Cele două săptămâni de concediu din iulie 2015 se terminaseră fără să ne fi
găsit Grădina. Am ajuns în Bucureşti cu o stare de spirit amestecată. Pe de o
parte eram mulţumiţi de toate experienţele de care avuseserăm parte şi de toate
informaţiile şi învăţăturile cu care rămăseserăm de pe urma acelei călătorii,
pe de altă parte eram uşor dezamăgiţi. De fapt, eu eram aşa. Adrian rămăsese
echilibrat şi centrat în flux, privind mai degrabă în perspectivă, fără
ataşamente faţă de aşteptările iniţiale. Dar copilul din mine era necăjit.
Plecasem la drum entuziasmată, gândindu-mă că mai aveam de stat în Bucuresti
cam până spre sfârşitul anului. Se părea, însă, că planul acela nu era menit să
se împlinească. Eram atât de dezamăgită încât pierdeam din vedere că eram abia
la mijlocul anului şi că până la sfârşitul lui se putea întâmpla orice şi
oricand. Totuşi îmi conştientizam starea şi înţelegeam că trebuie să mi-o
depăşesc cât mai repede, nu atât pentru că nu-mi plăcea cum mă simţeam, cât
pentru a fi capabilă de recalibrările care impuneau.
După peregrinările noastre provinciale prin mijlocul naturii, pe drumuri
rurale de sate retrase şi liniştite şi printre oameni atât de diverşi, unii
binevoitori, amabili, ospitalieri şi prietenoşi, alţii suspicioşi, ori
anofelici, întoarcerea în capitală, după o absenţă de două saptămâni, ni s-a
părut sufocantă. Canicula extremă, cu temperaturi ajunse din nou la cote
alarmante, chiar de peste 40 grade Celsius, oboseala drumului, reconfruntarea
cu haosul oraşului, dezamăgirea şi tristeţea că încă nu ne găsiserăm Grădina,
plus gândul că se sfârşise concediul şi că, după el, urma întoarcerea la
serviciu, cu tot ce însemna asta, erau factori care făceau ca aerul să mi se
pară irespirabil şi apăsător.
Priveam înapoi şirul tuturor evenimentelor derulate pe parcursul celor două
săptămâni şi realizam amândoi că beneficiasem de ajutor divin la tot pasul. Am
fost lăsaţi să explorăm, să învăţăm, să înţelegem, dar ne-au şi fost revelate
aspectele importante de care depindeau deciziile noastre. Seria de
sincronicităţi, oamenii întâlniţi, discuţiile şi relaţionările de care am avut
parte în acel periplu estival ne-au adus în centrul atenţiei tot ce aveam
nevoie ca să ne putem da seama încotro este mai indicat să mergem. Totuşi nu
ne-am pierdut din vedere nici propriile abilităţi co-creatoare. Ştiam că aveam
capacitatea de a transforma orice loc ne-am fi ales în Grădina mult visată.
Ştiam că era suficient doar să ne oprim asupra uneia din proprietăţile care se
apropia cât mai mult de imaginea pe care noi o aveam în minte pentru ca
apoi, prin acţiunea energiilor noastre de manifestare, să facem din ea un cuib
confortabil, plăcut şi protector pentru anii care urmau. Ştiam că semnele
întâlnite în cale ne orientau paşii înspre cea mai bună alegere pentru noi. Însă
mai ştiam şi că puteam să transformăm, în orice moment, orice alegere care ni
s-ar fi părut potrivită, în cea mai bună alegere pentru noi, pe termen lung.
În lumina acestor idei, ne-am bazat deciziile atât pe intuiţiile noastre,
cât şi pe experienţa rezultată în urma tuturor călătoriilor. Totuşi, deşi ştiam
că totul a servit celui mai înalt bine al nostru, trebuie să recunosc că aş fi
preferat ca drumul acela să se fi terminat cu o alegere. Întoarcerea în Bucureşti
am resimţit-o epuizantă. Entuziasmul meu era la pământ. Speranţele abia
pâlpâiau. Încrederea privind finalizarea acestui proiect până la sfârşitul
anului îmi era serios afectată. Gândul că în primăvara următoare nu ne-am fi
putut apuca de culturile pe care abia aşteptam să le începem mă deprima. Asta
însemna că o mare perioadă din anul agricol ulterior era irosită şi că urma să
ne bazăm mai mult pe rezerve şi cumpărături. Noi ne doream să devenim chiar din
primul an aproape integral autosustenabili din propria grădină, iar asta părea
să nu se împlinească. În plus, se contura din ce în ce mai mult perspectiva de
a fi nevoită să mai rezist mai mult de o jumătate de an, până în primăvara-vara
anului următor, într-un mediu profesional ce devenise în ultimul timp deosebit
de stresant, nemulţumitor, apăsător şi chiar ostil.
Plecasem în acel concediu cu o oarecare detaşare de locul meu de muncă şi
de tot ceea ce el presupunea. Îmi amintesc acum că, în ultima zi de lucru de
dinaintea acelui concediu, am avut un sentiment de eliberare, de evadare. Îmi
strângeam energiile de peste tot şi mă eliberam de toate constrângerile şi
presiunile la care fusesem supusă zi de zi prin prisma atribuţiilor de
serviciu. Ieşirea din clădire, la sfârşitul programului, am simţit-o ca o
plecare dintr-un loc străin cu care nu mai aveam nimic în comun. În ziua aceea
însorită vântul adia uşor, fluturând pe stradă frunzele îngălbenite şi
scuturate de caniculă. Am rămas în minte cu tabloul acela pe care l-am perceput
ca pe un decor de toamnă târzie şi pustie. Era un tablou în care nu mă mai
regăseam. Sperasem că, găsindu-ne Grădina, după întoarcerea din concediu, aveam
să mai lucrez acolo doar vreo trei-patru luni, până fix înaintea mutării.
Sufletul meu se calibrase pe acest termen. Abia aşteptam să-mi pot investi
eforturile, timpul şi încrederea în ceea ce-mi făcea plăcere şi să mă
îndepărtez de ceea ce mă storcea de energie, de bucurie şi de speranţe. Iată că
lucrurile se prefigurau altfel, iar gândul că trebuia să mă reconectez cu tot agrenajul
problemelor de la serviciu mă copleşea. Mă simţeam obosită, vlăguită,
demotivată şi total dezinteresată. Dar n-aveam încotro. Aşa că, după concediu,
mi-am reluat atribuţiile profesionale fără nici o tragere de inimă. Următoarele
două săptămâni am funcţionat aproape pe pilot automat, cu mult autocontrol şi
auto-observare. Nimeni nu trebuia să bănuiască nimic.
Despre planurile noastre şi despre ceea ce am făcut în acea călătorie de
căutare a Grădinii nu puteam vorbi decât unui grup foarte restrâns de prieteni
care aveau aceleaşi interese, predispoziţii şi preferinţe ca şi noi în materie
de viitor. Şi ei, ca şi noi, doreau retragerea din oraş şi plănuiam împreună să
ne adunăm cumva în aceeaşi zonă geografică. Să ne fim aproape unii altora, să
ne susţinem reciproc şi să ne ajutăm la integrarea şi adoptarea noului stil de
viaţă. Primul pas însă avea să fie făcut doar de noi doi. Prietenii noştri erau
încă prinşi în diverse scenarii de viaţă, iar ei aveau încredere în modul
nostru vizionar de a aborda lucrurile şi oarecum se bazau pe discernământul
nostru în privinţa găsirii celei mai potrivite locaţii în care urma să ne mutăm
toţi, rând pe rând, aşa cum ne era planul.
Ne-am întâlnit cu ei la scurt timp după ce ne-am întors şi le-am povestit
experienţele noastre, detaliindu-le atât aspectele importante, cât şi pe cele
comice. Ne-am dat seama că şi ei au resimţit aceeaşi dezamăgire pentru modul în
care se finalizase acea etapă a căutărilor. În plus, în comparaţie cu noi, ei
erau mult mai puţin pregătiţi pentru această mutare. Dacă noi am fi putut să ne
mutăm chiar şi peste noapte, în cazul în
care am fi avut locul găsit şi amenajat, cu ei lucrurile nu stăteau chiar aşa.
Fie mai aveau unele probleme de rezolvat în vieţile lor urbane, fie erau
angrenaţi în anumite evenimente din care nu puteau sau nu doreau încă să se
extragă, ori, pur şi simplu stăteau în expectativă, informându-se asupra
tuturor implicaţiilor acestei mutări. În consecinţă, Adrian şi cu mine aveam să
fim pionierii acestei aventuri şi spărgătorii de gheaţă pentru toţi cei care
urmau să ni se alăture ulterior.
În următoarele zile am reluat investigarea anunţurilor imobiliare pe
internet. Curiozitatea care ne caracterizează pe amândoi, spiritul
exploratoriu, dar şi cel practic şi pragmatic, ne-au împins să căutăm şi în
alte zone ale ţării. Ne-au încântat multe imagini, multe descrieri şi preţuri
deosebit de atractive şi chiar am fost la un pas de a porni şi a viziona unele
locuri. Ne-am oprit totuşi la timp, înţelegând că erau doar ispite frumoase
care ne deturnau de la direcţia noastră.
O astfel de ispită a fost şi un telefon primit la începutul lunii august de
la nişte prieteni cu care, cu un an în urmă, începuserăm o discuţie despre o
potenţială alăturare într-un astfel de proiect. Ei, un cuplu tânăr cu copil
mic, îşi cumpăraseră în vara anului 2014 un teren pe care aveau să-şi
construiască o casă. Mai exact, aveau contract cu o firmă care se ocupa cu
relocarea caselor maramureşene din bârne de lemn, cu recondiţionarea şi
refinisarea acestora. Credeau atunci că aveau să se mute în câteva luni, până
la sfârşitul anului 2014. Se pare însă că planurile le-au fost date peste cap
de tot felul de probleme legate de lucrările de construcţie. Acestea aveau să
se lungească pe mai mult de un an. Legătura cu ei în acel interval a fost
sporadică. August 2015 i-a găsit tot în Bucureşti, cu casa tot neterminată.
Drumurile multe pe care le-au făcut în acest răstimp pe proprietatea lor,
dormind într-un garaj bine amenajat pentru locuitul temporar în vederea supravegherii
lucrărilor, i-au făcut să-şi dea seama că se simt cam singuri şi stingheri în
satul acela. Aveau nevoie să aibă în apropiere prieteni şi oameni asemănători
lor, cu care să formeze un grup şi un
egregor puternic şi stabil în faţa provocărilor generate de viaţa la sat şi de
interacţiunile cu sătenii. Ne doreau pe noi aproape de ei, însă drumurile
noastre păreau să nu coincidă cu ale lor.
Telefonul ne-a surprins. Venea după un an de tăcere aproape deplină. Se
ivise o oportunitate: vânzarea unei case
în apropierea lor. Am fi putut să dăm o fugă în weekendul următor să vedem
despre ce era vorba. Totuşi ne-am dat seama că locaţia nu era cea mai bună faţă
de ceea ce noi aveam în vedere pentru următorii ani. Zona era foarte importantă
pentru noi. Motivele erau foarte clare şi deloc de neglijat. Trebuia să punem
în balanţă foarte mulţi factori de influenţă a vieţii noastre şi să alegem
soluţia care avea să-i acomodeze cât mai bine pe toţi. Stabilisem că era mai
bine să facem concesii în alte privinţe, decât să alegem o altă zonă. Telefonul
acela a avut darul de a ne întări şi mai mult convingerile şi de a ne fixa şi
mai bine pe traiectoria noastră. A funcţionat ca o fereastră deschisă către o
privelişte ispititoare, dar care venea la pachet cu anumite probleme
insurmontabile în viitor. Aşa că i-am anunţat asupra intenţiilor noastre şi
le-am urat succes mai departe în finalizarea casei şi în mutarea lor.
Recomandarea lui Adrian de a se orienta totuşi spre o nouă achiziţie dintr-o
altă zonă, dacă mai aveau resurse suficiente, i-a surprins şi i-a descumpănit
un pic. La acel moment nu mai aveau ce face, trebuiau să meargă înainte
pe calea începută şi să facă toate demersurile necesare pentru a crea acolo un
mediu de trai potrivit lor, pe termen lung. Timpul avea să ne ofere tuturor
confirmări…
Noi mai aveam disponibile pentru căutări încă patru zile libere la
sfârşitul lunii august. Eram pregătiţi pentru o nouă expediţie. Adrian selectase două proprietăţi. Din poze şi
din descrierile postate pe internet, promiteau să fie interesante. Pe măsură ce
zilele treceau şi ne apropiam de weekendul respectiv starea de spirit ni se
îmbunătăţea progresiv. Entuziasmul creştea zi după zi, încrederea revenea, iar
speranţele ni se conturau din nou, din ce în ce mai bine, făcându-si loc spre
inimile noastre prin crustele de neîncredere, dezamăgire şi oboseală. Acestea
din urmă aveau să se transforme treptat în voaluri fine şi transparente, apoi
în fire neînsemnate de abur, disipându-se în cele din urmă dincolo de
percepţiile noastre.
Din Grădina lui Dumnezeu: 10.01.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu