Nr. 7 – casa (mobilată integral) + teren 1900
mp
Nr. 8 – casa (mobilată integral) + teren 1400 mp
Pentru a acoperi
aria celor trei judeţe marcate de noi ca zone de interes pentru vizionări,
Adrian mai făcuse din timp o rezervare pe internet la încă o pensiune situată
la aproximativ 60 de kilometri. În urma concluziilor trase pe baza
experienţelor de până atunci, am hotărât să anulăm acea rezervare şi să facem o
alta la o pensiune care se afla la poalele unor munţi frumoşi în drumul nostru
înapoi spre casă. Ne-am zis că de acolo ne-am fi putut învârti prin
localităţile din jur, unde, cine ştie, am fi putut găsi ceva interesant. Nici
nu bănuiam ce ne aştepta....
Zis şi făcut.
Adrian a ales o pensiune din ofertele găsite pe internet, denumită Roua
Muntelui, şi a făcut o rezervare pe Booking.com pentru patru nopţi. Apoi a
selectat trei proprietăţi pe care urma să le vedem în zona aceea. Şi am plecat
a doua zi pe la ora 12.
La distanţă de
doar o oră de mers cu maşina înspre pensiune era prima proprietate. Ne-am oprit
mai întâi acolo. Drumul până în satul acela ni s-a părut extraordinar de
frumos. Dealurile line erau acoperite de păduri şi livezi încărcate de fructe,
mai ales de meri şi nuci. Eram încântaţi de bogăţia de fructe descoperite pe
de-o parte şi de alta a şoselei, faţă de alte locuri pe care le vizitasem
înainte, unde nici merii şi nici nucii nu se prea făcuseră din cauza unui
îngheţ neaşteptat din primăvară, după cum ne spuseseră localnicii.
După un telefon
scurt, ne-am întâlnit cu rudele proprietarului, un cuplu tânăr, care, se pare,
moştenise casa şi terenul de la un unchi. Succsesiunea încă nu fusese făcută,
iar ei declarau că erau singurii moştenitori, deoarece unchiul le lăsase totul
lor, prin testament scris. În fine, nu sunt multe de spus despre această
vizionare. Casa era şi ea părăginită, cu acoperişul afectat, tavanul prezentând
dese şi evidente pete de umezeală, cu tencuiala crăpată, ori căzută. Aspectul
era dezolant. De-zo-lant! Peste tot miros de încăpere veche, nelocuită,
abandonată, degradată, miros de mucegai, de zidărie în ruină, de lemn ros de
cari, de covoare îmbâcsite şi duşumea mizerabilă. WC-ul - în curte. De
nedescris. Celelalte anexe semănau cu o grămadă de lemne vechi, bune de pus pe
foc.
Grădina era şi
mai ciudată: părea o tablă de şah. Parcelele de pământ aferente proprietăţii
unchiului se intercalau în mod misterios cu mai multe parcele care se aflau în
proprietatea vecinilor. Nu puteau fi îngrădite, căci nu existau alte căi de
acces de la unele spre altele, decât direct peste pământul vecinilor. Şi
viceversa – vecinul ar fi putut ajunge pe parcelele lui doar trecând peste cele
ale “unchiului”. Nouă ni se părea asta ca o glumă proastă. Cum era posibil aşa
ceva?!? Cum au putut oare să-şi împartă oamenii aceia terenurile într-un mod
atât de alambicat, fără sens, fără logică, fără nici un strop de viziune pe
termen lung?!?! Aşa cum vedeam noi lucrurile, eram siguri că proprietatea
aceea, care avea un teren atât de încâlcit, nu putea fi vândut în vecii vecilor
nimănui. Cine ar fi putut accepta să cumpere o aşa ţesătură de parcele ce
aparţineau fie vecinilor din stânga, fie ale celor din dreapta? Cu toate
acestea, a fost şi ceva care ne-a plăcut acolo: un nuc bătrân, impresionant
prin măreţia lui, încărcat cu nuci uriaşe, ce crescuse în spatele anexelor şi
tuturor troacelor dintr-o parte a curţii. Dar acest aspect a cântărit, desigur,
nesemnificativ în balanţa celor care formau impresia de ansamblu.
Le-am mulţumit
pentru amabilitate şi am plecat spre Pensiunea Roua Muntelui ca să ne cazăm. Am
ajuns în jur de ora 15. Am servit masa şi apoi am ieşit la o plimbare prin
împrejurimi. Am fost plăcut surprinşi să descoperim, la nici 100 m de pensiune,
pe marginea aleii sălbatice care făcea legătura între partea aceea turistică a
pensiunii şi drumul principal, o aglomerare de tufe de muri pline de micuţele
fructe atât de gustoase. Ne-am oprit şi, fără să fim stânjeniţi de nimeni şi de
nimic, am mâncat amândoi pe săturate. Era un loc al nimănui, un teren virgin,
neîngrădit, neamenajat, necosit, neatins. Nu ne-a fost tocmai uşor să răzbim
prin jurul tufişurilor ca să ajungem la cele mai mari şi mai dulci bobiţe de
mure, căci mâncam deja pe alese. Dar nu ne-am dat bătuţi. Tufele acelea, bănuiam
noi, mai fuseseră vizitate înaintea noastră şi de alţi turişti pofticioşi, dar
rugii erau atât de încărcaţi cu fructe, încât abia dacă se vedea asta. După ce
ne-am săturat ciugulind din toate părţile, am plecat mai departe spre drumul
care ducea spre pădure. Ne-am plimbat până s-a înserat. Întorşi în cameră,
ne-am făcut planul pentru a doua zi.
Ne-am trezit
devreme, pe la 9. Pentru mine era devreme, bineînţeles. Adrian, însă, era treaz
de pe la 7. Verificase deja pe internet ultimele anunţuri apărute în ultimele
două zile şi era pregătit pentru o nouă excursie. Cafeaua, masa de dimineaţă
şi... la drum.
Locul unde am
ajuns părea plăcut. Proprietatea era mărginită de două drumuri, unul fiind
şoseaua principală, asfaltată, iar celălalt fiind un drum lăturalnic al
satului, neasfaltat. Doamna cu care vorbisem la telefon ne avetizare: opriţi
unde vedeţi casa roz, cu gardul ca o fortăreaţă. „Sună bine” - ne-am spus
veseli şi entuziaşti. Când am ajuns, proprietara ne aştepta la poartă. Insă,
după ce ne-a văzut coborând din maşină, a rămas de-a dreptul blocată,
uitându-se lung la noi cu o aşa privire uimită şi totodată plină de
desconsiderare, de-ai fi putut zice că văzuse doi şoareci ce făceau eforturi
disperate să zboare. Am zâmbit amândoi în sinea noastră, nefiind deloc
surprinşi de atitudinea ei, ci dimpotrivă, aşteptându-ne cumva la aşa ceva şi amuzându-ne
în secret. Casa era uriaşă! De-a dreptul uriaşă! Era o casă veche, săsească, cu ziduri groase,
din cărămidă, cu pereţi înalţi şi tavan solid, bine întreţinut, cu acoperişuri
schimbate aproape integral cu ţiglă nouă, dar tradiţională, păstrându-se
aspectul şi specificul locului. Camerele erau mobilate integral, iar mobila m-a
uimit peste măsură: piesele, deşi erau vechi, erau foarte frumoase, din lemn
închis la culoare, cu încrustaţii şi detalii ornamentale peste tot, cu vitrine,
canapele, şifoniere, mese, scaune, dulapuri, laviţe, cufere... toate fiind cele
originale, lăsate chiar de saşii care locuiseră acolo cu zeci de ani în urmă.
Doamna care cumpărase de la ei le lăsase pe toate la locul lor, aşa cum le
găsise. Cumpărase casa aşa, mobilată, şi tot aşa dorea să o vândă. Dorea să se
mute la Bucureşti, lângă fata ei. Ni s-a părut de-a dreptul providenţială
situaţia. Era un semn al ironiei vieţii, o rocadă interesantă. Unii plecau,
alţii veneau…
Mă uitam peste
tot şi parcă eram într-un muzeu. Totul în jur era curat, ordonat şi părea a fi
încă locuită de aceia care o construiseră demult, pe vremea ocupaţiei. Pe
pereţi erau tablouri vechi, fără ca patina timpului să le fi ştirbit din
frumuseţe. Fotografii alb-negru erau din loc în loc înrămate sau prinse în
pioneze pe pereţi, ori doar sprijinite printre geamurile vitrinelor încărcate
de ani, pline de porţelanuri şi de ceramică veche. Proprietara actuală spunea
că tot ceea ce vedem este inclus în preţ. Ea urma să-şi adune numai hainele şi
lucrurile personale când pleca de acolo. Toate lucrurile saşilor rămâneau şi
intrau în proprietatea celor ce cumpărau. Am fost impresionată de frumuseţea
interiorului acelei case. Camerele erau încălzite de sobe negre, metalice,
ornamentate şi ele frumos, câte una la două camere, cu corespondenţă prin
peretele comun. Podul spre care se deschidea o uşă uriaşă era cel în care saşii
îşi depozitau slănina şi cârnaţii, după cum ni s-a spus. Sub casă erau nişte
beciuri mari, boltite, din cărămidă roşie, frumoasă şi, deşi nu era lumină
acolo, pozele făcute cu blitzul au evidenţiat calitatea săsească a arhitecturii
lor trainice, făcută să dureze chiar şi secole.
Lipită de casa
mare, în continuarea ei, stil vagon, era o construcţie ce conţinea o cameră mai
mică, o bucătărie şi baia. Modeste, dar curate şi întreţinute. Apa curentă era
asigurată de la fântână, prin hidrofor. Încălzirea băii era asigurată de un
cazan cu lemne, care asigura şi apa caldă. Dincolo de acest corp de clădire
urmau anexele gospodăreşti: nelipsita şură (cred că o să ajung să am o reacţie
alergică la cuvântul “şură”), hambarul pentru fân (sau şura este pentru fân?),
grajdul, coteţele pentru păsări şi pentru câini. Curtea era foarte-foarte-foarte
mare şi includea casa, celelalte acareturi şi o mică grădinuţă cu flori şi
câţiva meri, ocupând mai mult de trei sferturi din întreaga proprietate, restul
de un sfert fiind grădina de legume. Chiar dacă suprafaţa totală era destul de
mare şi, chiar dacă am fi luat în calcul dărâmarea multora din anexele acelea,
ceea ce rămânea pentru grădina de legume şi alte culturi era mult prea puţin
faţă de ceea ce ne doream noi. Păcat. Aceea a fost singura casă locuibilă pe
care am vizionat-o în acel concediu, o casă în care ne-am fi putut muta
imediat, având tot ceea ce ne trebuia în ea, cu tot cu atmosfera aceea
tradiţională sasă, moştenită de la primii ei proprietari.
Dar nu puteam să
ignorăm acest aspect important: trebuia să fie suficient spaţiu destinat
grădinii de legume, serelor şi culturilor pe care noi le aveam în plan. Nu
puteam să facem concesii de la acest deziderat.
După ce am trecut
în revistă întreaga proprietate, i-am spus doamnei că o vom suna să-i spunem ce
am hotărât. Ea însă nu părea să aştepte ceva de la noi. Ne privise sceptică tot
timpul, ca pe nişte extratereştri ameţiţi şi neinteresanţi, care au greşit
adresa. Mai aştepta pe cineva în ziua aceea să-i arate casa. O familie de
germani care vroiau să facă o fermă acolo. Oameni grei cu planuri mari, nu ca
noi, doi tineri de oraş, cu fluturi şi avioane în cap, aşa cum păream în ochii
ei. Când i-am spus că grădina ni se pare cam mică, a făcut ochii pari şi s-a
repezit la noi: “Cum
să fie mică? Păi, ce să faci în ea? Ce să munceşti? N-ai ce să munceşti în
grădină, n-ai ce să faci cu ea!” Nu putea înţelege la ce ne trebuia
nouă grădina. Nu ne-a luat în serios nici o clipă. Ne lăsa să intrăm singuri
peste tot cu un aer plictisit şi cu o lehamite în glas: “Daaa, da, da, duceţi-vă şi uitaţi-vă. Da’
de ce faceţi atâtea poze? Ce vreţi să vedeţi? Fotografiaţi, nu mă deranjează,
dar ce vreţi să faceţi în casa asta, de ce vreţi să o cumpăraţi?”
Suspecta că vrem să facem vreun sediu de firmă acolo, firmă pe care, credea ea,
o aveam deja pe la oraş şi, cu capul în nori cum ne credea, aveam de gând să o
mutăm în satul acela. “Ce tineri sunteţi! Ce căutaţi voi în satul ăsta?” Aici
trebuie să stea o familie de gospodari, nu o firmă!”– a tras ea
concluzia la un moment dat. “Aşteptam nişte străini, nişte germani, care vor să facă
aici o fermă mare de animale! Când m-aţi sunat am crezut că ei sunt.”
Nu avea rost să intrăm în polemică. I-am mulţumit pentru răbdarea pe care a
avut-o cu noi şi am plecat. Regretam frumuseţea, măreţia şi interiorul mobilat
al casei, dar nu puteam să trecem cu vederea lipsa terenului necesar pentru
grădină. Şi duşi am fost.
Din Grădina lui Dumnezeu: 29.12.2015
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu