Grădina lui Dumnezeu (4) - OZN-ul, Dallas, mistreţii şi primele concluzii

Nr. 2 – casa (mobilată parţial) + teren 2000 mp 

După o escală de o noapte într-o staţiune montană unde mergeam adesea în concediu, respectiv în “Cartierul general” (cum îi spunem noi), am plecat ziua următoare spre satul în care trebuia să vedem prima proprietate. Am ajuns acolo în jurul prânzului. Ştiam deja că satul este oarecum sărăcăcios, văzusem pe street-view, pe internet. Nu ne-a descurajat aspectul acesta. Apreciam noi atunci că aspectul acela nu era atât de important pentru noi. Pentru noi conta mai ales cum urma să arate Grădina noastră şi ce intenţionam să facem noi în ea şi prea puţin ce era în jurul ei. Şi mai erau şi alte detalii descoperite pe hartă, prin ecranul calculatorului, care contaseră în decizia noastră de a trece pe listă această locaţie: dealurile line, pădurile întinse, izvoarele, grădinile cu pământ fertil, clima bună, altitudinea convenabilă. Nu eram însă pregătiţi pentru ce aveam să întâmpinăm acolo.

Intrarea în sat se făcea, după părăsirea şoselei naţionale, pe un drum de câţiva km, neasfaltat, dar bun pentru autoturisme. Priveliştile erau încântătoare, uşor sălbatice, dealurile păreau virgine, iar prezenţa omului aproape inexistentă. Însă, evident, acesta nu putea lipsi din peisaj. Iar apariţia primelor exemplare umane în acel decor mirific ne-a trezit primele suspiciuni. Văzând maşina noastră de la distanţă, câţiva puradei goi şi bronzaţi au apărut brusc pe marginea drumului, s-au ridicat de jos şi au început să fugă înspre casele de la marginea satului, dând alarma. Intrarea noastră pe uliţa care despărţea cele două rânduri de case, scăldate încântător în soarele plăcut al dimineţii, a fost primită în strigăte de uimire şi bucurie de o liotă de copilandri de vârste diferite.

Scena era asemănătoare apariţiei preşedintelui american Nixon la balconul pieţei publice cu ocazia vizite sale în Bucureşti, pe vremea lui Ceauşescu. Şi părea a fi tot atât de neobişnuită precum ar fi aterizarea unui OZN direct în mijlocul mulţimii de credincioşi adunaţi în curtea vreunei mănăstiri, veniţi să primească binecuvântarea creştină din partea unor moaşte sfinte. Vestea venirii noastre se răspândise rapid. Până să ajungem în dreptul casei pe care trebuia s-o vedem, strada se umpluse de viaţă şi gălăgie. Tinere îmbrăcate în fuste scurte, gătite ca la oraş, ca pentru o nuntă, alături de tineri parfumaţi, ferchezuiţi, cu cămăşi albe şi strâmte pe ei, geluiţi şi cu ochelari de soare mari, cu reflexe de curcubeu în lentilele uriaşe precum oglinzile retrovizoare ale maşinii noastre, treceau pe lângă noi zâmbind cu gurile până la urechi, fluierand admirativ, ori exprimându-şi gălăgios, în stilul caracteristic, aprecierile şi surprinderea pentru apariţia  noastră meteorică în satul lor.

Am oprit în dreptul porţii unde trebuia să intrăm, l-am sunat pe proprietar şi, după ce acesta ne-a invitat în curte, am intrat grăbiţi, mai ales ca să scăpăm de privirile curioase şi de comentariile specifice ale audienţei. Ştiam deja că acolo nu ne vom mai întoarce niciodată.

Vizita s-a desfăşurat sub auspiciile bunului simţ şi al politeţei. Proprietarii ne-au plimbat prin toata casa, prin beciuri, prin curte şi prin grădină, ne-au arătat tot ce se putea arăta, ne-au spus tot ce se putea spune, deşi ne priveau şi ei cu o mare uimire, nevenindu-le să creadă că cineva tocmai de la Bucureşti putea să fie interesat să cumpere proprietatea lor. Ne-au spus că, după ce i-am sunat să le spunem că dorim să vedem casa, parcă nici nu le venea să creadă. Tocmai din Bucureşti este interesat cineva să cumpere la ei în sat? Tocmai de la ei? Cum aşa?

După ce ne-au văzut, după ce ne-au prezentat casa şi acareturile şi după ce am mai stat puţin de vorbă la o cafea şi o apă minerală, cred că şi ei şi-au dat seama că tinerii aceia doi care au aterizat cu OZN-ul în faţa porţii lor probabil că au cam greşit adresa. Ori planeta.

Am făcut poze, am pus întrebări, am primit răspunsuri. Oamenii au fost sinceri. Ni le-au spus şi pe cele bune şi pe cele mai puţin bune. Probabil înţeleseră că nu mai aveau ce pierde. Nu noi eram cumpărătorii lor, aşa că ne-au povestit deschis cam tot ce se putea despre traiul în satul lor: despre munca la grădină, în livadă, despre îmbunătăţirile pe care le-au făcut în casă după ce se mutaseră în ea, în urmă cu 15 ani, dar şi despre cele care mai trebuiau făcute de acum înainte, despre diferitele strategii de aplicat la achiziţia lemnelor pentru iarnă, despre primarul localităţii şi lucrările publice prevăzute a începe în sat, dar şi despre politica ţării şi preşedintele ei. Ne-au enumerat beneficiile vieţii la ţară, dar n-au uitat să ne precizeze că acestea sunt, inevitabil, însoţite şi de anumite probleme, unele evidente şi deloc de neglijat.

Am plecat de la ei recunoscători pentru toate informaţiile oferite. Aveam pe lista noastră un nou criteriu care trebuia să ne trieze mai bine zonele de interes. Ne-am luat la revedere, am urcat în maşină şi am decolat cu OZN-ul nostru modest, de familie, în uralele mulţimii.

Am ieşit din sat cu un profund sentiment de nostalgie. Verdele de pe dealuri, soarele blând, lumina difuză a dimineţii, senzaţiile proaspete, generate de vizita aceea, toate creau o scenă în care păream cumva transpuşi.  Ne doream să fim acolo, dar, totodată, nu ne mai doream. Era un soi de regret amestecat cu înţelegere. Câştigasem experienţa aceea importantă atât de lin, atât de plăcut, atât de protector, încât ceva din noi se opunea, refuza să accepte învăţătura. Parcă acţiunea filmului nu se potrivea cu decorul.

De acolo ne-am îndreptat spre localitatea unde se afla pensiunea Any, cea în care urma să ne cazăm şi în care se mai aflau două din proprietăţile selectate pentru vizionare. Am ajuns foarte repede, ne-am luat camera în primire şi după ce am făcut duş şi am servit masa, am plecat în recunoaştere prin împrejurimi. Întâlnirile erau programate pentru a doua zi, aşa că am avut după-amiaza aceea liberă pentru prospectarea şi investigarea zonei.

Am luat la pas şoseaua principală şi unele străduţe cu ochii plini de uimire, admirând casele acelea specifice locului, cu decoraţiuni atât de diverse, fiecare ascunzând în ea o poveste, o istorie, o legătură de destin. Localitatea aceea arăta mult mai bine, iar casele vechi, multe din ele construite înainte de 1940, îmi inspirau un aer medieval. Porţile uriaşe, până la nivelul acoperişurilor, obloanele din lemn, de la ferestre, acoperişurile de ţiglă, uşor teşite pe marginea dinspre stradă, gazonul simplu şi curat de pe lângă ziduri, pustietatea care înconjura întregul sat la ora aceea a zilei, erau detalii ce au conturat imaginea aceea fermecătoare a locului acela ce contracta puternic cu satul precedent. Era o zi de sărbătoare, ziua de Rusalii (click pe link pentru a vedea poze), iar lumea era, probabil, ori la biserică, ori prin case şi curţi, la odihnă.  Aveam să aflăm ulterior că mare parte din locuitori sunt bătrâni care ies doar seara din curţi şi se adună câte doi-trei-cinci pe câte o băncuţă aşezată în faţa  vreunei porţi, la stradă.

În plimbarea noastră chiar a apărut înaintea noastră un bătrânel cu chip frumos, cu obrajii îmbujoraţi şi cu ochii mici şi foarte vii, strălucind spre noi cu o curiozitate veselă în priviri, oprindu-ne din mers şi întrebându-l pe Adrian direct, punându-i părinteşte o mână pe umăr şi, totodată, uşor complice, ca de la bărbat la bărbat: „Tu cine eşti? Nu te cunosc.” Era clar că nu exista nici un om în satul acela pe care el să nu-l ştie. Era acolo de aproape un veac. Clopul negru de pe capul lui, vesta neagră, cusută cu meşteşug popular, cămaşa albă, curată, încheiată frumos în nasturi la gât şi la mâneci, pantalonii şi pantofii negri, lustruiţi, compuneau portul tradiţional, de sărbătoare, al locului. Era purtat cu o mare naturaleţe de omuleţul acela simpatic, care ne zâmbea şugubăţ şi care ne punea curios întrebări ca unor copii ce-au sărit gardul şi au intrat în curtea şcolii în timpul  vacanţei de vară. A vrut să ştie de unde venim, cu ce ne ocupăm şi altele. Dar nu răspunsurile noastre erau importante pentru el, ci interacţiunea cu noi. Şi părea că acolo, între noi, se petrecea o magie. Era o comunicare mai presus de cuvinte. Pe de o parte era fizionomia, zâmbetul, privirile, curiozitatea şi vorba lui directă radiau în jur un aer juvenil, trădând o anumită tinereţe interioară, în ciuda ridurilor desenate în jurul ochilor sau pe mâinile curate, sănătoase, dar îmbătrânite, iar pe de altă parte era comunicarea cealaltă, non-verbală, pe care o simţeam a se desfăşura într-un alt plan, printr-un alt limbaj, la un nivel mult mai înalt, ce părea să conţină în ea înţelepciunea Moşilor străvechi, a înţelepţilor satelor de odinioară, din poveştile copilăriei.

Ne-a făcut o mare plăcere acel moment colorat apărut în timpul plimbării noastre. I-am cerut permisiunea să-i fac o fotografie şi a acceptat încântat. Ne-a făcut cu mâna la plecare şi ne-am despărţit cu veselie, glumind şi urându-ne reciproc sănătate şi ziua-bună.

Ne-am îndreptat apoi agale spre adresa unde se afla una din proprietăţile programate să le vizităm a doua zi. Mergând, am privit, am simţit, am vorbit, am comentat, am schimbat păreri. Parcă, totuşi, era ceva în aer care ne spunea că nu acolo vom găsi ceea ce ne dorim. Simţeam amândoi asta. Nu părea că acolo ar fi „acasă” pentru noi. Da, era un cadru plăcut, curat, liniştitor, dar… nu-mi părea familiar, nu simţeam nici o conexiune cu acele locuri. Da, admiram şi savuram atmosfera aceea fermecată, ca de basm, pe care mi-o transmitea imaginea satului - un sat vechi, dar care arăta în general bine conservat şi bine întreţinut, unde se vedea că primăria investise constant în lucrări publice pentru confortul locuitorilor, cu case frumoase, solide, cu acoperişuri sănătoase, trainice, cu beciuri spaţioase, cu terenuri pentru grădină, cu păduri în apropiere şi multe alte aspecte îmbietoare. Ceva însă nu se confirma în sufletele noastre.

Nu ne-am mai continuat drumul, ci ne-am întors la pensiune, am deschis laptopul şi am început să căutăm pe internet anumite detalii despre localitate. Cifrele găsite ne-au răspuns la întrebarea principală. Iar discuţia care s-a legat mai pe seară cu proprietarul pensiunii ne-a adus şi mai multe răspunsuri. Satul era, întradevăr, plăcut, fiind în majoritate locuit de oameni buni, cu câteva familii de saşi harnici, care erau un exemplu pentru toţi prin grădinile lor de legume ordonate, bogate şi bine întreţinute. Totuşi, într-o margine de sat, pe o colină despădurită, se vedea un pâlc de case care era cunoscut de toţi sub numele de „Dallas”, după cum ne-a spus chiar proprietarul pensiunii. 

El era de-al locului, se născuse în sat, dar locuia cu familia în orăşelul din apropiere. Cumpărase terenul acela şi construiseră pensiunea mai mult din enorma lui pasiune din tinereţe pentru fotbal. Dorise să facă acolo un teren de fotbal şi să dezvolte acest sport pe  plan local. Nu i-a ieşit. Motivele au fost multe. Pensiunea însă a terminat-o şi mai venea acolo cu familia. Uneori mai închiriau camere turiştilor veniţi în vacanţă sau cu treburi prin zonă. Cum eram noi. Ne-a împărtăşit multe din experienţa lui pe acele meleaguri: cum e pământul, cum e clima, cum sunt ploile şi ceaţa dimineţii, cum sunt oamenii. Cu Dallas-ul s-au obişnuit. Gard în gard aveau vecini buni, o familie de saşi corecţi, serioşi şi harnici, care le supravegheau casa când ei erau plecaţi în oraş. El avea o mică afacere acolo, copiii lor mergeau la şcoală şi încă erau nevoiţi să locuiască în mare parte a timpului la oraş. Şi, deşi îşi ridicaseră pensiunea aceea într-o zonă retrasă a satului, pe vârful unui deal frumos, mărginit de lanuri bogate de grâu, de pădure şi de cerul imens de deasupra, ar fi preferat, poate, să o fi făcut-o într-o altă localitate. Până la urmă făcuseră un compromis şi se  împăcaseră cu  ideea vecinătăţii relative cu Dallas-ul rămânând în zona natală.

Ne-a prins foarte bine discuţia îndelungată pe care am avut-o în seara aceea cu el. Ne-a ajutat să ne ajustăm planurile pentru a doua zi. Astfel, am renunţat să mai vedem proprietăţile pe care le programaserăm. Trebuia să ne mai documentăm, să mai investigăm, să selectăm cu şi mai multă grijă locul în care Grădina noastră urma să se materializeze. Am dat telefoanele necesare şi am contramandat vizionările de a doua zi.

Eram împăcaţi cu decizia noastră. Plecasem de acasă fără aşteptari, pregătiţi sufleteşte şi deschişi faţă de orice am fi întâmpinat. Am câştigat o foarte utilă experienţă şi, până la concediul următor, cel mare, din iulie, aveam timp să revedem anunţurile, să verificăm şi să eliminăm ce nu se încadra în noul plan şi să ne programăm următorul traseu al vizionărilor. 

Restul concediului ni l-am petrecut în plimbări lungi, în relaxare şi odihnă. În seara de dinaintea plecării spre casă, proprietarii pensiunii ne-au spus că în apropierea lor se afla un ţarc unde puteam vedea o familie de porci mistreţi. Un vecin de-al lor îi creştea de mai mulţi ani pentru carne. Pentru că se lăsase întunericul, ne-am hotărât să mergem să-i vedem a doua zi dimineaţă. Ceea ce am şi făcut. A doua zi, pe drumul spre ţarcul mistreţilor, am trecut mai întâi pe lângă un siloz în care erau depozitati ştiuleţi de porumb. Am luat câte un ştiulete şi câte un pumn de grăunţe gata curăţate, pregătite probabil pentru următoarea lor masă, şi ne-am îndreptat spre locul cu pricina, trecând printr-o frumoasă livadă proaspăt cosită de pruni tineri. Ajunşi la gardul ce împrejmuia spaţiul destinat mistreţilor, am constatat ca era pustiu şi am început să facem zgomot. Abia după ce am aruncat în interior o parte din grăunţe, nu mică ne-a fost mirarea când i-am văzut cum îşi fac apariţia, unul câte unul, din mijlocul tufişurilor de pe margini, un porc uriaş, o scroafă şi trei purceluşi. Le-am aruncat pe rând şi celelalte grăunţe şi ştiuleţii şi i-am privit îndelung pe toţi cum căutau şi scurmau cu râturile prin pământ, grohăind şi pufnind cu satisfacţie maximă ori de câte ori descopereau boabele. Am stat mult timp lângă ei privindu-i şi glumind pe seama lor, fotografiindu-i şi filmându-i. 

Interesant şi surprinzător ni se părea mai ales faptul că, exact cu o zi înaintea plecării noastre din Bucureşti, citisem pe facebook despre păţania lui Gabi, una din prietenele mele din listă, care povestea cu un umor savuros despre întâlnirea neaşteptată şi teribil de înspăimântătoare pe care o avusese ea şi grupul din care făcea parte cu ocazia unei excursii montane recente. Am fost foarte impresionată de ceea ce li se întâmplase şi mă gândisem că era cu adevărat de nedorit o asemenea experienţă.  Îi povestisem şi lui Adrian ce citisem şi el glumise atunci spunând că noi, dacă am fi întâlnit mistreţii, le-am fi făcut mai întâi o activare ADN, apoi le-am fi ţinut o prelegere, un curs şi un seminar despre respectul reciproc, despre liberul arbitru şi dreptul fiecăruia la spaţiul personal, despre creşterea în vibraţie şi despre ascensiune. Vă daţi seama cât de uimiţi am fost când am dat şi noi cu ochii de mistreţi după doar câteva zile de la acele glume. Din fericire, n-a mai fost cazul de cursuri şi seminarii, însă trebuie să recunoaştem, nu ne-am putut abţine de la activarea ADN-ului. Mistreţii ştiau deja că noi nu venisem să le cucerim teritoriul, că liberul lor arbitru avea să le fie respectat şi că cea mai mare dorinţa a lor avea să le fie împlinită, respectiv aceea de a mânca pe săturate şi de a se retrage apoi la umbră pentru un somn odihnitor, iar noi ştiam că ei nu s-ar fi dedat la acte lipsite de respect atât timp cât îşi primeau din partea noastră ştiuleţii de porumb la care râvneau atât de mult şi ştiam că gardul care ne despărţea de ei ne asigura respectarea liberului nostru arbitru în privinţa integrităţii personale, fizice, psihice şi emoţionale. Totuşi, întâlnirea cu ei a fost determinantă pentru ceea ce avea să urmeze, destinul lor fiind modificat implacabil din acea zi: ADN-ul le fusese contaminat cu microbul libertăţii. Confirmările aveau să vină curând. Însă nu voi anticipa. Pe tot drumul de întoarcere spre Bucureşti am comentat şi am glumit mult pe tema mistreţilor. Atunci nu ştiam, dar aveam să-i revedem şi într-o altă conjunctură.

Deocamdată voi încheia aici repetând doar că nimic nu este întâmplător. Eram călăuziţi pas cu pas de Dumnezeu. Doar căutam Grădina Lui, nu-i aşa? El ne indica, în felul Lui, direcţia cea bună, iar nouă nu ne rămânea decât să-i înţelegem semnele şi să le urmăm. Grădina ne aştepta la locul pregătit pentru noi, iar noi ştiam că în curând aveam să o găsim.

Din Grădina lui Dumnezeu: 21.12.2015

***