luni, 25 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (8) - Şah-mat la grădină şi o casă care ar fi putut să fie...


Nr. 7 – casa (mobilată integral) + teren 1900 mp

Nr. 8 – casa (mobilată integral) + teren 1400 mp



Pentru a acoperi aria celor trei judeţe marcate de noi ca zone de interes pentru vizionări, Adrian mai făcuse din timp o rezervare pe internet la încă o pensiune situată la aproximativ 60 de kilometri. În urma concluziilor trase pe baza experienţelor de până atunci, am hotărât să anulăm acea rezervare şi să facem o alta la o pensiune care se afla la poalele unor munţi frumoşi în drumul nostru înapoi spre casă. Ne-am zis că de acolo ne-am fi putut învârti prin localităţile din jur, unde, cine ştie, am fi putut găsi ceva interesant. Nici nu bănuiam ce ne aştepta....



Zis şi făcut. Adrian a ales o pensiune din ofertele găsite pe internet, denumită Roua Muntelui, şi a făcut o rezervare pe Booking.com pentru patru nopţi. Apoi a selectat trei proprietăţi pe care urma să le vedem în zona aceea. Şi am plecat a doua zi pe la ora 12. 



La distanţă de doar o oră de mers cu maşina înspre pensiune era prima proprietate. Ne-am oprit mai întâi acolo. Drumul până în satul acela ni s-a părut extraordinar de frumos. Dealurile line erau acoperite de păduri şi livezi încărcate de fructe, mai ales de meri şi nuci. Eram încântaţi de bogăţia de fructe descoperite pe de-o parte şi de alta a şoselei, faţă de alte locuri pe care le vizitasem înainte, unde nici merii şi nici nucii nu se prea făcuseră din cauza unui îngheţ neaşteptat din primăvară, după cum ne spuseseră localnicii.



După un telefon scurt, ne-am întâlnit cu rudele proprietarului, un cuplu tânăr, care, se pare, moştenise casa şi terenul de la un unchi. Succsesiunea încă nu fusese făcută, iar ei declarau că erau singurii moştenitori, deoarece unchiul le lăsase totul lor, prin testament scris. În fine, nu sunt multe de spus despre această vizionare. Casa era şi ea părăginită, cu acoperişul afectat, tavanul prezentând dese şi evidente pete de umezeală, cu tencuiala crăpată, ori căzută. Aspectul era dezolant. De-zo-lant! Peste tot miros de încăpere veche, nelocuită, abandonată, degradată, miros de mucegai, de zidărie în ruină, de lemn ros de cari, de covoare îmbâcsite şi duşumea mizerabilă. WC-ul -  în curte. De nedescris. Celelalte anexe semănau cu o grămadă de lemne vechi, bune de pus pe foc. 



Grădina era şi mai ciudată: părea o tablă de şah. Parcelele de pământ aferente proprietăţii unchiului se intercalau în mod misterios cu mai multe parcele care se aflau în proprietatea vecinilor. Nu puteau fi îngrădite, căci nu existau alte căi de acces de la unele spre altele, decât direct peste pământul vecinilor. Şi viceversa – vecinul ar fi putut ajunge pe parcelele lui doar trecând peste cele ale “unchiului”. Nouă ni se părea asta ca o glumă proastă. Cum era posibil aşa ceva?!? Cum au putut oare să-şi împartă oamenii aceia terenurile într-un mod atât de alambicat, fără sens, fără logică, fără nici un strop de viziune pe termen lung?!?! Aşa cum vedeam noi lucrurile, eram siguri că proprietatea aceea, care avea un teren atât de încâlcit, nu putea fi vândut în vecii vecilor nimănui. Cine ar fi putut accepta să cumpere o aşa ţesătură de parcele ce aparţineau fie vecinilor din stânga, fie ale celor din dreapta? Cu toate acestea, a fost şi ceva care ne-a plăcut acolo: un nuc bătrân, impresionant prin măreţia lui, încărcat cu nuci uriaşe, ce crescuse în spatele anexelor şi tuturor troacelor dintr-o parte a curţii. Dar acest aspect a cântărit, desigur, nesemnificativ în balanţa celor care formau impresia de ansamblu. 




Le-am mulţumit pentru amabilitate şi am plecat spre Pensiunea Roua Muntelui ca să ne cazăm. Am ajuns în jur de ora 15. Am servit masa şi apoi am ieşit la o plimbare prin împrejurimi. Am fost plăcut surprinşi să descoperim, la nici 100 m de pensiune, pe marginea aleii sălbatice care făcea legătura între partea aceea turistică a pensiunii şi drumul principal, o aglomerare de tufe de muri pline de micuţele fructe atât de gustoase. Ne-am oprit şi, fără să fim stânjeniţi de nimeni şi de nimic, am mâncat amândoi pe săturate. Era un loc al nimănui, un teren virgin, neîngrădit, neamenajat, necosit, neatins. Nu ne-a fost tocmai uşor să răzbim prin jurul tufişurilor ca să ajungem la cele mai mari şi mai dulci bobiţe de mure, căci mâncam deja pe alese. Dar nu ne-am dat bătuţi. Tufele acelea, bănuiam noi, mai fuseseră vizitate înaintea noastră şi de alţi turişti pofticioşi, dar rugii erau atât de încărcaţi cu fructe, încât abia dacă se vedea asta. După ce ne-am săturat ciugulind din toate părţile, am plecat mai departe spre drumul care ducea spre pădure. Ne-am plimbat până s-a înserat. Întorşi în cameră, ne-am făcut planul pentru a doua zi.



Ne-am trezit devreme, pe la 9. Pentru mine era devreme, bineînţeles. Adrian, însă, era treaz de pe la 7. Verificase deja pe internet ultimele anunţuri apărute în ultimele două zile şi era pregătit pentru o nouă excursie. Cafeaua, masa de dimineaţă şi... la drum.



Locul unde am ajuns părea plăcut. Proprietatea era mărginită de două drumuri, unul fiind şoseaua principală, asfaltată, iar celălalt fiind un drum lăturalnic al satului, neasfaltat. Doamna cu care vorbisem la telefon ne avetizare: opriţi unde vedeţi casa roz, cu gardul ca o fortăreaţă. „Sună bine” - ne-am spus veseli şi entuziaşti. Când am ajuns, proprietara ne aştepta la poartă. Insă, după ce ne-a văzut coborând din maşină, a rămas de-a dreptul blocată, uitându-se lung la noi cu o aşa privire uimită şi totodată plină de desconsiderare, de-ai fi putut zice că văzuse doi şoareci ce făceau eforturi disperate să zboare. Am zâmbit amândoi în sinea noastră, nefiind deloc surprinşi de atitudinea ei, ci dimpotrivă, aşteptându-ne cumva la aşa ceva şi amuzându-ne în secret. Casa era uriaşă! De-a dreptul uriaşă!  Era o casă veche, săsească, cu ziduri groase, din cărămidă, cu pereţi înalţi şi tavan solid, bine întreţinut, cu acoperişuri schimbate aproape integral cu ţiglă nouă, dar tradiţională, păstrându-se aspectul şi specificul locului. Camerele erau mobilate integral, iar mobila m-a uimit peste măsură: piesele, deşi erau vechi, erau foarte frumoase, din lemn închis la culoare, cu încrustaţii şi detalii ornamentale peste tot, cu vitrine, canapele, şifoniere, mese, scaune, dulapuri, laviţe, cufere... toate fiind cele originale, lăsate chiar de saşii care locuiseră acolo cu zeci de ani în urmă. Doamna care cumpărase de la ei le lăsase pe toate la locul lor, aşa cum le găsise. Cumpărase casa aşa, mobilată, şi tot aşa dorea să o vândă. Dorea să se mute la Bucureşti, lângă fata ei. Ni s-a părut de-a dreptul providenţială situaţia. Era un semn al ironiei vieţii, o rocadă interesantă. Unii plecau, alţii veneau… 



Mă uitam peste tot şi parcă eram într-un muzeu. Totul în jur era curat, ordonat şi părea a fi încă locuită de aceia care o construiseră demult, pe vremea ocupaţiei. Pe pereţi erau tablouri vechi, fără ca patina timpului să le fi ştirbit din frumuseţe. Fotografii alb-negru erau din loc în loc înrămate sau prinse în pioneze pe pereţi, ori doar sprijinite printre geamurile vitrinelor încărcate de ani, pline de porţelanuri şi de ceramică veche. Proprietara actuală spunea că tot ceea ce vedem este inclus în preţ. Ea urma să-şi adune numai hainele şi lucrurile personale când pleca de acolo. Toate lucrurile saşilor rămâneau şi intrau în proprietatea celor ce cumpărau. Am fost impresionată de frumuseţea interiorului acelei case. Camerele erau încălzite de sobe negre, metalice, ornamentate şi ele frumos, câte una la două camere, cu corespondenţă prin peretele comun. Podul spre care se deschidea o uşă uriaşă era cel în care saşii îşi depozitau slănina şi cârnaţii, după cum ni s-a spus. Sub casă erau nişte beciuri mari, boltite, din cărămidă roşie, frumoasă şi, deşi nu era lumină acolo, pozele făcute cu blitzul au evidenţiat calitatea săsească a arhitecturii lor trainice, făcută să dureze chiar şi secole.



Lipită de casa mare, în continuarea ei, stil vagon, era o construcţie ce conţinea o cameră mai mică, o bucătărie şi baia. Modeste, dar curate şi întreţinute. Apa curentă era asigurată de la fântână, prin hidrofor. Încălzirea băii era asigurată de un cazan cu lemne, care asigura şi apa caldă. Dincolo de acest corp de clădire urmau anexele gospodăreşti: nelipsita şură (cred că o să ajung să am o reacţie alergică la cuvântul “şură”), hambarul pentru fân (sau şura este pentru fân?), grajdul, coteţele pentru păsări şi pentru câini. Curtea era foarte-foarte-foarte mare şi includea casa, celelalte acareturi şi o mică grădinuţă cu flori şi câţiva meri, ocupând mai mult de trei sferturi din întreaga proprietate, restul de un sfert fiind grădina de legume. Chiar dacă suprafaţa totală era destul de mare şi, chiar dacă am fi luat în calcul dărâmarea multora din anexele acelea, ceea ce rămânea pentru grădina de legume şi alte culturi era mult prea puţin faţă de ceea ce ne doream noi. Păcat. Aceea a fost singura casă locuibilă pe care am vizionat-o în acel concediu, o casă în care ne-am fi putut muta imediat, având tot ceea ce ne trebuia în ea, cu tot cu atmosfera aceea tradiţională sasă, moştenită de la primii ei proprietari.



Dar nu puteam să ignorăm acest aspect important: trebuia să fie suficient spaţiu destinat grădinii de legume, serelor şi culturilor pe care noi le aveam în plan. Nu puteam să facem concesii de la acest deziderat. 



După ce am trecut în revistă întreaga proprietate, i-am spus doamnei că o vom suna să-i spunem ce am hotărât. Ea însă nu părea să aştepte ceva de la noi. Ne privise sceptică tot timpul, ca pe nişte extratereştri ameţiţi şi neinteresanţi, care au greşit adresa. Mai aştepta pe cineva în ziua aceea să-i arate casa. O familie de germani care vroiau să facă o fermă acolo. Oameni grei cu planuri mari, nu ca noi, doi tineri de oraş, cu fluturi şi avioane în cap, aşa cum păream în ochii ei. Când i-am spus că grădina ni se pare cam mică, a făcut ochii pari şi s-a repezit la noi: “Cum să fie mică? Păi, ce să faci în ea? Ce să munceşti? N-ai ce să munceşti în grădină, n-ai ce să faci cu ea!” Nu putea înţelege la ce ne trebuia nouă grădina. Nu ne-a luat în serios nici o clipă. Ne lăsa să intrăm singuri peste tot cu un aer plictisit şi cu o lehamite în glas: “Daaa, da, da, duceţi-vă şi uitaţi-vă. Da’ de ce faceţi atâtea poze? Ce vreţi să vedeţi? Fotografiaţi, nu mă deranjează, dar ce vreţi să faceţi în casa asta, de ce vreţi să o cumpăraţi?” Suspecta că vrem să facem vreun sediu de firmă acolo, firmă pe care, credea ea, o aveam deja pe la oraş şi, cu capul în nori cum ne credea, aveam de gând să o mutăm în satul acela. “Ce tineri sunteţi! Ce căutaţi voi în satul ăsta?” Aici trebuie să stea o familie de gospodari, nu o firmă!”– a tras ea concluzia la un moment dat. “Aşteptam nişte străini, nişte germani, care vor să facă aici o fermă mare de animale! Când m-aţi sunat am crezut că ei sunt.” Nu avea rost să intrăm în polemică. I-am mulţumit pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi şi am plecat. Regretam frumuseţea, măreţia şi interiorul mobilat al casei, dar nu puteam să trecem cu vederea lipsa terenului necesar pentru grădină. Şi duşi am fost.



Din Grădina lui Dumnezeu: 29.12.2015




***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu