Nr. 11 - casa (mobilată integral) + teren
2000 mp
După experienţa
cu dl. Oase ne-am mai învigorat un pic. Simţul umorului este cel mai bun leac
uneori, iar nouă ne-a făcut foarte bine. Chiar am devenit din nou curioşi şi determinaţi
să vedem alte case, alte locuri şi să cunoaştem alţi oameni. Interacţiunea cu
dl.Oase ne schimbase perspectiva şi ne-a readus în poziţia de observatori ai
procesului. Ceea ce făceam noi atunci chiar era o parte din drumul nostru prin
această viaţă. Erau experienţele noastre. Ele erau create de noi înşine. Erau
tuşe ale unui tablou pe care îl pictam prin fiecare pas, prin fiecare cuvânt,
prin fiecare decizie. Modul în care toate detaliile lui ne influenţau starea de
spirit putea depinde de modul în care alegeam să percepem toate culorile şi
formele ce se conturau în faţa ochilor noştri. Este adevărat, uneori putea fi
mai puţin plăcut, dar ştiam că ne puteam schimba percepţia prin schimbarea
perspectivei. Astfel, am decis că, în continuare, ne puteam alege să ne
distrăm, bucurându-ne de toate experienţele acelea ca de o aventură
extraordinară, în loc să ne întristăm că încă nu găsisem ceea ce căutam.
Deeeci…. cu
entuziasm, înainte! Adrian a verificat din nou, pe internet, noile anunţuri
imobiliare şi a identificat unul ce părea atractiv. Însă, de data asta,
“atractivitatea” aceea am privit-o cu mai multă circumspecţie. Ne învăţasem
lecţia. Ce-o fi, o fi – ne-am zis. Din descriere şi din poze părea într-un mare
fel. Ne-am zis că măcar pentru asta şi tot merită să facem drumul până acolo.
Eu am luat-o ca pe o plimbare într-un parc de distracţii. Ceea ce n-a fost prea departe de adevăr…
Eram, încă, în
după amiaza zilei în care am revenit la pensiune, după întâlnirea cu dl.Oase.
Mai întâi trebuia să ne programăm vizita, să ne anunţăm sosirea şi să ne
asigurăm că are cine să ne primească. Anunţul cu vânzarea părea a fi postat pe
internet chiar de proprietar, căci era trecut acolo un nume: Werner. Ceea cea
urmat a fost ca într-un film mut de comedie.
Acţiunea s-a
derulat cam în felul următor:
Scena 1. Adrian pune
mâna pe telefon şi sună. Pare că răspunde cineva, dar nu se aude nici un glas.
Adrian spune “Alo”,
dar… nimic. Linişte deplină. El crede că s-a înterupt, închide şi
formează numărul din nou.
Scena 2.
Telefonul sună, pare că cineva recepţionează apelul, iar Adrian, fără să mai
aştepte vreun răspuns de la capătul firului, într-o clipă de maximă inspiraţie
divină, îl salută scurt şi politicos în germană: “Gutten tag. Herr Werner?” După
care aşteaptă.
Scena 3. Ca
trezit din somn, brusc se aude de la capătul celalalt al telefonului glasul
unui bărbat, răspunzându-i într-o germană perfectă: “Ja, ja, Gutten tag, mein Herr.”
Eeei, acu-i acu.
Cum să te înţelegi cu neamţul?
Totuşi, când
Adrian a rostit la începutul conversaţiei acel “Gutten tag” scurt şi melodios, cu
vocea lui caldă şi blândă, ceva parcă s-a deblocat în univers. Rotiţele s-au
pus în mişcare, acţiunea a început să se deruleze pe repede înainte, iar filmul
a scos la iveală un personaj foarte misterios: dl. Werner.
Conversaţia a început
să se lege, iar cuvintele au început să curgă din ambele părţi: “Ich bin von
Bukarest. Ich will nach Hause zu sehen. Sunteţi acasă? Vorbiţi puţin româneşte?
Sprechen roumanisch?“ ori, de partea cealaltă, ceva de genul „Ich bin nicht zu
hause. Vino la mine nacht zwei stunden”(cred că vă daţi seama că,
pentru a scrie aceste rânduri, am folosit google translate, nu?)
Amestecând
amândoi româna cu nemţeasca, fiecare stâlcind limba care nu-i era specifică,
dar mânuind-o cu dibăcie pe cea natală, într-atât încât celălalt să înţeleagă
cât de cât ceva, au ajuns la un consens: dl.Werner era plecat după
aprovizionarea săptămânală în oraşelul din apropiere şi urma să ajungă acasă
după doua ore. “Nacht
zwei stunden” repeta omul de mai multe ori, sperând ca Adrian să
înţeleagă. Noroc că Adrian înţelegea. S-a felicitat atunci şi l-am felicitat şi
eu, bucuroasă, pentru cuvintele pe care le-a regăsit ascunse în memorie din
această limbă grea, înscrise acolo în perioada şcolii generale şi a liceului.
După ce s-au înţeles
reciproc, impresionant de bine, asupra intenţiilor şi programului fiecăruia, au
finalizat amândoi convorbirea cu un “danke schon, mein Herr”.
Am mâncat de
prânz, apoi ne-am urcat în maşină şi am plecat. Drumul până acolo era marcat pe
hartă ca putându-se parcurge în aproximativ o oră şi, conform google
street-wiew, părea asfaltat. Ok, am stabilit că, dacă ajungeam mai devreme, ne
puteam opri la o margine de pădure, la umbră.
Pe drum, trecând
printr-o localitate micuţă, am văzut din mers un anunţ de vânzare pe o poartă
şi am hotărât să ne oprim la întoarcere să vedem despre ce este vorba.
Mai departe, după
o scurtă bucată de mers pe şoseaua principală, aveam de ales între un drum mai
lung pe aceeaşi şosea, cu trecere prin orăşelul unde dl. Werner îşi făcea
cumpărăturile, şi un drum mai lăturalnic, ce părea mai scurt, tăind dealurile
împădurite şi câmpurile cultivate cu porumb şi floarea soarelui. Am ales drumul
mai scurt, mai ales din considerentul că nu mai treceam prin oraş şi că, fiind
mai lăturalnic, putea fi mai liber, mai fără trafic. „Big mistake!” sau “Großer fehler“,
cum ar fi spus dl. Werner.
Natura şi
împrejurimile? Minunate! Nimic de spus. Păduri, dealuri molcome, frumos
parcelate şi divers colorate de culturile ce îmbogăţeau coamele scăldate de
soare, cu sătucuri răzleţite spre care eu căutam nesăţioasă, cu aparatul foto,
turlele ascuţite ale bisericilor evanghelice fortificate vechi, care se înălţau
solemn pe deasupra acoperişurilor caselor peste tot în zonă.
Drumul asfaltat
însă era…… incredibil! IN-CRE-DI-BIL!!!! Plin, plin, plin de gropi!! Din zece
în zece minute Adrian se tot întreba dacă n-ar fi mai înţelept să întoarcă maşina
şi s-o luăm pe cealaltă variantă. Totuşi, mergea înainte sperând că, cine ştie,
poate mai încolo, uite, după cotitura aceea, sau după satul acela, sau, poate,
după dealul de colo, asfaltul să fie mai practicabil. A fost nevoit să meargă
precum melcul pe cărare, cu doar 25-30 km pe oră, oprind şi repornind de
nenumărate ori din cauza craterelor apărute în cale. Drumul care ar fi putut fi
parcurs în maxim o oră, nouă ne-a luat aproape două.
Intrarea în satul
respectiv era marcată de un semn de circulaţie bilingv. Privind pe fereastă,
din mers, am identificat şcoala, primăria, o clădire administrativă, toate cu
afişe bilingve. Mi-a plăcut asta. Cel puţin mie mi se părea foarte exotic. Însă
şi mai exotică a început să ni se înfăţişeze localitatea pe măsură ce intram în
ea (tot cu pasul melcului).
Întregul sat era
o ruină. Rarele case mai îngrijite ni se păreau că se încadrau acolo ca nuca în
perete. Pur şi simplu stricau armonia estetică a acelor ruine, a acelui tablou
medieval ce infătisa satul ca după un bombardament, unul în care pătrunsesem ca
într-o călătorie în timp, în trecut. Pozele făcute atunci din mersul maşinii
vorbesc singure. Priveam pe geam şi nu ne puteam abţine să nu exclamăm amândoi,
impresionaţi de ceea ce vedeam.
Eram de-a dreptul şocaţi. Asta era România
anilor 2015? Asta era România modernă? Nu ne puteam crede ochilor! Părea un sat
fantomă. Ne uitam unul la altul, ne întrebam şi ne răspundeam deodată: “Ce căutăm noi
aici? Nu, în nici un caz nu avem ceva de căutat aici. Trebuie să plecăm. Oricum
ar fi casa, oricât de bine ar arăta, oricât de mare ar fi grădina, oricât de
bun ar fi preţul de vânzare, noi nu puteam locui aici. Noi nu ne puteam
integra, în vecii vecilor şi sub nici o formă, în acel peisaj.” Am
simţit, pur şi simplu, că nici nu puteam coborâ din maşina acolo. I-am spus lui
Adrian să întoarcem. Era şi el în asentimentul meu.
Chiar în secunda
în care el mi-a raspuns “bine, întoarcem şi plecăm” privirea i-a fost
atrasă de silueta unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă albastră, care stătea la
fereastra de la etajul unei case. În timp ce întorcea maşina chiar în faţa
acelei case, m-a făcut atentă: “Uite-l pe dl. Werner. Stă la fereastră şi ne aşteaptă.” Da,
el era. Numărul casei era cel indicat la telefon. De la fereastă dl. Werner ne
privea cum făceam cale întoarsă chiar sub ochii lui. Între noi a avut loc doar
o scurt şi rapid schimb de priviri expresive şi explicite. Nimeni n-a schiţat
nici un gest. Însă mesajul care trebuia comunicat fusese transmis, recepţionat
şi înţeles telepatic.
Ne-am cerut
iertare dlui Werner pentru fuga noastră intempestivă şi, adresându-ne lui, de
la suflet la suflet, l-am rugat să ne înţeleagă şi să nu se supere pe noi. Iar
el a înţeles. A rămas doar cu un gol în suflet, cu o dorinţă neîmplinită, cu o
amărăciune la care contribuisem şi noi puţin, cu un strop într-un pahar deja
plin, pentru că, cine ştie a câta oară, potenţialii lui cumpărători dădeau bir
cu fugiţii. Nu ştiam cum era casa lui, dar din stradă părea frumoasă şi bine
întreţinută. Totuşi nu era pentru noi.
Ironia vieţii ne
pusese faţă în faţă, încă o dată, cu o situaţie ce părea a fi ruptă dintr-un
film. Şi chiar aşa era. Era filmul vieţii noastre, care ne arătase încă o
faţetă a traiului oamenilor de pe acest pământ, din această ţară, o faţetă
poate necunoscută de conducătorii ei, ori poate cunoscută doar la nivel
teoretic, din povestirile altora, dar niciodată identificată la faţa locului,
şi cu atât mai puţin înţeleasă şi asumată. Cum noi nu puteam face nimic mai
mult în acel moment, ne-am întors spre pensiunea Roua Muntelui pe acelaşi drum
sfârtecat, bombardat, crăpat, găurit şi demn de toate aprecierile mai mult sau
mai puţin ortodoxe ale oricărui şofer grijuliu cu propria maşina. Noroc că
Adrian şi-a păstrat cumpătul şi, cu răbdarea-i binecunoscută, cu umorul lui fin
şi “înţepător” (cum spunea o reclamă la SWEPS), am ajuns cu bine la destinaţie,
fără nervi şi fără stres.
Din Grădina lui Dumnezeu: 03.01.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu