Grădina lui Dumnezeu (5) - Întrebări care îşi aşteptau răspunsurile

Fiecare dintre noi am venit în această lume cu un plan, cu un proiect de împlinit, cu un destin de urmat. Desigur, acestea nu sunt bătute în cuie, ci ajustabile în funcţie de multele variabile ale vieţii. Liberul nostru arbitru se interferează cu liberul arbitru al oamenilor cu care ne intersectăm drumurile, dar şi cu al lumii, în întregul ei. Fiecare are o agendă proprie a destinului, aşa cum există o agendă comună a umanităţii, ambele scriindu-se şi rescriindu-se continuu, în funcţie de alegerile şi evoluţia fiecăruia şi a tuturor împreună. De aceea, este necesară şi indicată o mare flexibilitate şi o adaptare continuă la tot ceea ce se întâmplă moment de moment. Orice vis am avea, acesta trebuie modelat şi echilibrat constant în funcţie de realitatea personală, dar şi de cea colectivă. Toate acestea pot aduce, uneori, modificări substanţiale ale planului, ori chiar renunţări la anumite direcţii ale  acestuia. Asta se poate face fie uşor, armonios, cu bucurie şi încredere, fie cu alegeri bruşte, dureroase, cu temeri, nelinişti şi sentimente copleşitoare, consumatoare de energie şi timp. Cu toate acestea, oricum ar fi, important este să simţim că alegerile pe care le facem sunt cele mai potrivite nouă şi momentului în care le facem, că sunt cele care ne împlinesc, care ne duc spre bucurie şi linişte şi care ne ajută să evoluăm.

Fără îndoială, visul nostru privind Grădina ne era scris în destine. Noi doar trebuia să ne descoperim drumul către ea citind semnele întâlnite în cale (despre unul dintre ele am povestit într-un articol publicat pe blogul meu chiar în acele zile premergătoare plecării în concediul de vară, respectiv Turnul Eifel si sincronicitatile), ascultându-ne intuiţiile, primind sprijinul oamenilor din jurul nostru şi, mai ales, lăsându-ne călăuziţi de El. Nici nu ne-am hazardat şi nici n-am aşteptat miracole. Am început să o căutăm pas cu pas, zi după zi, ajustându-ne viteza şi direcţia pe măsură ce învăţăturile necesare ni se dezvăluiau. Aşa am ajuns şi la momentul plecării în următoarea călătorie, din iulie 2015, la sfârşitul căreia speram să o fi găsit.

Mai erau doar câteva zile până să plecăm în vacanţa de vară în care, pe parcursul a două săptămâni, ne propuseserăm să finalizăm căutarea. Planul şi traseul erau stabilite, iar rezervările la pensiuni făcute. În noi, nerăbdarea şi bucuria erau îngemănate cu un anumit freamăt. Ştiam că este un drum important, care ne putea purta spre o destinaţie nouă şi diferită faţă de ceea ce experimentasem în viaţa noastră până atunci, una care trebuia să răspundă cât mai bine dorinţelor, nevoilor şi aşteptărilor noastre pentru următorii ani.

Dar unde era această destinaţie? Cum arăta ea? Cum va fi viaţa noastră după ce ne vom muta acolo? Oare ne vom descurca? Vom face faţă noilor provocări? Vom reuşi să ne adaptăm la noul mod de trai? Vom fi în stare să ne organizăm şi să ducem până la capăt tot efortul necesar punerii pe roate a întregii gospodării şi a Grădinii, aşa cum arăta ea în visul nostru?

Noi ne doream o gospodărie autosustenabilă, iar asta presupunea anumite acţiuni. Având în vedere constituţia noastră subţire, oarecum firavă, delicată şi sensibilă, toate aceste întrebări păreau îndreptăţite. Braţele noastre subţiri vor avea puterea de a săpa şi lucra pământul an de an? Cu palmele noastre fine vom avea suficientă rezistenţă pentru a folosi intensiv uneltele agricole, pentru a căra, ridica, împinge, trage, construi? Vom avea la cine să apelăm pentru ajutor dacă va fi  nevoie? Anotimpurile ne vor fi prietenoase? Vom avea o climă blândă? Vor fi recolte bune, suficiente? 

Dar, oare, spiritele noastre curioase, studioase şi active se vor putea adapta la monotonia şi simplitatea satului? Ce impresie le vom face noi sătenilor cu felul nostru de a fi? Cum ne vor fi vecinii? Ne vor plăcea, ne vor accepta? Dar noi pe ei? Cum ni se vor părea obiceiurile locale? Cum vom reacţiona la ele? Cum ne vom integra şi adapta la tot ce va presupune traiul de zi cu zi într-un sat, cu noul nivel de confort şi cu noile condiţii de viaţă?

Îmi dădeam seama la cât de multe deprinderi, tabieturi şi mofturi trebuia să renunţăm şi câte altele urma să adoptăm ulterior. Mă uitam mai întâi la mine, la aspectul meu exterior de bucureşteancă şi îmi spuneam că, din anumite puncte de vedere, nu mă încadram aproape deloc spre absolut deloc în decorul satului. Iar aparenţele puteau confirma uşor o astfel de concluzie: constituţia şi alura tinerească, mondenă, hainele, atitudinea. Aşa că în mine se năşteau nenumărate întrebări. Voi menţiona un singur exemplu edificator, extrem de relevant si perfect justificat din perspectivă eminamente feminină, respectiv cel legat de garderoba potrivită mediului rural. Cum aveam să mă îmbrac zi de zi prin curte, prin grădină, la diversele treburi casnice, ori la cine ştie ce ocazii ale obştii la care, poate, aveam să participăm?

Cu toată emanciparea unei părţi a populaţiei satelor, mă refer la aceea a tineretului, desigur, mă gândeam eu că multe din aspectele care erau adecvate la oraş, puteau să fie apreciate ca cel puţin nepotrivite la sat. Încă nu ştiam cum stăteau lucrurile în privinţa asta în satul zilelor noastre faţă de cel pe care-l ştiam din copilărie, dar intuiam că, cei care generau “tendinţele” în ceea ce priveşte ce "se cade" şi ce "nu se cade" , erau sătenii mai în vârstă, iar ieşirea din tiparele lor putea duce chiar la dezicerea totală faţă de noii veniţi, respectiv faţă de noi, şi includerea noastră în norul cenuşiu al bârfelor rurale de zi cu zi. Ori aceasta nu părea o perspectivă tocmai de dorit. Chiar dacă noi ne ştiam sociabili şi prietenoşi, mai ştiam şi că oamenii de la sate puteau deveni brusc foarte sensibili şi intransigenţi dacă ceva nu le era pe plac.

Şi Adrian părea a fi, de asemenea, o prezenţă extrem de exotică în mediul rural. Ţinuta relaxată şi detaşată, fineţea şi delicateţea, calmul şi blândeţea, timbrul vocii sale, atât de armonios şi melodios, felul lui liniştit, răbdător, precum şi atitudinea de fin observator, profund şi analitic, erau trăsături evidente care îl diferenţiau imediat de oricine, oriunde s-ar fi aflat. Ca să nu mai menţionez de aspectele de dincolo de aparenţe, precum principiile, mentalitatea şi perspectiva total diferite asupra aspectelor vieţii şi nu numai. Ce puteam avea noi în comun cu oamenii din sat? Ce subiecte comune de discuţii ne-ar fi putut apropia? Poate doar acela în jurul căruia gravitau toate cele ale satului: pământul. Agricultura de subzistenţă. Sfaturile şi ajutorul reciproc în privinţa lucrului în grădina, în curte, în sat. Da, acestea puteau fi un bun liant, un bun început.

Ok, presupunând că aveam să ne adaptăm cât mai bine aşteptărilor oamenilor satului, rămâneau întrebările referitoare la adaptarea şi interacţiunea cu cealaltă parte a mediului, cea necuvântătoare: casa, pământul şi vieţuitoarele din proximitatea lor.

Eram obişnuiţi cu  un confort decent în jurul nostru. Pentru muncă, somn, divertisment, ori pentru diversele activităţi casnice. Curăţenia şi igiena sunt aspecte foarte importante pentru noi. Oare cum aveam să ne descurcăm, de exemplu, cu noroiul specific drumurilor de ţară, din curţile de la sate, din grădini, de peste tot, în perioadele ploioase sau cu zăpadă? Ori, dacă vom avea WC-ul în curte, cum ne va fi? – mă întrebam eu cu maximă reticenţă faţă de o asemenea alternativă, dar luând-o în consideraţie ca făcând parte din lista variantelor posibile. Cel mai probabil nu va fi cazul, daaar... dacă da? Sumbră imagine. Deci, cum ne va fi iarna, pe frig, pe ploaie, pe ger? Brrrrrr.... greu de imaginat. Copilul meu interior şi amintirile din copilărie îmi spuneau că asta nu era ceva chiar aşa de speriat, în timp ce Femeia din mine, cu toate sensibilităţile şi mofturile ei, alături de gardianul meu interior, aspectul de Adult înţelept, îmi atrăgeau atenţia că eram deja prea obişnuită cu caloriferul fierbinte în incintă, cu gresie şi faianţă, cu apă caldă curentă şi hârtie igienică parfumată, cu aragaz şi centrală termică programabilă, cu aer condiţionat şi supermarket în faţa blocului. Da, se putea renunţa la unele, dar, totuşi, nu la toate.

Gândul că am fi putut simţi cine ştie ce lipsuri legate de nevoile curente, de bază, mă cam îngrijora. Dacă nu vom avea suficientă căldură iarna? Vom şti să aprindem focul în sobe şi să-l întreţinem? Dacă va îngheţa apa pe ţevi? Sau, mai rău, dacă nu vom avea deloc apă caldă? Dacă ne vom chinui în ceea ce priveşte igiena personală sau a casei, aşa cum citisem pe unele bloguri că păţiseră alţi orăşeni mutaţi la sat, neobişnuiţi cu vitregiile noilor condiţii de viaţă? Ce ne făceam dacă ni se terminau produsele uzuale de igienă? Crema de mâini, crema de faţă, de corp, şamponul, balsamul de păr, spuma şi aparatele de ras, strugurelul de buze, pasta de dinţi, deodorantul, săpunul, detergenţii? Da, desigur, ştiam că erau magazine şi la sate, dar la ce distanţă de casă? Pe ce drumuri aveam de mers pe jos până acolo? Prin ce intemperii?

Din acelaşi registru mai aveam şi alte întrebări legate de mirosurile provenite de la grajdurile şi coteţele vecinilor. Noi nu intenţionam să creştem animale, însă vecinii cu siguranţă da, iar diversele „parfumuri” specifice acestei îndeletniciri nu erau tocmai pe lista preferinţelor noastre zilnice. Ce puteam face în sensul ăsta? 

Importante motive de îngrijorare descopeream treptat gândindu-mă şi la toate insectele, şoarecii, şopârlele, broaştele şi orice alte târâtoare, zburătoare, ori ţopăitoare cu piele caldă sau rece, cu mustăţi sau fără, cu cleşti, cleştişori, antene, antenuţe, ori cu ţepi sau ace mai mult sau mai puţin veninoase, cu picioare, picioruşe, aripi şi aripioare cu care ne-ar fi putut invada, cotropi, asedia, înţepa, gâdila, bâzâi, ţopăi, zumzăi, ciupi, ori mirosi prin casă sau în afara ei. Ok, poate nu toate aveau să fie periculoase, ba, mai mult, admiteam eu concesivă, poate majoritatea aveau să fie inofensive (deşi, n-aş prea fi crezut, că doar nu degeaba aveau ele în dotare atâtea arme nucleare, chimice, de atac ori diversioniste - doar ca să fie inofensive, nu? - dar, ok, puteam să admit şi asta), însă nu reuşeam să nu mă gândesc la cum voi reacţiona când aveam să văd chiar prin casă cine ştie ce gărgăune bâzâitor, coropişniţă rătăcită, şoarece speriat, ori păianjen hăbăuc şi insidios. Ce aveam să mă fac atunci când mi-ar fi căzut în cap sau în sân vreo omidă zăpăcită, ori când ar fi trebuit să mă feresc de bondari aiuriţi sau de viespi nesuferite în timpul incursiunilor şi treburilor mele zilnice din curte sau de prin grădină? 

În acest context cred că ar fi bine să mărturisesc că eu n-am avut niciodată măcar experienţa dormitului la cort. Niciodată. Nici o noapte. Nici o oră. Deloc, deloc, deloc. Ever. Deci, habar n-aveam ce înseamnă să mişune tot timpul prin preajmă furnici şi alte gâjgănii. Da, mă puteam baza pe prezenţa lui Adrian, pe spiritul lui salvator şi pe plăcerea lui deosebită, pasiune din copilărie, de a interacţiona mai ales cu insectele, dar el nu se putea transforma permanent în scut protector pentru mine în faţa tuturor hoardelor de lighioane tupeiste care m-ar fi putut urmări afară şi în casă, deopotrivă. Aveam să mă obişnuiesc vreodată cu toate astea?

Erau întrebări care apăreau rând pe rând, una dupa alta, ca într-un şir de piese Domino, cerându-şi răspunsurile în cele mai neaşteptate momente, la serviciu, pe drum, acasă, în vizite, seara, înainte de culcare, în somn, fiind generate de tot felul de stimuli. Treptat, însă, pe măsură ce ele mi se făceau cunoscute, se şi linişteau şi se aranjau cuminţi, unele peste altele, în sertarul sufletelui, calmate de toate celelalte trăiri minunate, izvorâte din visul nostru frumos, aşteptându-şi fiecare momentul adevărului. Uneori oscilam între stări de euforie înălţătoare, imaginându-mi toată frumuseţea naturii şi tot ce urma să experimentăm acolo, în mjlocul ei, şi stări de îngrijorare şi nelinişte, gândindu-mă la toate greutăţile specifice şi provocările vieţii la ţară.

Aveam nevoie de o chemare la masa tratativelor, pentru o confruntare sinceră, directă şi pentru o armonizare interioară, între Sufletul meu şi Micuţul meu Sine Uman, fiecare având nevoi imperative şi necesităţi curente. Sinele meu Uman părea uşor îngrijorat şi îşi cerea drepturile, dorindu-se respectat, îngrijit, protejat şi subliniindu-şi nevoile de confort, siguranţă şi suficienţă. Sufletul meu avea şi el nevoile lui de linişte, pace şi armonie, de puritate, cuminţenie şi încredere, de iubire şi spaţiu divin. Fiecare trebuia ascultat, acceptat, înţeles şi iubit. Cum încă nu aveam toate datele problemei, tot ce se  putea face era să le acord atenţie fiecărui în parte şi să le dau asigurări că vom ajunge la soluţia potrivită împreună, de comun acord.

Unele din toate aceste întrebări îi apăreau uneori şi lui Adrian în gânduri, dar el nu se lăsa prea mult prins în iţele lor încurcate. Păstrându-şi echilibrul şi concentrarea pe ceea ce aveam de făcut în mod prioritar, el mi-a fost tot timpul alături precum o ancoră puternică şi, totodată, flexibilă în mijlocul furtunii, înţelegându-mă şi încurajându-mă atunci când era cazul.

Mergeam înainte ţinându-ne de mână, spunându-ne unul altuia că totul va fi bine, că sigur aveam să ne descurcăm şi că, oricât de greu ar putea fi la început, puteam trece împreună peste toate, amândoi având spirite puternice, încrezătoare, învingătoare, adaptabile şi creatoare. Mai mult decât atât, simţeam şi ştiam amândoi că trecerea de la viaţa la oraş la viaţa în mijlocul naturii era Calea noastră. 

Pe lângă cele de mai sus, mai era un aspect care ne frământa uneori. Ştiam că pasul pe care urma să-l facem genera consecinţe aplicabile nu numai aspectelor noastre interioare, ci şi oamenilor din jurul nostru. Căci, până la urmă, dincolo de toate idealizările şi exprimările romanţioase, dacă aveam să facem asta cu adevărat, dacă urma să cumpărăm o proprietate la ţară şi să ne mutăm, asta însemna că urma să trăim ceva mai departe de familiile noastre şi de prieteni. Urma să ne vedem poate mai rar, să nu ne mai fim atât de aproape în momentele în care - cine ştie? - ar fi putut fi necesar. Urma să resimţim dorul unii de alţii. Cum vor primi ei această schimbare radicală? Cum se vor adapta la ea? Ce atitudine vor avea faţă de noi?

Chiar dacă le spusesem din timp despre intenţiile noastre, prevenindu-i şi acomodându-i treptat cu planurile şi cu viitoarea mutare, ne aşteptam ca plecarea noastră să fie privită diferit de fiecare dintre ei: cu frământări, îngrijorare şi teamă de unii, cu încredere şi încurajare, ori cu indiferenţă şi detaşare de alţii, în funcţie de percepţiile, criteriile şi priorităţile personale sau ale momentului. De aceea, pentru a-i proteja de toate aceste stări generatoare de energii şi emoţii nebenefice, am intervenit cu destul de puţine detalii până spre momentul mutării, lăsând povestea să curgă lin spre confirmări ulterioare.

Am păstrat pentru finalul acestui capitol întrebările cu cele mai mari necunoscute, cele care se legau în mod nemijlocit de procesul concret al căutării şi găsirii Grădinii. Noi eram Căutători de Dumnezeu (click pe link pentru detalii) şi de acel spaţiu divin în care să trăim următorii ani, iar călătoria spre destinaţia dorită nu mai putea fi amânată. Multe erau întrebările care mă frământau, dar cele care ţineau de alegerea locului erau, deocamdată, prioritare. Cum o vom găsi? Cum ne vom da seama că am găsit-o? Vom şti să facem alegerea corectă, alegerea cea mai bună? Ne vom pricepem să o evaluăm? Vom şti la ce să ne uităm, ce să verificăm, ce să urmărim? Vom ţine cont de toate criteriile importante, astfel încât să nu regretăm ulterior? Cum avea să fie casa? Cum ne vom da seama dacă este rezistentă, dacă toate utilităţile şi dotările sunt perfect funcţionale, dacă nu are vicii ascunse? Vom şti să apreciem calitatea construcţiei, ori aspectele mai puţin avantajoase şi problemele ei? Nu aveam răspunsuri la toate aceste întrebări. Ne bazam doar pe spiritul nostru de observaţie, pe intuiţiile noastre, pe experienţele anterioare şi pe cele pe care urma să le primim din mers, treptat, în urma vizionărilor. Şi ne bazam pe Dumnezeu. Pe ajutorul divin. Ştiam că El nu ne va lăsa singuri, că ne va îndruma, că ne va ajuta să aflăm ce trebuie aflat, să vedem ce trebuie văzut, să înţelegem ce trebuie înţeles şi că, până la urmă, toate acestea, puse la un loc, ne vor îndruma acolo unde trebuia să ajungem.

Căci pentru noi era foarte clar: ne doream şi aveam nevoie de această mutare. În plus, primeam confirmări din foarte multe direcţii că era cazul să facem pasul cât mai repede, chiar din 2015. Trăsesem concluzia că cel mai bine ar fi să ne mutăm spre sfârşitul anului. Dacă totul mergea aşa cum ne imaginam, dacă ne-am fi găsit Grădina în cele două săptămâni de concediu din vară, dacă am fi terminat toate demersurile de cumpărare în următoarele luni, planul era să părăsim Bucureştiul în a doua jumătate a lunii noiembrie, ca să avem timp să ne adaptăm şi să pregătim casa şi locul pentru iarna ce avea să vină.

Anticipam deja anumiţi paşi: împachetarea, încărcarea bagajelor într-o maşină de transport şi descărcarea lor... acasă. Dincolo de acest moment era mai greu să ne imaginam, căci nu cunoşteam încă celelalte variabile ale ecuaţiei. Aşa că, pentru a nu sări peste etape, am încercat să ne menţinem concentrarea mai degrabă în prezent, să fim atenţi la drum şi la tot ce aveam de făcut de la o zi la alta şi să ne urmăm intuiţiile.

„Acasă” ni se părea din ce în ce mai aproape… 

 Din Grădina lui Dumnezeu: 23.12.2015

***