“Când faceţi o alegere, simţiţi mai
întâi pace şi apoi întrebaţi: ”Care este cea mai bună posibilitate pentru
mine?” Apoi aşteptaţi un semn pentru a verifica răspunsul. Aveţi răbdare
Dragilor! Semnul va veni astăzi nu mâine. Semnul va veni de la Univers şi nu
din mintea voastră. Uitaţi-vă după semn şi el va apărea.” (Bob Fickes, traducereMonica Poka, 07 septembrie 2015)
Cu ceva vreme în urmă, pe la începutul
lui 2014, am stabilit cu Dumnezeu un consemn. Era un experiment făcut mai mult în joacă. M-am gândit
că poate aveam să primesc şi eu confirmări
clare, vizibile, exprimate anume pentru mine, fără echivoc. Îmi doream şi eu Cuvântul Lui
de încurajare şi
încredere, aşa
că am urmat exemplul multora şi mi-am ales un
simbol care, atunci când aveam să-l întâlnesc, să-mi
fie reper şi încuviinţare.
Să-mi spună: „Da,
aceasta este direcţia pentru tine.” Bineînţeles,
însă, când am
făcut asta, aveam îndoieli că acest consemn va
funcţiona şi cu mine, aşa că m-am decis să pun la încercare
forţele Universului şi mi-am ales un simbol
care nu se întâlneşte la tot pasul, ceva rar, ceva care să mă facă să
exclam „Woooow!” atunci când aveam să-l văd.
Cu jumătate de încredere şi jumătate de neîncredere
în faptul că voi primi şi eu, ca mulţi alţii, mesajele cosmice, divine, mi-am ales
semnul din mai multe variante la care mă gândisem:
pasărea colibri.
Nu mică mi-a fost
mirarea când am primit, aproape instant,
confirmarea că am fost auzită. Universul îmi
primise rugămintea şi îmi
acceptase consemnul.
Alegerea o
făcusem într-o seară, după ce navigasem o
vreme pe internet. Ca să marchez în timp
momentul acela, postasem pe blogul meu câteva imagini cu
păsări colibri (click pe link pentru a vedea imaginile). Era un fel de
mesaj către El: „Vezi
ce vreau? Vezi ce mi-am ales? Nu-i chiar uşor, nu-i aşa?” Era o
provocare la adresa Divinităţii: „Cred doar dacă îmi dovedeşti…” Apoi am închis toate aplicaţiile şi
am dat laptop-ului comanda de shut-down. În timp ce aşteptam
să se ruleze procedura de închidere, priveam
pe monitor fereastra standard afişată de Windows în
acel stadiu: un ecran albastru intens, azuriu, precum Cerul LUI, senin, curat şi limpede, pe care două linii, una albă (a Cerului)
şi una verde (a Pământului),
ambele frumos arcuite şi delicate, se uneau într-un punct.
Pe linia verde, printre câteva
frunzuliţe, era o figurină minusculă, albă. Figurina aceea nu-mi atrăsese
atenţia niciodată până atunci, însă în acel moment
am simţit un imbold de a mă apropia de monitor să desluşesc
mai bine ce reprezenta, căci nu-mi venea să cred ce vedeam. Ei bine, ce credeţi
că era? Da, era o siluetă micuţă şi albă a
unei păsări colibri. Albă, impecabilă, imaculată, pură, divină. Nu-mi venea să
cred! Primisem răspunsul: „Să ai încredere. Te-am auzit. Sunt lângă tine.”
Zilele următoare,
spre uimirea mea, aveam să revăd pasărea colibri de mai multe ori (o reclamă pe
o maşină, jucării colorate din plastic
transparent, agăţate pe parbrizul unui maxi taxi cu care călătoream spre
serviciu, etc), ca o confirmare că asta nu era o glumă, că era cazut să iau în serios acest simbol, precum şi mesajul lui: „Fii liniştită. Te voi susţine. Te voi ghida. Ai încredere.”
Apoi apariţiile s-au oprit un timp.
Ulterior, în
anumite momente, mi-am mai amintit de acest consemn şi l-am mai revăzut. Îmi
doream să primesc răspunsul Lui în acest mod, chiar dacă doar cu o jumătate de
inimă, având încă îndoiala că mie nu mi se
puteau întâmpla astfel de minuni. De aceea
nici nu îndrăzneam să-l mai invoc, dar mi-l doream. Cu toate acestea, când mi se întâmpla să-l primesc în cele mai neaşteptate situaţii sau
locuri, ca răspuns la dorinţa mea neformulată în cuvinte, mă gândeam că erau doar coincidenţe interesante. Însă mă
bucurau. Şi ceva, acolo, în adâncul meu, se
liniştea.
Revenind la
povestea noastră, trebuie să vă reamintesc aici că drumul nostru de căutare a
Grădinii a început ca o joacă şi a continuat ca o interesantă aventură. Cu bune
şi cu mai puţin bune, cu provocări şi cu situaţii comice, cu dezamăgiri şi cu
speranţe încurajatoare. Însă, până la momentul
“august 2015”, nu simţisem iminenţa schimbării, a deciziei, a mutării. Deşi
plecasem până atunci în mai multe drumuri de
investigare şi vizionare de proprietăţi, deşi ne făcusem atâtea planuri pentru viitor, deşi mă proiectasem de
atâtea ori în situaţia aceea finală, cu noi
mutaţi de la oraş la sat, deşi începusem să ne pregătim serios pentru perioada
de început, în care aveam să ne descurcăm doar din rezerve, cumpărând deja din timp diverse bunuri, consumabile şi
alimente, deşi abia aşteptam să mă eliberez de locul meu de muncă atât de solicitant, care nu-mi mai aducea nici o
bucurie şi nici o satisfacţie, totuşi, în realitate, păstrasem toate acestea
undeva la suprafaţa fiinţei mele. Precum un scenariu posibil doar în caz de
calamitate. Da, aveam în vedere cât mai multe
detalii ale acestui scenariu, diferitele alternative şi opţiuni, tot felul de
situaţii şi conjuncturi, astfel încât să ne
luăm din timp măsurile care se impuneau derulării unui trai decent, însă, pentru a lua decizia
efectivă de mutare, era nevoie mai întâi de
transpunerea conştientă a tuturor acestor pregătiri, făcute în prezent pentru
viitor, din cadrul ipotetic şi potenţial în cadrul realităţii curente,
concrete, evidente.
Ei bine, momentul
declic-ului, cel în care am simţit şi am conştientizat că am ajuns la acel prag
de transpunere a proiectului nostru cu Grădina din planul eteric (planul în
care Dumnezeu îl desena împreună cu noi) în planul fizic (cel în care avea să
aibă loc materializarea) a fost în timpul vizitei pe proprietatea celor doi
bunici, la sfârşitul lui august 2015. Atunci
am intrat în panică. Toate fricile şi îngrijorările s-au năpustit din nou brusc
asupra mea copleşindu-mă instantaneu. A fost un moment de criză. De zvârcolire interioară. Tensiune. Travaliu. Şi prima
reacţie a fost, desigur, de încordare şi respingere. Schimbarea vieţii noastre
se putea concretiza chiar acolo, în acea gospodărie, iar eu m-am speriat. Abia
atunci am conştientizat pe deplin că, din căutătorii aventurieri ce păream a
fi, aveam să ne transformăm, în curând, direct
şi ad-literam, în trăitori la sat. Din fericire, Adrian a rămas în echilibru
şi, fără să-şi exprime nici un fel de aşteptări, concluzii, ori proiecţii, mi-a
insuflat încredere, răbdare şi detaşare şi, treptat, m-am relaxat. Abia
ulterior am putut să văd din ce în ce mai limpede tot ceea ce refuzasem să văd
iniţial şi să accept.
Semnele erau
peste tot. Ne ghidaseră şi ne indicaseră locul. Numele judeţului, numele
proprietarului (aproape identic cu numele nostru de familie), culoarea casei,
vecinătatea a două biserici şi a unei mănăstiri, icoanele (Cina cea de taină,
Maica Domnului cu Pruncul, cei doi porumbei albi, florile albe de crin), steaua
cu şase colţuri (care avea, pentru noi doi, un înţeles special), data noastră
aniversară inscripţionată în cimentul trotuarului casei, naşterea nepotului
nostru exact în acea dată aniversară, care a coincis cu ziua plecării la drum
chiar către această casă, prezenţa în grădină a florilor “Mâna Maicii Domnului”, pământul
negru, gras şi fertil, şi altele.
Întradevăr, casa
bunicilor oferea beneficii importante în preţul negociat, care era chiar foarte
avantajos. În ciuda aspectului bătrânicios al
camerelor, casa era locuibilă imediat, era bine întreţinută, fără a fi necesare
reparaţii, poate doar nişte zugrăveli noi, acoperişul era bun, zidurile erau
groase, de peste 50 cm, din cărămidă, sobele erau din teracotă şi erau toate
funcţionale, fundaţia era din beton, rezistentă, avea apă curentă la bucătărie
şi baie, dar şi fântână
cu apa bună şi cu debit constant, chiar şi pe secetă mare, avea baie
funcţională, chiar dacă acolo se mai cereau unele intervenţii, mobila ce avea
să rămână în casă era, deşi demodată, era bine
întreţinută, avea un beci curat, uscat şi suficient de spaţios, în şură şi
grajd nu mai fuseseră crescute animale de foarte mulţi ani, lucru cu adevărat
remarcabil şi de necrezut, fiind curate şi fără mirosuri insuportabile, iar
grădina, pe lângă faptul că era foarte mare,
avea un pământ negru şi foarte bun, deţinea
deja o mică livadă şi viţă de vie, ambele pe rod şi, foarte important, era
orientată în mod ideal faţă de mişcarea soarelui, pe direcţia est-vest, fiind
expusă permanent luminii şi căldurii acestuia în toate anotimpurile.
Altitudinea era foarte convenabilă agriculturii, de aproximativ 350 m deasupra
nivelului mării, iar apropierea tangenţială, gard în gard, a unei biserici şi a
unei mănăstiri părea un bonus nesperat. Ce ne mai puteam dori? Este adevărat,
mai aveam de făcut anumite îmbunătăţiri pentru a ne face traiul mai confortabil
şi mai uşor, dar puteam spune că ceea ce era esenţial exista deja. Era pentru
prima dată când mă raportam cu totul diferit
la acest proiect.
Astfel, pentru o
edificare cât mai bună, ne-am dat seama că era
necesar să mai facem un drum ca să mai vedem încă o dată proprietatea. Trebuia
să-i revedem toate aspectele, să aruncăm încă o privire asupra vecinilor şi
împrejurimilor şi să ne documentăm în privinţa detaliilor aferente tranzacţiei:
acte, drepturi de reprezentare, termene, etc.
Nu puteam amâna prea mult, aşa că am stabilit că ne ajung patru
zile pentru această nouă călătorie (de joi până
duminică - 10-13 septembrie). Când am luat
această decizie era 26 august – în zi de sărbătoare, de Sfantul Adrian. Astfel,
în aceeaşi zi importantă de sărbătoare, Adrian al meu J i-a sunat pe bunici şi i-a anunţat că le vom face o nouă vizită. Au
fost teribil de încântaţi şi i-au spus că ne
aşteaptă cu drag.
Săptămâna de dinaintea plecării a fost una epuizantă în
Bucureşti din punct de vedere al temperaturilor. Ultima zvâcnire a verii adusese un nou val de aer canicular
cu 38 de grade la umbră, conform mass-media, dar, în realitate, cu peste 40 la
soare şi, probabil, cu peste 60 la nivelul asfaltului capitalei. A fost un
final apoteotic al anotimpului estival care avea să ne evidenţieze, încă o dată
în plus, cel puţin unul din motivele aproape nesemnificative pentru care
părăsirea oraşului era bine venită. Dacă ne gândeam
profund la motivele cu adevărat importante, atunci trebuia să recunoaştem că
plecarea se cerea cu iminenţă.
Cu
toate acestea, trebuie să recunosc că încă mă mai încercau mici temeri şi mici
îngrijorări fireşti. Încă mai aveam nevoie de confirmări. Iar El ştia asta. În
acest sens, mi-a amintit că pot apela la consemnul nostru. Era o zi de luni, cu
trei zile înainte de plecare şi eram la serviciu într-o pauză. Aplicam practic
vorba aceea binecunoscută care spunea că “pauzele lungi şi dese sunt cheia
marilor succese” şi citeam bloguri. Mă asiguram, astfel, de marele meu succes,
dar pentru binele organizaţiei, evident. Glumesc, desigur. Atunci, pe unul din
blogurile pe care mă mai uitam uneori, am găsit un mesaj ce părea scris anume
pentru mine. Este cel cu care am început această însemnare: “Când faceţi o
alegere, simţiţi mai întâi pace şi apoi întrebaţi:”Care este cea mai bună
posibilitate pentru mine?” Apoi aşteptaţi un semn pentru a verifica răspunsul.
Aveţi răbdare Dragilor! Semnul va veni astăzi nu mâine. Semnul va veni de la
Univers şi nu din mintea voastră. Uitaţi-vă după semn şi el va apărea.” (Bob Fickes, traducere Monica
Poka, 07 septembrie 2015). Şi mi-am amintit de
pasărea colibri. Ok, am spus, dă-mi un semn, Doamne! Este acesta drumul nostru
bun? Este aceasta Calea? Este aceasta cea mai bună posibilitate?
Apoi,
seara, de acasă, am intrat un pic pe facebook. Iar acolo ce credeţi că mi-a
apărut în faţa ochilor după nici câteva
click-uri de derulare a posturilor din ziua aceea: o poză cu o micuţă şi albă
pasăre colibri. Albă, impecabilă, imaculată, pură, divină. Era confecţionată
din hârtie, o adevărată bijuterie fotografiată
în palma deschisă a creatorului ei.
Primisem semnul cerut exact cum mi se spusese în mesaj: “Semnul va veni
astăzi nu mâine.”
Tatăl nostru, Creatorul Suprem, Făcătorul cerului şi al pământului, al
tuturor văzutelor şi nevăzutelor, îmi răspunsese la întrebări şi îmi
trimisese semnul cerut. Cum mă mai puteam îndoi? Era timpul să las deoparte
neîncrederea şi temerile şi să primesc Darul. Era aproape de miezul nopţii,
dincolo de care începea Ziua naşterii Maicii Domnului, Născătoare de Dumnezeu:
08.09.2015. Tema naşterii şi re-naşterii revenea în prim plan, ca un semn de
curgere armonizată cu Fluxul divin. Se năştea
un nou început.
Din Grădina lui Dumnezeu: 21.01.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu