Nr.3 – casa (mobilată parţial) + teren 2600 mp
Această călătorie
de căutare a Grădinii a fost guvernată de la început atât de natura noastră
exploratorie în faţa misterului şi frumuseţii necunoscutului, cât şi de
pragmatism şi organizare minuţioasă. Multe din informaţiile preţioase de care
ne-am folosit au fost culese de pe internet, de pe blogurile unora care
parcurseseră deja acest drum înaintea noastră. Experienţele lor ne-au
oglindit realităţi interesante, idei originale, ori exemple deseori atipice,
care ne-au arătat diferite moduri în care se poate derula povestea căutării
Grădinii. Dar, până la urmă, fiecare merge pe drumul lui unic. Mulţi au reuşit
şi au împărtăşit public calea lor, pentru a le servi şi altora ca model, reper,
ajutor. Unii au avut parte de conjuncturi uimitoare, care i-au dus spre
destinaţie într-un mod extraordinar de simplu şi rapid, după care, însă, s-au
împotmolit într-o stare de stagnare incredibilă. Alţii au urmat tot felul de
căi întortocheate, au trecut peste tot felul de obstacole şi încercări şi au
ajuns acolo unde îşi doreau epuizaţi şi fără resurse de evoluţie ulterioară.
Iar unii sunt încă în plină căutare: când pe drum, când pe lângă drum; când
oprindu-se obosiţi sau plictisiţi, când avântându-se cutezători din nou pe
cărări neaşteptate; când zburând, când prăbuşindu-se în hăul neputinţelor de
tot felul; când plini de speranţe şi încredere, când abandonându-se
obişnuinţelor de zi cu zi. Fiecare cu rostul lui, cu lecţiile lui de viaţă, cu
bagajul propriu de destin. Venise rândul nostru să avem propria noastră
experienţă şi apoi să o împărtăşim şi altora cu gândul că îi va putea fi cuiva
de folos, ca sursă de inspiraţie, de curaj, de putere şi de încredere.
Noi ne-am dorit
Grădina mai ales pentru ceea ce urma să se întâmple ulterior găsirii ei. Iar
drumul către ea ne-a fost mai degrabă drum de învăţătură, de creştere şi
împuternicire, de cântărire şi echilibrare, de confirmare a modului nostru
propriu de a fi, dar şi de adaptare la noua viziune asupra vieţii, cea care ne
purta paşii înainte. Ne-am dorit de la
început, desigur, să ne fie uşor, dar nu am exclus probabilitatea apariţiei
provocărilor diverse. Ne-am dorit să ne fie expediţie şi descoperire uimitoare,
dar am avut în vedere şi efectele condiţionărilor şi ale limitărilor interioare
şi exterioare pe care nu le puteam elimina brusc, peste noapte. Ne-am dorit să
ne găsim Grădina, dar am avut grijă ca drumul către ea să nu ne stoarcă de
vlagă, ci să rămânem puternici, cu spiritele vesele, optimiste şi entuziaste.
Astfel, am pornit la drum cu speranţe şi cu deschidere faţă de orice ne-ar fi
ieşit în cale, dar fără să pierdem din vedere aspectele pragmatice ale
călătoriei.
Prima zi din concediul
acelei veri (click pe link pentru a
vedea pozele) era prima sâmbătă din iulie. Am pornit la drum după miezul
zilei, abia după ce ne-am asigurat că toate florile din apartamentul nostru
erau pregătite pentru lunga noastră absenţă de două săptămâni de acasă.
Dimineaţa plouase torenţial dintr-un plafon întunecat de nori ameninţători care
acoperiseră întreaga capitală. Însă, pentru următoarele zile, se anunţase un
val de aer canicular, cu temperaturi chiar de peste 36 de grade C, aşa încât
trebuia să ne asigurăm că toate florile vor supravieţui acestuia.
Pe la ora 14
ploaia încă nu se oprise, dar ne-am gândit că ar fi bine să plecăm pentru a nu
ne prinde din urma aglomeraţia de seară a oraşului, când foarte multe maşini afluiau
spre diferitele destinaţii turistice. Am încărcat bagajele în maşină, am pornit
motorul şi, chiar la ieşirea din parcare, am observat că maşina de lângă noi
avea un număr de înmatriculare care exprima exact starea noastră din acel
moment, cea cu care porneam în călătorie, care era, în ciuda ploii de afară,
ZEN. A plouat aproape tot drumul spre munte, fapt care ne-a prilejuit să glumim
din nou pe tema prerogativelor noastre, deja binecunoscute, de Fii ai Ploii.
Totuşi cerul s-a înseninat treptat, facilitându-ne demersurile planificate.
Primul loc de
popas a fost în „Cartierul nostru general” din staţiunea montană în care
mergeam adesea, după care am plecat a doua zi spre Pensiunea Any, unde mai
fusesem o dată în concediul din primăvară, în localitatea despre care v-am mai
povestit că avea un mic cartier denumit de săteni „Dallas”. Acolo încă nu
plouase, era senin şi plăcut, iar noi abia aşteptam prima plimbare peste
dealurile din împrejurimi.
După ce am ajuns
la pensiune ne-am cazat, am făcut un duş şi am servit masa. Am mâncat pe
balcon. Priveliştea era impresionantă, iar afară era chiar mai bine decât în
cameră. În depărtare, pe dealul care se vedea dincolo de pâlcul de case din
faţa pensiunii, se zărea padocul în care erau ţinuţi porcii mistreţi pe care îi
văzuserăm în călătoria anterioară. În liniştea aceea care domnea peste satul
cuprins de căldură nu se auzeau decât zgomotele naturii: vântul care adia uşor
prin frunzele pomilor din apropiere, un câine din vreo curte vecină lătra
anemic, iar în jurul clădirii zeci de rândunici agitate tăiau văzduhul, plecând
şi revenind spre nenumăratele cuiburi înşiruite sub streşinile de deasupra
ferestrei noastre. Ţipetele lor trădau o oarecare îngrijorare privind prezenţa
noastră în balcon, totuşi, după o vreme, iureşul lor s-a potolit. De undeva,
dintr-o casă îndepărtată, răzbăteau slab până la noi acordurile surde ale unei
melodii din folclorul popular românesc. Întregul sat era la ora aceea precum un
bătrân gârbovit şi obosit ce doarme la umbra unui copac, ferindu-se de arşită,
în aşteptarea înserării.
Deodată o
bufnitură puternică ne-a atras atenţia înspre coama dealului din faţă. Părea că
cineva furios a trântit cu putere o uşă grea şi mare din lemn. Am luat aparatul
foto şi, comutând pe funcţia zoom, am reuşit să identificăm vinovaţii. Erau
porcii mistreţi. Ieşiseră toţi din
ghereta aceea de lemn în care fuseseră închişi. Erau aceeaşi adulţi cu cei trei
purceluşi după ei. Ni s-a părut bizară şi un pic haotică mişcarea lor în
spaţiul ce părea a fi ţarcul lor împrejmuit cu gard de sârmă şi de arbuşti
pitici. I-am privit curioşi cum alergau dintr-o parte în alta, în şir indian,
până când, la un moment dat, au dispărut din ochii noştri dincolo de tufişuri
şi copaci. “Victorie!
Au fugit! S-au eliberat din sistem, au ieşit din Matrix!”- a glumit
Adrian triumfător. Am tot glumind o vreme pe seama lor, până ne-am încheiat
masa şi apoi am coborât la o plimbare de seară prin împrejurimi.
În depărtare, pe
culmea unui deal, dincolo de marginea lanurilor de grâu ce străjuiau satul, se
întindea o pădure frumoasă şi ademenitoare.
Adrian a avut ideea năstruşnică de a merge până la ea şi de a pătrunde
în interior, spre misterele ei întunecate. Fără a mai sta pe gânduri, simţind
atât curiozitate, cât şi o uşoară strângere de inimă, am străpuns cu paşii
liziera plină de flori şi fluturi şi am pornit spre secretele ascunse ale
pădurii. A fost ceva magic! Ne-am simţit imediat de parcă pătrunsesem într-o
altă lume, o lume a basmelor, a poveştilor, o lume în care parcă ne aşteptam ca
în orice moment să ne răsară înainte vreun spiriduş curios, ori vreun duh abia
trezit din somn, cumva tulburat de prezenţa noastră pe tărâmul lui necălcat de
oameni. Am ascultat susurul pădurii, am privit încântaţi luminile ei, i-am
respectat tăcerea şi am onorat prezenţele ei văzute şi nevăzute ca nişte copii
ce păşeau prin potecile fermecate ale copilăriei. Am făcut poze şi ne-am
relaxat în atmosfera aceea solemnă ce trona printre copacii înalţi, printre
crengile lor frumos înverzite, printre rădăcinile lor învolburate, printre
trunchiurile interesante, ondulate, ale gardienilor pădurii. Răcoarea păstrată
de umbrele coroanelor bogate de foioase era foarte plăcută. Totuşi, la un
moment dat, stăpânii locului, ţânţarii, ne-au anunţat că se aşterne înserarea
şi că este timpul să ne retragem. Noaptea aceea am avut, probabil, vise
frumoase cu pitici şi spiriduşi. Trebuie să fi fost aşa, chiar dacă nu ni le
amintim, căci copilul meu interior retrăise emoţiile redescoperirii unui tărâm
în care ecourile lumii mondene nu ajunseseră şi în care imaginaţia mea avusese
ocazia de a crea liberă tot felul de poveşti, personaje mitice, eroi, pericole,
ori miracole de necrezut.
La întoarcerea
spre pensiune ne-am zis să mergem să mai vedem o dată porcii mistreţi. Doar că,
nici nu ne-am apropiat bine de livada prin care trebuia să trecem, că a început
să ne latre un câine care era legat în apropierea silozului din care ştiam că
puteam lua ştiuteţi de porumb pentru porci. Aşa că n-am mai înaintat, ci am
făcut cale întoarsă spre drum. La poarta primei case ne aştepta un bărbat dând
din cap a pagubă: “Au fugit mistreţii. Toţi. Azi dimineaţă. Scroafa era gestantă, avea să
fete curând.” Nu ne venea să credem! Când îi văzusem din balconul
pensiunii lor alergând când într-o parte când în cealaltă a ţarcului, Adrian
spusese doar în glumă că au fugit, că au ales libertatea. Totuşi se dovedea că
aceasta era chiar realitatea. Iată, deci, cum o familie de mistreţi, formată
dintr-un porc uriaş şi înspăimântaror, trei purceluşi şi cu o scroafă gestantă,
se plimba nestingherită prin preajma satului, pe dealurile înconjurătoare,
trecând poate chiar pe acolo pe unde ne plimbaserăm noi. Pericolul era real
atât pentru oameni, cât şi pentru grădinile lor. Concluzia era clară: ADN-ul
porcilor, activat cu ocazia primei noastre întâlniri cu ei, fusese impulsionat
de noua noastră apariţie în proximitatea lor. Era limpede că profitaseră din
plin de această oportunitate şi că, odată deschis portalul, au trecut în mare
viteză prin el, înainte ca acesta să se închidă, înainte ca cineva să li se mai
poată opune. Erau liberi!!!
A doua zi am
plecat spre prima vizionare încărcaţi de voie bună şi speranţe. După un drum de
vreo oră şi jumătate am ajuns. Gazdele ne aşteptau nerăbdători. Era un cuplu,
soţ şi soţie, ea de 58 de ani, el de 61, după cum ne-au spus chiar ei. Doreau
să se mute definitiv în orăşelul din apropiere. Cumpăraseră proprietatea aceea
la ţară în urmă cu 12 ani, hotărâţi să investească mai înţelept ultimii bani pe
care îi mai aveau după ce pierduseră sume mari la Caritas şi la FNI, două
jocuri financiare piramidale. Când şi-au dat seama că investiţiile care urmau
să-i îmbogăţească peste noapte s-au volatilizat în neant, fără nici o şansă de
recuperare, s-au urcat amândoi în maşină şi au pornit spre satele din apropiere
decişi să-şi cumpere măcar o casă cu grădină. Acela fusese primul sat în care
se opriseră. Au întrebat primii săteni întâlniţi în cale dacă e ceva de vânzare
în satul lor, au văzut casa şi s-au hotărât pe loc. Următorii ani i-au petrecut
făcând îmbunătăţiri, renovări, construind, cultivând grădina, plantând pomi
fructiferi, crescând iepuri, găini şi porumbei de rasă – creşterea porumbeilor
fiind o pasiune a domnului, care l-a purtat pe la mai multe expoziţii şi care
i-a adus şi ceva premii şi medalii.
De grădină se
ocupase mai mult doamna. Vânduse chiar şi cartofi în piaţă, exploatând în
paralel încă un teren agricol cumpărat ulterior în localitate. Acum nu mai
puteau să se mai ocupe de două gospodării: apartamentul de la oraş şi casa de
la ţară. Hotarâseră să vândă casa cu
grădină. An de an făcuseră îmbunătăţiri acolo, însă tot nu ajunseseră să-şi
asigure condiţiile minime de trai decent.
Nu aveau baie, iar wc-ul era în curte, spre grădină. Nici apa curentă nu
era asigurată în condiţii tocmai optime. Apa venea de la sistemul centralizat
al localităţii, printr-o ţeavă trasă în curte, dar nu şi în casă. Iarna îngheţa
pe ţeavă şi, ca să evite asta, îşi umpleau cu apă mai multe canistre şi găleţi
pe care le depozitau în beci, iar ţeava o închideau sub pământ şi o acopereau
cu diverse materiale pentru a o proteja. Vara era mai simplu, dar, pentru a uda
grădina, apa consumată de la reţea costa prea mult pentru ei. Ajunseseră la
concluzia că era mai avantajos să se mute la oraş şi să-şi cumpere de la
magazin tot ce aveau nevoie decât să muncească din greu în grădină şi să bage
bani în ea şi în renovările nesfârşite ale casei. Tot povestindu-ne, amândoi
turuiau întruna, fără nici o pauză, deseori unul peste altul, nelasându-ne nouă
nici o clipă să mai spunem ceva, să le mai punem întrebări, să ne mai exprimăm
vreo părere. Vorbeau continuu, ca două mitraliere, cu o anumită condescendenţă
şi cu atitudinea aceea superioară a omului care le ştie pe toate, care le-a
văzut pe toate şi care nu concepe să fie întrerupt sau contrazis de nişte copii
de oraş, aşa cum eram noi faţă de ei.
Am fotografiat
tot: cele două corpuri de clădire cu cele 3-4 camere, bucătăria, dependinţele,
şura zidită, plină cu fân pus la uscat, curtea, porumbeii aceia cu ciocuri
ciudate, ca de papagali, coteţul de găini, iepurii, grădina, pomii fructiferi,
împrejurimile, casele vecine şi apoi am plecat de la ei spunându-le că îi vom
suna şi le vom spune ce am decis. Deşi, ne era clar deja: nu era pentru noi
acel loc. Identificasem mai multe probleme, iar remedierea lor necesita mai
multe resurse financiare, de timp şi consum fizic şi emoţional.
Ne-am întors la
pensiune discutând, comentând avantajele şi dezavantajele, evidenţiind multe
din aspectele demne de luat în considerare pentru viitor, precum şi modul mai
potrivit de abordare a oamenilor. Ne-am amuzat şi atunci, iar apoi după fiecare
interacţiune cu următorii proprietari, în ceea ce priveşte reacţiile şi
atitudinea lor faţă de noi. Majoritatea au fost cel mai adesea nedumeriţi de
prezenţa noastră, ce părea, întradevăr, ca dintr-un alt film. Curiozitatea li
se transforma cel mai adesea în descumpănire.
Le păream picaţi ca de pe o altă planetă în curtea lor şi parcă nu
înţelegeau ce vrem de la ei. Ne întrebau de ce cumpărăm, de ce venim tocmai de
la Bucureşti şi ce intenţionăm, dar,când le răspundeam, nu puteau crede că noi
doi chiar ne doream, pur şi simplu, să fugim de viaţa la oraş şi să
experimentăm viaţa satului. În ochii lor arătam precum doi tineri adolescenţi,
cam aerieni, ce păreau a fi susţinuţi financiar de părinţi, ori care derulau
ceva afaceri bănoase prin capitală, tineri care, în opinia lor, pur şi simplu
nu aveau ce căuta acolo. „Ce grădină, domne'? Cum să munceşti? Cine să muncească în
grădină? Doamna? Dumneata? Păi, ştii ce înseamnă asta? Mai bine rentează să le
cumperi de la magazin.” Apoi schimbau nota: „Da, întradevăr, aici e aer curat, linişte,
culegi roşia cu mâna ta, asculţi cucul în grădină...” Domnul,
proprietarul casei a ţinut să mai precizeze: „Porumbeii sunt pasiunea mea şi pentru ei am
cumpărat aici, dar, după ce vindem, o să-i iau cu mine, la oraş, în podul
blocului. Daaa, bineînţeles! Vecinii sunt de acord! Pentru că şi noi am făcut
nişte amenajări şi reparaţii la acoperişul blocului şi nu se mai opun.”
Tot ce doreau acum era să vândă casa şi să plece la oraş. Îşi imaginau că,
trăind acolo, vor avea mai departe o viaţă mai uşoară, fără griji. “Vrem doar să stăm
pe scaun, să privim pe fereastră şi să ne aşteptăm pensia. Nu vrem să mai
muncim. Ne ajunge.”
Puteam noi să-i
contrazicem? Puteam noi să le spunem că urmau să vină vremuri în care aveau să
aştepte mult şi bine pensia fără ca ea să mai vină? Puteam noi să le spunem că,
dacă vor vinde casa şi grădina, vor ajunge la ziua în care vor regreta amarnic
că au făcut-o? Puteam noi să-i sfătuim să vândă mai degrabă apartamentul din
oraş şi să-şi facă toate îmbunătăţirile necesare în casa de la sat, pentru a o
face confortabilă şi cu toate cele de trebuinţă pentru o viaţă mai bună şi mai
protejată pe termen lung? Nu, nu puteam.
Cine eram noi să ştim toate astea? Cine eram noi să le dăm sfaturi lor?
Tocmai lor, oameni maturi, trecuţi prin viaţa grea, cu multă experienţă în
spate, tocmai lor, care aveau acum copii mari, căsătoriţi, după ce îi ţinuseră
prin şcoli bune, pe bani mulţi, chiar foarte mulţi şi pe care apoi îi
aranjaseră pe la casele lor, cărora le asiguraseră servicii bune, sigure şi
fără griji?
Am plecat de la
ei urându-le sănătate, putere de muncă şi spunându-le că, în privinţa casei ne vom
mai gândi şi, după ce vom evalua costurile îmbunătăţirilor care ar fi făcut
casa locuibilă, îi vom suna şi le vom comunica ce am hotărât. Şi că, desigur,
dacă aveau şi alte oferte de la alţi cumpărători, să le ia în considerare.
Această remarcă de final a aşezat toate apele în matca potrivită.
Următoarele două
zile le-am petrecut la pensiunea Any plimbându-ne pe dealuri şi bucurându-ne de
natură şi de liniştea locurilor. În una din plimbări am fost însoţiţi chiar şi
de fetiţa proprietarilor pensiunii, o puştoaică de vreo şase ani, foarte
vorbăreaţă şi lipicioasă, căreia i-a plăcut foarte tare compania noastră şi pe
care chiar am fotografiat-o pe terasa pensiunii având în braţe mingea de fotbal
a tatălui ei, pe care erau o mulţime de autografe ale unor fotbalişti celebri.
La un moment dat, în timpul plimbării pe dealuri, ea ne-a spus aşa, într-o
doară, că văzuse mistreţii printre nişte copaci, dar noi n-am luat-o în serios
în acel moment. Tocmai ne povestea despre filmele horror pe care le văzuse pe
tabletă şi despre jocurile pe calculator cu război şi cu tot felul de animale
şi monştri periculoşi, de care era atât de pasionată. Însă nu după mult timp
i-am zărit şi noi. Traversau dealul şi se pierdeau în depărtare pe lângă
lanurile de grâu copt. Libertatea le sticlea în priviri...
Din Grădina lui Dumnezeu: 24.12.2015
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu