vineri, 29 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (20) - Decizia





Vremurile vin, vremurile trec şi, odată cu ele, tot felul de schimbări îşi pun amprentele în oameni şi locuri, în gânduri şi sentimente, în suflete şi trupuri.



Eram pe final de septembrie 2015. Energiile acelui echinocţiu de toamnă fuseseră foarte puternice şi ne-au susţinut într-un fel aparte în luarea deciziei şi în ancorarea ei adâncă, întru manifestare, în acel prezent intens. Lumea întreagă se schimba. Peste tot se vedeau semnele unui nou început. Era perioada de vârf a turbulenţelor generate de migraţia musulmanilor spre Europa. Aceste semne ale schimbărilor lumii erau cele mai vizibile. Mass media vuia cu ştiri despre decizii, opoziţii, respingeri, revolte, manifestări pro-umanitaria, sloganuri şi credinţe contradictorii, lupte şi renunţări, teamă şi îngrijorare, blocaje, ori curgeri înspre armonizare globală. Erau dureri specifice travaliului naşterii-renaşterii unei noi vieţi pe pământ.



Timpul curgea altfel, atât pentru lume, cât şi pentru noi. Atât de altfel încât, deseori, ne surprindeam că nu mai ştiam ce făcusem doar cu o zi sau două în urmă, ori când se întâmplase  nu-mai-ştiu-ce lucru. Uneori părea că universul se rotea ameţitor de repede, din ce în ce mai repede, iar alteori percepeam o senzaţie de planare lină, urmată de o stare de suspendare în timp, de încremenire, de vid. Oamenii încercau să facă faţă acelor schimbări ciudate în felul propriu, înţelegând sau neînţelegând agitaţia generată de modificarea realităţii colective.



Noi aveam pe agendă o decizie, iar momentul înfăptuirii ei îmi apărea în ochi precum o lumină intermitentă. Fie era chiar în faţa noastră, atunci când priveam cu detaşare, ca un observator neimplicat, fie se îndepărta, precum Fata Morgana, atunci când mă concentram prea mult pe detalii şi mă lăsam prinsă în chiar miezul poveştii. Îmi doream Grădina, o visam, dar, totodată, îmi prilejuia o frământare interioară de nedescris.



Căci, în ciuda entuziasmului şi a nerăbdării de a trăi în mijlocul ei, apropierea momentului mutării îmi declanşa din nou în adâncurile sufletului trăiri pe care le credeam depăşite, dar care se dovedeau a fi extrem de vii. Am sondat adânc după rădăcinile lor, le-am răscolit şi le-am tras la lumină. Trebuia să le privesc direct în faţă, să mi le văd în oglindă, să mi le recunosc şi să mi le accept pentru a mă elibera de greutatea cu care mi se insinuau peste inimă.



Deci, ce anume mă îngrijora cel mai mult? Ce mă întrista cel mai tare? Ce acţiona cel mai evident ca o frână în calea mea în tot acel proces care mă purta spre ceea ce-mi doream? Ce mă apăsa şi-mi umbrea bucuria descoperirii Grădinii, a mutării în mijlocul ei? Să fi fost oare atât de mari grijile şi preocupările privind satisfacerea nevoilor curente, a celor de bază, legate de supravieţuire: adapost, hrană, căldură şi confort? Nu. Puteam trece cumva dincolo de ele. Erau soluţii la toate. Puterea de creaţie şi inventivitate a lui Adrian, alături de puterea mea de adaptare şi încrederea ne erau resurse importante în acest sens. Nu era asta. Era altceva. Ceva personal, intim, ceva legat de suflet, de sentimente, de relaţiile umane. Era un strigăt din interior, o sfâşiere, o rupere, o pierdere. Trebuia să-i spun pe nume şi încă refuzam s-o fac. Deci, despre ce era vorba? Ei bine, era o durere instinctuală, viscerală, intrisecă, o durere maternă: cea a  despărţirii de fetele mele. 



Deşi, mental, ştiam că nu era o despărţire ad-literam, în inima mea o resimţeam astfel. O vedeam ca pe o îndepărtare care, măsurată în sute de milometri, îmi punea înainte un prag psihologic de care îmi era foarte greu să trec. Lacrimi mari, în şuvoi, îmi împăienjeneau privirile când mă gândeam la distanţa aceea pe care urma s-o punem între noi. Le vedeam pe ele rămase undeva în urmă, într-un Bucureşti periculos, încrâncenat şi anofelic, în timp ce noi ne îndepărtam kilometru după kilometru, oră după oră, pas după pas, înspre alte meleaguri, către un loc unde ne aşteptam să ne regăsim în deplinătate pacea şi liniştea, bucuria şi împlinirea, pe Dumnezeul Cerului şi-al Pământului şi sublimul vieţii. 



Aveam senzaţia de abandon. Mă simţeam faţă de ele vinovată pentru plecare şi nu reuşeam să mă eliberez de această copleşitoare povară. Şi, ca şi cum simpla existenţă a acesteia nu era destul, uneori mă simţeam parcă datoare să mi-o susţin şi să mi-o amplific, ca pe o autopedepsire, ca pe o binemeritată  autoflagelare care m-ar fi putut absolvi, câtuşi de puţin, măcar în faţa ochilor mei, de păcatul acela, al fugii, pe care aveam să-l comit în curând. Mi se scriau în minte scenarii după scenarii în care fetele erau personajele principale. Aproape le vizualizam. Mi se derulau ca un film în imaginaţie, umbrindu-mi frumuseţea planurilor pentru viitor. Îngrijorările mi se amplificau, tristeţea mă apăsa pe umeri, ochii mei îşi pierdeau strălucirea şi parcă nici cuvintele nu-mi mai rosteau vrerea. Simţeam cum deja mă topeam de dor.



Mă vedeam într-un viitor potenţial cumva blocată în depărtarea aceea, încătuşată de neputinţa de a ajunge la ele, le vedeam pe amândouă împovărate de probleme, le auzeam chemarea „Mami! Mami!”, le percepeam nevoia de a le fi alături, de a le oferi mângâierea, sprijinul, cuvintele care alină, privirile care liniştesc. Proiectam în mintea mea un film în care eu eram absentă din viaţa lor şi eram vinovată pentru asta. Chiar dacă ele îşi luaseră de ceva vreme zborul din cuibul parental, fiecare având propriul său cuib, susţinându-se prin propriile lor aripi, eu le vedeam tot ca pe nişte pui de care trebuia să am în continuare grijă. Erau puii mei perfecţi de care nu mă puteam îndura să mă îndepărtez atât de mult. Oricât de bine le-ar fi mers, oricât de nesemnificativ ar fi fost sprijinul meu, eu tot mă simţeam datoare să fiu acolo, în umbra lor, să mă asigur că, în orice moment, oricând s-ar fi ivit nevoia de mine, puteam să acţionez imediat. Ce fel de mamă eram eu să plec atât de departe de ele? Cum m-aş fi putut ierta pentru asta? Oricât de raţionale erau argumentele cu care îmi demontam astfel de autoînvinuiri, eram prea prinsă în acel cerc vicios şi ajunsesem să mă simt vinovată chiar şi pentru timidele mele încercări (din momentele de detaşare) de a mă extrage din tipare. Imaginaţia mi se transformase din cel mai minunat prieten, în cel mai perfid şi ostil inamic. Şi nimeni altcineva în afara mea nu mă putea ajuta să mă eliberez de această furtună interioară, din acest calvar autodeclanşat şi autoperpetuat aproape intenţionat. 



În plus, tocmai devenisem bunică (click pe link pentru detalii). Oana îl adusese pe lume pe Victoraş, iar eu îmi descoperisem o nouă responsabilitate: aceea de a fi şi în preajma lui. Nu atât pentru un eventual ajutor faptic, concret, cât mai ales pentru susţinerea emoţională a Oanei în această nouă etapă a vieţii ei. Doar fiind acolo, alături de ea, vorbind cu ea, mângâind-o, îmbrăţişând-o, privind-o în ochi şi strângând-o de mână, spunându-i un sfat, o părere, ori vreun exemplu personal. Doar şi numai pentru că bebe ar fi plâns din cauza colicilor, ori din cine ştie ce altă cauză, cu cine altcineva ar fi vorbit şi cui i-ar fi cerut sfatul mai întâi, dacă nu mie? Pentru ea, chiar şi atât, ar fi însemnat mult, mă gândeam eu. Ştiindu-mă acolo, pregătită în orice moment să o sprijin cu ce ar fi avut nevoie, îi puteam da o mai mare încredere şi o linişte interioară nepreţuită. Aşa îmi spuneam mie însămi cu convingere. Cum se va simţi după plecarea noastră atât de departe? Ce va gândi despre mine? Ce va crede? Cu astfel de întrebări îmi răsuceam singură cuţitul în rană.



Irina avea şi ea provocările ei. Se pregătea de nuntă, avea tot felul de planuri, vise şi aranjamente. Avea nevoie să le discute cu cineva, să primească un feedback şi confirmări pentru paşii nesiguri. Le obişnuisem de când erau copii să-mi povesteasca în detaliu tot ce făceau. Când erau mici, după ce ajungeam seara acasă, de la serviciu, intram mai întâi în camera lor şi le puneam să-mi povestească tot ce făcuseră peste zi la şcoală. La fel, apoi, în facultate, apoi la master şi, mai târziu, cu ocazia experienţelor de început, de la primele lor locuri de muncă. Irina, fiind mai volubilă şi mai temperamentală, a resimţit dintotdeauna nevoia, parcă mai mult decât Oana, de conversaţii prelungite cu mine. Aşa, ca între fete. Acum aveau amândouă parteneri de viaţă cărora li se confesau şi cu care îşi împărtăşeau toate bucuriile, tristeţile, emoţiile şi toate experienţele vieţii, însă eu încă mă mai amăgeam cu gândul că nimeni nu le asculta cu atâta interes, răbdare şi înţelegere ca mine.





Până la urmă mi-am recunoscut mie însămi că, de fapt, sufeream nu atât pentru că fetele ar fi rămas fără ajutorul şi prezenţa mea în imediata lor apropiere, cât, dimpotrivă, pentru că eu aş fi fost aceea care aş fi rămas fără prezenţa lor lângă mine. Eu eram cea dependentă de ele, nu invers. Eu eram aceea care nu-mi puteam concepe drumul înainte fără a le avea la doi paşi distanţă. Eu eram aceea care nu vroiam să accept că ele se puteau descurca foarte bine şi fără mine şi nici că venise timpul să le acord toată încrederea şi libertatea de a se manifesta independente. Ele oricum făceau asta de ceva vreme, doar că eu încă nu putusem accepta că ieşisem cu totul din sfera lor de dependenţă.



Deci, era vorba, mai degrabă, de sentimentul pierderii uneia dintre identităţile mele cele mai dragi: aceea de mamă. Desigur, eu rămâneam mamă în continuare, iar ele rămâneau tot copiii mei, dar modul de manifestare, de implicare şi de identificare prin acest rol se schimba considerabil. Treceam de la “a face”, la “a fi”. Iar această transformare presupunea conştientizarea că ajunsesem în punctul în care, “a simţi”, ca mamă, era mult mai important decat “a face”. Eram copleşită de o mulţime de emoţii şi trebuia să mi le gestionez în condiţiile noilor conjuncturi ale realităţii.



Treptat mi-am reechilibrat sensibilităţile cu puterea interioară, iar grijile născute din instinctul matern - fireşti, de altfel - le-am liniştit cu încrederea în capacitatea fetelor de a merge cu bine pe propriul lor drum, cu încrederea în propriile lor alegeri, în dreptul lor divin de a experimenta tot ceea ce şi-au ales pentru aceste destine, în forţa, determinarea, maturitatea şi curajul cu care aveau să întâmpine toate provocările acestei lumi. Ştiam că, în multe privinţe, ele erau chiar mult mai pregătite pentru viaţă şi mult mai puternice decât fusesem eu la vârsta lor şi păreau chiar mult mai bine adaptate la vremurile curente. Fiecare generaţie îşi avea propriile lecţii şi propriile alegeri de făcut, iar eu trebuia să am încredere că fetele mele veniseră în această lume ca să răzbată, că aveau să-şi însuşească acele învăţăminte care le-ar fi ajutat să evolueze, să urce pe treptele spiralei ascensionale a sufletelor lor. Fiecare în felul şi în ritmul propriu.



Chiar şi după ce mi-am lămurit toate aceste aspecte, mi-am dat seama că tot mai era ceva care mă rodea de dinăuntru. Nu numai dependenţele mele generate de instinctul matern nu-mi dădeau pace. Mai era ceva către care cu greu mi-am dat voie să ajung. Era vorba despre un sentiment de vinovăţie pentru propria-mi fericire. Cum oare puteam eu merge cu bucurie înspre o şi mai împlinită fericire în timp ce o lume întreagă se înneca într-o mare de tristeţe, într-un ocean de suferinţă, într-o nesfâşire de lacrimi? Cum puteam eu oare să-mi primesc libertatea, dragostea omului iubit, pacea, frumuseţea, armonia şi autosuficienţa naturii în mijlocul acelei Grădini a lui Dumnezeu, în timp ce o lume întreagă se zvârcolea în neputinţe, lipsuri, greutăţi şi eforturi supraomeneşti pentru subzistenţă? Cum îmi puteam eu permite să visez şi să mă îndrept direct spre manifestarea viselor mele, în timp ce atâţia alţii nu-şi puteau permite să se gândească nici măcar la o zi de mâine mai bună, cele ale zilei de azi fiindu-le copleşitoare poveri, neajunsuri şi dureri? 



Această stare de vinovăţie îmi era ascunsă şi fardată sub o mie de măşti şi greu mi-am recunoscut-o, conştientizat-o şi eliberat-o. Oricum, nu aveam prea multe pârghii pentru a schimba ceva. Şi nici nu trebuia s-o fac. Fiecare om vine în lumea aceasta cu un scop. Mergând fiecare pe drumul lui, mai drept sau mai ocolitor, toţi aveau să ajungă la destinaţie. Ştiam asta, dar parcă tot nu puteam înţelege cum de oamenii nu vedeau că făceau acele alegeri care îi împingeau înspre suferinţă şi haos. Abia după ce m-am revăzut ca fiind una dintre nesfârşitele picături care formau marele ocean al vieţii pe pământ, am lăsat valurile să-şi împlinească menirea: să crească, să se afirme, să se înalţe până la ceruri, să-şi umple puterile cu ploi şi fulgere nezăgăzuite, să-şi facă auzită prezenţa, în vuiet asurzitor, să pornească înspre toate cele patru văzduhuri, apoi să se repeadă clocotitoare asupra talazurilor, să le rupă, să le inunde şi să se retragă apoi pe nesimţite, lăsând în urmă viaţă renăscută, proaspătă şi revigorată. În acelaşi timp, valul din care făceam şi eu parte avea şi el menirea lui. Una, nu atât de tumultoasă, dar cu aceeaşi forţă transformatoare.






Iată, deci, că apropiata mutare era o importantă răscruce a destinului şi nu-mi era uşor cu toate aceste gândurile şi trăiri. Sentimentele de vinovaţie pentru închipuitele mele vinovate gesturi, atitudini şi fapte mă înfrânau nepermis de mult. Pe de-o parte mă luptam cu ele, încercând să le înving cu argumente logice, raţionale şi cuminţi, pe de altă parte  făceam eforturi considerabile să le ignor, să nu le alimentez, să le diluez până la o sperată şi binefăcătoare dispariţie. Dar nu aceasta era soluţia potrivită. Riscam să mă disociez de mine însămi şi riscam să-mi pierd echilibrul şi sensul.



În cele din urmă am făcut un armistiţiu. Ştiam că toate acestea sunt numai în mine, că sunt ale mele, că îmi sunt răni vechi, din alte timpuri, ce aşteptau să fie vindecate. Ştiam că se reactivaseră durerile adăpostite în adâncul sufletului meu din cine ştie câte vieţi, din cine ştie câte trecuturi zbuciumate, din cine ştie câte despărţiri dureroase. Ştiam că trăiam reactivarea unor corzi de legătură cu linii de destin vechi, ancestrale, încheiate demult, în epoci trecute, cu relaţii sfârşite trist, cu neîmpliniri nevindecate. Conjunctura aceea cu mutarea într-o Grădină paradisiacă părea să-mi scoată la lumină acele reziduri interioare ce mai rămăseseră netransmutate în Lumină, precum praful nemăturat şi pânzele de păianjen întinse prin întunecate colţuri de încăperi uitate, nefolositoare şi reci. Totul se cerea scos la vedere, măturat şi curăţat. Nici un cotlon nu trebuia să rămână neîncălzit de bucuria renaşterii, de soare, prospeţime şi flori înflorite, de muzică angelică şi parfum de dragoste. Pentru asta aveam nevoie atât de curaj, cât şi de înţelegere, acceptare, răbdare şi încredere.



Deşi citisem atât de multă teorie despre dezvoltare personală şi evoluţie spirituală, precum şi despre vindecările şi curăţările profunde care au loc pe calea evoluţiei sufletul, deşi credeam că sunt pregătită să trec şi eu prin acestea, confruntarea cu acele frici şi îngrijorări m-a perpelit mai mult decât m-aş fi aşteptat. A fost o parte a crucii ce-o purtam pe umerii mei, aceea pe care trebuia s-o urc pe Golgota mea. Trebuia să transced rolul de victimă în care mă complăcusem în trecut. Aveam de acceptat şi iertat acele alegeri ale mele, ştiute şi neştiute, de care mă învinovăţisem în subconştient, credinţele mele de care mă împotmolisem de nenumărate ori, limitările mele şi netrecutele obstacole pe care mi le ridicasem singură înainte de atâtea ori. Nimeni nu era vinovat pentru toate acestea. Nici chiar eu însămi. Ele fuseseră parte din drum.



Mă aflam acolo, pe plagul transformării, al renaşterii, iar acele curăţări interioare făceau parte din travaliu. Participam la dizolvarea ultimelor gratii, a ultimelor bariere, a ultimelor lanţuri şi lacăte, a ultimului prag spre un alt nivel. Nimeni nu putea face asta în locul meu. Doar eu, pentru mine. Şi am făcut-o aşa cum am putut, în felul meu. Spunând ce era de spus, ori lăsând nerostirile în tăceri, în tristeţi, ori în emoţii intense, zâmbind, glumind şi povestind, ori ignorându-le şi abandonându-mă în braţele bărbatului iubit. Ne-am fost unul altuia sprijin şi mângâiere, reper şi alinare, motiv de fericire, de joc infantil şi de bucurie senină, sursă de încredere şi echilibru, ori model  de recalibrare şi reconsiderare a realităţii.



Şi, uite-aşa, împreună, jucându-ne şi evoluând, ajunsesem la doar un pas de Grădina noastră. Iar pasul acela nu se mai măsura în kilometri, ci în emoţii. Aşa ne-am întors în Bucureşti, după cel de-al doilea drum la Casa bunicilor: învăluiţi într-o tapiserie multicoloră de emoţii, ca dintr-un alt tărâm, ca dintr-o poveste de demult, ori dintr-un film vechi, de arhivă, asincron şi desuet. Parcă nu mai era vorba despre noi. Parcă încă nu-mi venea a crede că urma să facem în curând pasul cel mare. Şi, cumva, doar mă lăsam purtată de val, de flux, de timp. Secvenţă după secvenţă. Cadru după cadru. Timpul avea să ne reveleze schimbările pregătite nouă, iar noi trebuia să le recunoaştem ca fiind ale noastre, pentru noi, în noi. 





Revenind la detaliile jurnalistice ale poveştii, voi continua cu precizarea că în Bucureşti ne-am lămurit destul de repede că proprietatea bunicilor avea actele în regulă, tocmai bune pentru vânzare. Făcusem poze după ele, iar consultarea unui Extras al Cărţii Funciare, obţinut prin intermediul unui notar cu care eu lucram în mod curent la serviciu, ne-a adus confirmarea necesară.  Mail-ul trimis către fata lor, în care îi spuneam că, întradevăr, actele sunt complete, a fost un fel de a pune punct unei etape: aceea în care luam decizia. Nu, încă nu rostisem cuvintele magice „O cumpărăm!”, dar fiecare pas părea că ne ducea într-acolo.



Ştiam că nu era o decizie pentru o zi-două, o lună-două, un an-doi. Era pentru vremurile noi ce aveau să vină. Şi de aceea ne doream ca alegerea să fie cea mai bună. Îl luasem, din nou, chiar şi pe Dumnezeu chezaş. Îl rugasem să ne arate, să ne îndrume şi să ne oprească din drum dacă drumul acela nu era pentru noi, ori să ne mai dea încă un semn, unul mare şi evident, unul care să strige la noi, să ne împingă înainte, să ne confirme fără echivoc: „Aceea este Grădina voastră!”. Îmi doream să ştim sigur, să nu greşim, să nu regretăm. Oricât de greu ne-ar fi fost după, doar ştiind dinainte că acolo era locul nostru, mi se părea că aş fi simţit totul ca fiind într-o altă lumină. Mai limpede, mai caldă, mai blândă, mai protectoare. Cel puţin aşa speram eu. Aşa credeam.



Dumnezeu auzise chemarea, dar aştepta momentul potrivit. Aştepta mai întâi ca noi să facem alegerea definitivă. Aştepta să ne asumăm răspunderea pentru ea. Aştepta să vadă că suntem conştienţi că aceea este numai responsabilitatea noastră. Apoi au venit şi semnele.



A doua zi după ce am primit extrasul de la Cartea Funciară şi i l-am trimis pe mail fetei bunicilor, Adrian a sunat-o şi i-a comunicat decizia noastră: suntem pregătiţi să semnăm actele. Era 22 septembrie. Spre surprinderea noastră am aflat că mama ei, bunicuţa aceea vorbăreaţă şi veselă, era în spital. O duseseră pentru un control medical şi pentru nişte analize, căci apăruseră semne de agravare a bolii. Leucemia începuse să se manifeste în corp din ce în ce mai agresiv, cu o simptomatologie dureroasă. Nu se ştia cât mai avea de trăit. Era transportabilă, dar zilele ei păreau a fi  numărate, precum ultimele fire de nisip în clepsidra vieţii. Pentru a nu complica lucrurile, era bine să ne grăbim. Decesul ei înainte de finalizarea vânzării ne-ar fi amânat mult. Succesiune, acte, timp, bani.



Pentru noi era clar, sufletul ei îşi dorea plecarea. Îşi împlinise menirea pe pământ. Timpul i se apropia de final şi mai avea doar un singur lucru de făcut. Să predea ştafeta noilor generaţii. Iar Dumnezeu a ajutat-o. Pe noi, de asemenea. Părea că exista o înţelegere mai înaltă şi o acceptare implicită, mai presus de noi, ca parte a unui aranjament cosmic, divin. Urma să aibă loc o rocadă, un schimb de energii, o însufleţire nouă, ca după un val nestăvilit din ocean, care ar fi spălat talazurile. Doar cu o lună în urmă, spre sfârşitul lui august, intrasem în curtea lor pentru prima dată, iar momentul acela coincisese cu venirea pe lume a nepoţelului nostru. Atunci, o viaţă nouă şi pură îşi începuse căutările pe acest pământ, iar, pentru noi doi, el era semnul începutului unui nou drum, al unui nou ciclu, al unei noi perspective a vieţii. După exact o lună, septembrie aducea semnele unui sfârşit, ale unui timp al eliberării, al detaşării. O altă viaţă, una lungă şi plină, îşi anunţa intenţia de plecare, dorind să-şi încheie căutările în braţele lui Dumnezeu. În acelaşi timp, pentru noi doi, septembrie avea să fie o lună a bilanţurilor: închideam porţile unui drum vechi şi bătătorit, desprinzându-ne de trecut, de oraş, de experienţele şi influenţele acestuia, pentru a răspunde necunoscutului, misterului şi magicului care ne îmbiau dinspre viitor. Spirala vieţii se învârtea pentru toţi mai departe.



Bunicul rămăsese singur acasă, în sat. El părea împăcat cu ceea ce avea să urmeze. Îşi canalizase toate forţele, atenţia şi timpul spre treburile gospodăreşti. Îşi dorea să poată culege via înainte de a pleca. Plănuia să mai stea acolo măcar până la sfârşitul lunii octombrie. Pentru noi era ideal. Oricum nu aveam de gând să ne mutăm înainte de jumătatea lunii noiembrie, aşa că prezenţa lui în casă ne-ar fi scutit de grijile supravegherii gospodăriei în acest răstimp. În plus, el ar fi început să facă focul prin camere. Asta însemna că ar fi curăţat sobele şi le-ar fi pus la treabă din timp, observând dacă funcţionau bine, ori dacă mai aveau nevoie de reparaţii. Dacă da, le-ar fi făcut el. Ne spusese deja că vrea să facă asta. Şi s-ar fi putut ocupa tot el şi de aprovizionarea cu încă o căruţă-două de lemne pentru toată iarna, aşa cum se oferise cu entuziasm la ultima vizită.



Ne-am hotărât de comun acord să semnăm actele de vânzare-cumpărare la începutul lui octombrie, când eu aveam trei zile de concediu deja programate. Împreună cu cele două zile de weekend, aveam, în total, cinci zile libere. Conform practicii instituţiei în care lucram, fusesem constrânsă cu mai multe luni în urmă să fac programarea întregului concediu de odihnă al anului 2015. Când am ales zilele de la începutul lui octombrie nici nu bănuiam pentru ce aveam să le folosesc. Sincronizarea se dovedise perfectă.



Aşteptam amândoi cele cinci zile cu foarte mare nerăbdare. Eu, recunosc, eram mult mai nerăbdătoare decât Adrian. El reuşea să îşi păstreze echilibrul şi încerca să mă pondereze şi pe mine, dar nu prea reuşea. Eram prea expansivă, prea entuziastă. Adrian îmi recomanda frecvent să-mi dozez aşteptările, emoţiile şi entuziasmul, astfel încât să nu-mi generez iluzii prea mari, ca să nu ajung să mă confrunt ulterior cu dezamăgiri prea profunde în cazul în care rezultatele nu s-ar fi arătat aşa cum aş fi vrut. Dar nu puteam. Încă.



În general, eram precum un cărbune încins din care, fie mă aprindeam în focuri uriaşe, arzând vâlvătaie în flăcări impresionante de entuziasm şi freamăt, fie mă stingeam brusc, sfârâind mocnit şi consumându-mă în tăcere, cu nemulţumire, dezamăgire şi lacrimi. Nu reuşeam să mă ponderez prea mult. De fapt, nici nu vroiam. Mă investeam total în tot ce-mi câştiga încrederea. Îmi ivesteam visele, gândurile, emoţiile, timpul, resursele, planurile, timpul. Mă dăruiam toată, fără jumătăţi de măsură. Ori totul, ori nimic. Dacă povestea avea un rezultat fericit, urcam până dincolo de al nouălea cer. Dacă povestea se încheia altfel decât mi-aş fi dorit, mai întâi mă prăbuşeam în abisurile deziluziilor, apoi mă reculegeam şi mă recalibram la realitatea evidentă.



Astfel, în săptămâna dinaintea noului drum care avea să se încheie cu semnăturile noastre pe actele de proprietate, ajunsesem să am o cu totul altă stare de spirit, una plină de încântare, efervescenţă şi nerăbdare, şi începusem din nou cu planuri: să facem aia, să facem cealaltă, să cumpărăm, să pregătim, să căutăm… Plănuiam din nou mutarea, modificările pe care le aveam de făcut acolo, îmbunătăţirile. Gândeam deja în termeni de “casa noastră”, “grădina noastră”, “curtea noastră”. Îmi zbârnâia mintea de proiecte şi soluţii. Mă gândeam la măsurători, la culori şi aranjamente de mobilă, la curăţenie şi înfrumuseţarea camerelor, la flori şi gărduleţe, la gazon şi iederă pe pereţi, la trandafiri căţărători şi la multe, multe, multe altele. Încercam să-l ispitesc şi pe Adrian cu aceste planuri, atrăgându-l în discuţii şi stimulându-l să-mi dezvăluie propriile viziuni, însă el nu se lăsa păcălit: “Pisoiaş, hai să trecem treptat, pas cu pas, prin proces. Să semnam mai întâi actele şi vedem noi apoi ce avem de făcut. Să nu sărim etapele.” Eu îl aprobam cuminte pe moment, dar, în momentul imediat următor, un alt gând năstruşnic mă îmboldea să vin cu o altă întrebare, cu o altă completare sau cu o altă curiozitate: “Dar, ce-ai zice, iubitule, dacă… ?”



Din Grădina lui Dumnezeu: 24.01.2016




 ***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu