emancipaţi, dar puţin cam aiuriţi, cu capul în nori, care s-au rătăcit undeva mult prea departe. 


Ne-am retras apoi în bucătărie să mai vorbim. În scurt timp şi-a făcut apariţia şi un alt nepot de-al bunicilor, unul care locuia chiar acolo, în sat. Tatăl lui fusese frate cu bunica. Venea deseori pe la ei şi îi mai ajuta în gospodărie, iar o mare parte din via lor o lucrase singur. Auzise de vizita noastră şi, cum maşina în faţa porţii ne confirma prezenţa, se gândise să vină să ne cunoască. Aveam să fim vecini, casa lui şi a familiei lui fiind în apropiere.

Am discutat mult. Am trecut împreună în revistă o mulţime din subiectele de interes privind adaptarea noastră după mutare: despre anumite aspecte ale gospodăriei, despre utilităţi, despre aprovizionarea cu lemne pentru iarnă, despre vecini şi altele. Omul ni s-a părut cu mult bun simţ. S-a oferit să ne fie aproape ori de câte ori aveam nevoie de vreun sfat, ori pentru vreun ajutor. N-am simţit din partea lui vreo intruziune, insistenţă sau vreo insinuare nedorită, anofelică, aşa cum simţisem anterior, prin alte sate, pe parcursul interacţiunilor noastre din timpul căutării Grădinii. Ne-a bucurat această bunăvoinţă şi solicitudine. Se crea o legătură. Chiar dacă era incipientă, ne ajuta să nu ni se mai pară că suntem printre străini. Căci, iată, deja cunoşteam pe cineva acolo, iar asta însemna destul de mult pentru noi. Aveam la cine să apelăm, la nevoie. Ne-am bucurat că Dumnezeu facilitase o asemenea conjunctură. Prezenţa acelui nepot în curtea bunicului, doar cu o zi înainte ca noi să devenim proprietari acolo, era un fel de „bun venit” din partea satului acela izolat şi uitat de lume cu ocazia apariţiei noastre, tăcută şi discretă. Apoi, la scurt timp, a apărut şi soţia acestuia. Oamenii satului aveau să afle despre noi de la ei. Era o primă deschidere.

Am stabilit cu Bunicul ca a doua zi să ne întâlnim la ora 15:00 direct la notar, în orăşelul apropiat - cel în care noi eram cazaţi – apoi ne-am luat rămas bun şi am plecat. Întorşi în oraş, ne-am hotărât să-l explorăm puţin la pas şi ne-am plimbat un pic prin împrejurimi. Fiind duminică, străzile erau libere şi liniştite. Am descoperit în imediata apropiere două parcuri. Unul era un pic mai sălbatic, cu copaci înalţi şi bătrâni, cu o fântână arteziană în lateral, a căror jocuri luminoase o făceau impresionantă în nocturnă, în jurul căreia, la ora aceea, era o uşoară agitaţie produsă de prezenţa unor copii mici care se alergau sub privirile a câtorva adulţi într-un loc de joacă special amenajat pentru ei. Al doilea parc era amplasat în faţa Primăriei şi a marii Catedrale din centru, un parc foarte geometric, îngrijit şi plin de flori, a cărui energie lui Adrian i s-a părut mult mai plăcută şi mai liniştită, în ciuda aspectului său urban, mai elaborat. Am contemplat frumuseţea catedralei şi am constatat că marcarea trecerii timpului din sfert în sfert de oră, printr-un gong de clopot, făcea parte din specificul locului. Ceasul montat pe faţada ei, între cele două turle înalte şi ascuţite ce se înălţau maiestuos către cer, ne-a confirmat asta, în acord cu cântecul clopotului.




Ne-am încărcat bateriile în soarele amiezii stând pe bancă, plimbându-ne agale pe aleile parcurilor, ori pe străduţele acelea cu aer medieval, privind prin vitrinele magazinelor amplasate în casele cu specific săsesc, cu ziduri groase, frumos colorate şi decorate, cu acoperişuri din ţiglă, cu obloane din lemn, cu porţi uriaşe, până la streşini, cu firmamente inedite, ca scoase dintr-o poveste. În cale ne-a ieşit şi o surprinzătoare şi binevenită confirmare: o maşină cu un număr de înmatriculare RAI – semnul că Grădina lui Dumnezeu chiar era prin preajmă. Până să ajungem înapoi la hotel s-a lăsat înserarea şi am descoperit că şi fântâna arteziană decorativă, aplasată în trotuarul din faţa hotelului nostru, era programată să încânte privirile trecătorilor cu un joc ritmic de lumini colorate în timp ce apa ţâşnea din mai multe orificii, într-un dans interesant, parcă pe acordurile unei melodii. Ulterior, de la înălţimea ferestrei camerei noastre am fotografiat acel decor şi am surprins câteva cadre din acel spectacol de apă şi lumini.

A doua zi ne-am trezit lejer, Adrian ca de obicei, pe la 7:30-8, iar eu după ora 9. Am servit micul dejun şi cafeaua şi am pornit din nou prin orăşel să ne plimbăm. Atmosfera însă era cu totul alta decât în ziua predecentă. Era luni, 5 octombrie, o zi de lucru ce trezise la viaţă furnicarul citadin ascuns. Străzile fremătau de maşini, claxoane şi oameni agitaţi. Am fost surprinşi de această schimbare. Am grăbit paşii spre parcuri. Din fericire, acestea erau pustii. Oamenii muncii erau prinşi în treburile care-i mânau mai degrabă pe străzi şi prin clădirile urbei, lăsând parcurile goale. Ne-am bucurat să le regăsim pe ambele într-o linişte deplină, însorite şi plăcute nouă. Am făcut din nou poze, multe poze, căci, nu-i aşa, chiar dacă decorul şi clădirile erau acelaşi, lumina soarelui şi frumuseţea cerului erau mereu şi mereu altele, făcând ca fiecare fotografie să fie unică, părând a ne revela în fiecare altă clipă o altă faţetă a oraşului, clădirilor, oamenilor şi poveştile lor de dincolo de ziduri şi străzi. Am văzut si fotografiat şi micul lac cu lebede al orăşelului, un colţ exotic, retras şi plăcut al unuia dintre parcuri.






La prânz ne-am întors în cameră, am mâncat şi la ora trei eram gata să coborâm la cabinetul notarului, locul unde trebuia să ne întâlnim cu bunicul, care era situat chiar în spatele hotelului. Am ieşit din camera de hotel şi, chiar în timp ce Adrian încuia uşa, am fost surprinşi să auzim cântecul clopotelor bisericii din apropiere anunţându-ne ora exactă. Era binecuvântarea lui Dumnezeu. Prima. Cea de dinainte. Am primit-o amândoi cu emoţie şi uimire.


Notarul, care era, de fapt, notăriţă, ne aştepta împreună cu bunicul şi nepotul, cel la care bunicii urmau să se mute. Am făcut prezentările, am schimbat câteva impresii şi amabilităţi şi am fost invitaţi în biroul notarial pentru citirea contractului. Totul fusese pregătit din timp, căci Adrian ţinuse legătura cu ea telefonic şi îi trimisese pe mail copiile buletinelor noastre pentru redactarea actelor. După ce am convenit că totul este corect, notăriţa a plecat împreună cu nepotul la spital, pentru semnătura Bunicii. S-au întors în cel mult o jumătate de oră bine dispuşi. Bunica se simţea mult mai bine şi li se spusese că era posibil ca a doua zi să fie externată.

Am semnat şi noi contractul - Bunicul, Adrian şi cu mine - apoi am plecat împreună la bancă, pentru plată. Sucursala era situată chiar în clădirea alăturată. După toate formalităţile de rigoare, am reuşit să plecăm de acolo victorioşi, cu dovada plăţii, exact la terminarea programului de lucru al agenţiei bancare, la ora 17:00. Se poate spune că acela a fost momentul final al întregului proces privind transferul de proprietate, cel care ne transformase din orăşenii ce locuiau de câţiva ani cu chirie la etajul 8 al unui bloc bucureştean situat într-o zonă relativ centrală a capitalei, în noii proprietari ai Grădinii mult visate, situată în satul acela atât de îndepărtat de forfota metropolitană, la câteva sute de kilometri distanţă în mijlocul necunoscutului, undeva dincolo de zona noastră imediată de confort, dar situată în arealul viselor şi nevoilor noastre imperioase, într-un loc în care urma să ne construim, în tihnă şi cu iubire,  povestea, sacrul şi ineditul realităţii noastre.

Ne găsiserăm Grădina şi începeam în mijlocul ei o nouă aventură. O aventură a cunoaşterii, descoperirii, adaptării şi evoluţiei la o nouă viaţă, dar, mai ales, a creării, chiar de către noi, a unei noi lumi, una pornită pe alte principii şi cu alte prerogative. O aventură sublimă a sufletelor noastre – două Seminţe stelare, doi Călători cosmici, Exploratori neînfricaţi şi curioşi, Pionieri şi Revoluţionari, Creatori şi Suverani.

Ne-am despărţit de bunicul şi de nepotul lui în faţa cabinetului notăriţei, după ce i-am predat acesteia extrasul de cont ce dovedea finalizarea tranzacţiei. Afară începuse să picure fin şi rar. Aerul era curat şi pur. Uşor răcoros, dar plăcut. Ne-am luat rămas bun şi ne-am îndreptat către hotel. Am urcat la etaj şi, exact când Adrian descuia uşa camerei ca să intrăm, clopotele bisericii s-au auzit din nou. Dumnezeu ne trimitea cea de-a doua binecuvântare. Cea de după. Vă puteţi imagina cât de uimiţi am fost. Sincronizarea fusese perfectă. Mesajul era cât se poate de evident şi limpede. Dumnezeu îşi punea sigiliul Lui sacru şi solemnt pe momentul acela. Era acolo, cu noi. Era prezent. Şi ne binecuvânta din Casa Lui. 


Eram transpuşi. Simţeam amândoi o stare pură, curată, tăcută, limpede, indefinibilă. O stare egală, liniştită, fără exaltare. Împlinisem ceea ce avusesem de împlinit. Se făcuse voia Lui şi, deopotrivă, voia noastră. Era bine. Ne era bine. Şi priveam cu alţi ochi către viitor. De acum înainte treceam într-o altă etapă. Puteam face planuri concrete, puteam face calcule, puteam pune totul pe hârtie. O pace de nedescris ne cuprinsese sufletele şi ne învăluia ca într-o aureolă magică.

Am ieşit apoi din nou, pentru o altă scurtă plimbare. Ne expandasem sufletele întratât, încât parcă nu mai aveam loc între pereţii hotelului. La întoarcere am cumpărat ceva bun dintr-un magazin ca să sărbătorim evenimentul. Am ciocnit simplu, zâmbind, privindu-ne în ochi şi simţind în inimi mugurii unui nou început. Cuvintele erau de prisos. Inimile ne erau pline. Trupurile noastre trăiau şi ele efervescenţa momentului ce marca, nu atât finalizarea acelor multe luni de căutari, cât, mai ales, hotarul către un alt tărâm, cu o altă poveste. Tot ce mai aveam de făcut era să ne punem la punct toate aspectele care ne mai legau de capitală înainte de mutarea în Grădina noastră. Ne gândeam să mai cumpărăm diverse lucruri notate pe o listă cu priorităţi imediat ce ajungeam în Bucureşti. Apoi, trebuia să-mi închei şi eu socotelile cu locul meu de muncă. Şi mai trebuia să ne anunţăm familiile şi prietenii. Plănuiam plecarea spre sfârşitul lui noiembrie, peste aproximativ o lună şi jumătate.

Din Grădina lui Dumnezeu: 25.01.2016

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu