marți, 26 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (10) - Satul fantoma al Dlui.Werner



Nr. 11 -  casa (mobilată integral) + teren 2000 mp



După experienţa cu dl. Oase ne-am mai învigorat un pic. Simţul umorului este cel mai bun leac uneori, iar nouă ne-a făcut foarte bine. Chiar am devenit din nou curioşi şi determinaţi să vedem alte case, alte locuri şi să cunoaştem alţi oameni. Interacţiunea cu dl.Oase ne schimbase perspectiva şi ne-a readus în poziţia de observatori ai procesului. Ceea ce făceam noi atunci chiar era o parte din drumul nostru prin această viaţă. Erau experienţele noastre. Ele erau create de noi înşine. Erau tuşe ale unui tablou pe care îl pictam prin fiecare pas, prin fiecare cuvânt, prin fiecare decizie. Modul în care toate detaliile lui ne influenţau starea de spirit putea depinde de modul în care alegeam să percepem toate culorile şi formele ce se conturau în faţa ochilor noştri. Este adevărat, uneori putea fi mai puţin plăcut, dar ştiam că ne puteam schimba percepţia prin schimbarea perspectivei. Astfel, am decis că, în continuare, ne puteam alege să ne distrăm, bucurându-ne de toate experienţele acelea ca de o aventură extraordinară, în loc să ne întristăm că încă nu găsisem ceea ce căutam.



Deeeci…. cu entuziasm, înainte! Adrian a verificat din nou, pe internet, noile anunţuri imobiliare şi a identificat unul ce părea atractiv. Însă, de data asta, “atractivitatea” aceea am privit-o cu mai multă circumspecţie. Ne învăţasem lecţia. Ce-o fi, o fi – ne-am zis. Din descriere şi din poze părea într-un mare fel. Ne-am zis că măcar pentru asta şi tot merită să facem drumul până acolo. Eu am luat-o ca pe o plimbare într-un parc de distracţii. Ceea ce  n-a fost prea departe de adevăr…



Eram, încă, în după amiaza zilei în care am revenit la pensiune, după întâlnirea cu dl.Oase. Mai întâi trebuia să ne programăm vizita, să ne anunţăm sosirea şi să ne asigurăm că are cine să ne primească. Anunţul cu vânzarea părea a fi postat pe internet chiar de proprietar, căci era trecut acolo un nume: Werner. Ceea cea urmat a fost ca într-un film mut de comedie.



Acţiunea s-a derulat cam în felul următor:



Scena 1. Adrian pune mâna pe telefon şi sună. Pare că răspunde cineva, dar nu se aude nici un glas. Adrian spune “Alo”, dar… nimic. Linişte deplină. El crede că s-a înterupt, închide şi formează numărul din nou.

Scena 2. Telefonul sună, pare că cineva recepţionează apelul, iar Adrian, fără să mai aştepte vreun răspuns de la capătul firului, într-o clipă de maximă inspiraţie divină, îl salută scurt şi politicos în germană: “Gutten tag. Herr Werner?” După care aşteaptă.

Scena 3. Ca trezit din somn, brusc se aude de la capătul celalalt al telefonului glasul unui bărbat, răspunzându-i într-o germană perfectă: “Ja, ja, Gutten tag, mein Herr.”



Eeei, acu-i acu. Cum să te înţelegi cu neamţul?



Totuşi, când Adrian a rostit la începutul conversaţiei acel “Gutten tag” scurt şi melodios, cu vocea lui caldă şi blândă, ceva parcă s-a deblocat în univers. Rotiţele s-au pus în mişcare, acţiunea a început să se deruleze pe repede înainte, iar filmul a scos la iveală un personaj foarte misterios: dl. Werner.



Conversaţia a început să se lege, iar cuvintele au început să curgă din ambele părţi: “Ich bin von Bukarest. Ich will nach Hause zu sehen. Sunteţi acasă? Vorbiţi puţin româneşte? Sprechen roumanisch?“ ori, de partea cealaltă, ceva de genul „Ich bin nicht zu hause. Vino la mine nacht zwei stunden”(cred că vă daţi seama că, pentru a scrie aceste rânduri, am folosit google translate, nu?)



Amestecând amândoi româna cu nemţeasca, fiecare stâlcind limba care nu-i era specifică, dar mânuind-o cu dibăcie pe cea natală, într-atât încât celălalt să înţeleagă cât de cât ceva, au ajuns la un consens: dl.Werner era plecat după aprovizionarea săptămânală în oraşelul din apropiere şi urma să ajungă acasă după doua ore. “Nacht zwei stunden” repeta omul de mai multe ori, sperând ca Adrian să înţeleagă. Noroc că Adrian înţelegea. S-a felicitat atunci şi l-am felicitat şi eu, bucuroasă, pentru cuvintele pe care le-a regăsit ascunse în memorie din această limbă grea, înscrise acolo în perioada şcolii generale şi a liceului.



După ce s-au înţeles reciproc, impresionant de bine, asupra intenţiilor şi programului fiecăruia, au finalizat amândoi convorbirea cu un “danke schon, mein Herr”.



Am mâncat de prânz, apoi ne-am urcat în maşină şi am plecat. Drumul până acolo era marcat pe hartă ca putându-se parcurge în aproximativ o oră şi, conform google street-wiew, părea asfaltat. Ok, am stabilit că, dacă ajungeam mai devreme, ne puteam opri la o margine de pădure, la umbră.



Pe drum, trecând printr-o localitate micuţă, am văzut din mers un anunţ de vânzare pe o poartă şi am hotărât să ne oprim la întoarcere să vedem despre ce este vorba.



Mai departe, după o scurtă bucată de mers pe şoseaua principală, aveam de ales între un drum mai lung pe aceeaşi şosea, cu trecere prin orăşelul unde dl. Werner îşi făcea cumpărăturile, şi un drum mai lăturalnic, ce părea mai scurt, tăind dealurile împădurite şi câmpurile cultivate cu porumb şi floarea soarelui. Am ales drumul mai scurt, mai ales din considerentul că nu mai treceam prin oraş şi că, fiind mai lăturalnic, putea fi mai liber, mai fără trafic. „Big mistake!” sau “Großer fehler“, cum ar fi spus dl. Werner.



Natura şi împrejurimile? Minunate! Nimic de spus. Păduri, dealuri molcome, frumos parcelate şi divers colorate de culturile ce îmbogăţeau coamele scăldate de soare, cu sătucuri răzleţite spre care eu căutam nesăţioasă, cu aparatul foto, turlele ascuţite ale bisericilor evanghelice fortificate vechi, care se înălţau solemn pe deasupra acoperişurilor caselor peste tot în zonă.



Drumul asfaltat însă era…… incredibil! IN-CRE-DI-BIL!!!! Plin, plin, plin de gropi!! Din zece în zece minute Adrian se tot întreba dacă n-ar fi mai înţelept să întoarcă maşina şi s-o luăm pe cealaltă variantă. Totuşi, mergea înainte sperând că, cine ştie, poate mai încolo, uite, după cotitura aceea, sau după satul acela, sau, poate, după dealul de colo, asfaltul să fie mai practicabil. A fost nevoit să meargă precum melcul pe cărare, cu doar 25-30 km pe oră, oprind şi repornind de nenumărate ori din cauza craterelor apărute în cale. Drumul care ar fi putut fi parcurs în maxim o oră, nouă ne-a luat aproape două.



Intrarea în satul respectiv era marcată de un semn de circulaţie bilingv. Privind pe fereastă, din mers, am identificat şcoala, primăria, o clădire administrativă, toate cu afişe bilingve. Mi-a plăcut asta. Cel puţin mie mi se părea foarte exotic. Însă şi mai exotică a început să ni se înfăţişeze localitatea pe măsură ce intram în ea (tot cu pasul melcului). 



Întregul sat era o ruină. Rarele case mai îngrijite ni se păreau că se încadrau acolo ca nuca în perete. Pur şi simplu stricau armonia estetică a acelor ruine, a acelui tablou medieval ce infătisa satul ca după un bombardament, unul în care pătrunsesem ca într-o călătorie în timp, în trecut. Pozele făcute atunci din mersul maşinii vorbesc singure. Priveam pe geam şi nu ne puteam abţine să nu exclamăm amândoi, impresionaţi de ceea ce vedeam. 


















Eram de-a dreptul şocaţi. Asta era România anilor 2015? Asta era România modernă? Nu ne puteam crede ochilor! Părea un sat fantomă. Ne uitam unul la altul, ne întrebam şi ne răspundeam deodată: “Ce căutăm noi aici? Nu, în nici un caz nu avem ceva de căutat aici. Trebuie să plecăm. Oricum ar fi casa, oricât de bine ar arăta, oricât de mare ar fi grădina, oricât de bun ar fi preţul de vânzare, noi nu puteam locui aici. Noi nu ne puteam integra, în vecii vecilor şi sub nici o formă, în acel peisaj.” Am simţit, pur şi simplu, că nici nu puteam coborâ din maşina acolo. I-am spus lui Adrian să întoarcem. Era şi el în asentimentul meu.



Chiar în secunda în care el mi-a raspuns “bine, întoarcem şi plecăm” privirea i-a fost atrasă de silueta unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă albastră, care stătea la fereastra de la etajul unei case. În timp ce întorcea maşina chiar în faţa acelei case, m-a făcut atentă: “Uite-l pe dl. Werner. Stă la fereastră şi ne aşteaptă.” Da, el era. Numărul casei era cel indicat la telefon. De la fereastă dl. Werner ne privea cum făceam cale întoarsă chiar sub ochii lui. Între noi a avut loc doar o scurt şi rapid schimb de priviri expresive şi explicite. Nimeni n-a schiţat nici un gest. Însă mesajul care trebuia comunicat fusese transmis, recepţionat şi înţeles telepatic.



Ne-am cerut iertare dlui Werner pentru fuga noastră intempestivă şi, adresându-ne lui, de la suflet la suflet, l-am rugat să ne înţeleagă şi să nu se supere pe noi. Iar el a înţeles. A rămas doar cu un gol în suflet, cu o dorinţă neîmplinită, cu o amărăciune la care contribuisem şi noi puţin, cu un strop într-un pahar deja plin, pentru că, cine ştie a câta oară, potenţialii lui cumpărători dădeau bir cu fugiţii. Nu ştiam cum era casa lui, dar din stradă părea frumoasă şi bine întreţinută. Totuşi nu era pentru noi.



Ironia vieţii ne pusese faţă în faţă, încă o dată, cu o situaţie ce părea a fi ruptă dintr-un film. Şi chiar aşa era. Era filmul vieţii noastre, care ne arătase încă o faţetă a traiului oamenilor de pe acest pământ, din această ţară, o faţetă poate necunoscută de conducătorii ei, ori poate cunoscută doar la nivel teoretic, din povestirile altora, dar niciodată identificată la faţa locului, şi cu atât mai puţin înţeleasă şi asumată. Cum noi nu puteam face nimic mai mult în acel moment, ne-am întors spre pensiunea Roua Muntelui pe acelaşi drum sfârtecat, bombardat, crăpat, găurit şi demn de toate aprecierile mai mult sau mai puţin ortodoxe ale oricărui şofer grijuliu cu propria maşina. Noroc că Adrian şi-a păstrat cumpătul şi, cu răbdarea-i binecunoscută, cu umorul lui fin şi “înţepător” (cum spunea o reclamă la SWEPS), am ajuns cu bine la destinaţie, fără nervi şi fără stres.



Din Grădina lui Dumnezeu: 03.01.2016

***



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu