sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (6) - Fuga mistreţilor şi Casa cu porumbei



Nr.3 – casa (mobilată parţial) + teren 2600 mp



Această călătorie de căutare a Grădinii a fost guvernată de la început atât de natura noastră exploratorie în faţa misterului şi frumuseţii necunoscutului, cât şi de pragmatism şi organizare minuţioasă. Multe din informaţiile preţioase de care ne-am folosit au fost culese de pe internet, de pe  blogurile unora care parcurseseră  deja acest drum înaintea noastră. Experienţele lor ne-au oglindit realităţi interesante, idei originale, ori exemple deseori atipice, care ne-au arătat diferite moduri în care se poate derula povestea căutării Grădinii. Dar, până la urmă, fiecare merge pe drumul lui unic. Mulţi au reuşit şi au împărtăşit public calea lor, pentru a le servi şi altora ca model, reper, ajutor. Unii au avut parte de conjuncturi uimitoare, care i-au dus spre destinaţie într-un mod extraordinar de simplu şi rapid, după care, însă, s-au împotmolit într-o stare de stagnare incredibilă. Alţii au urmat tot felul de căi întortocheate, au trecut peste tot felul de obstacole şi încercări şi au ajuns acolo unde îşi doreau epuizaţi şi fără resurse de evoluţie ulterioară. Iar unii sunt încă în plină căutare: când pe drum, când pe lângă drum; când oprindu-se obosiţi sau plictisiţi, când avântându-se cutezători din nou pe cărări neaşteptate; când zburând, când prăbuşindu-se în hăul neputinţelor de tot felul; când plini de speranţe şi încredere, când abandonându-se obişnuinţelor de zi cu zi. Fiecare cu rostul lui, cu lecţiile lui de viaţă, cu bagajul propriu de destin. Venise rândul nostru să avem propria noastră experienţă şi apoi să o împărtăşim şi altora cu gândul că îi va putea fi cuiva de folos, ca sursă de inspiraţie, de curaj, de putere şi de încredere.



Noi ne-am dorit Grădina mai ales pentru ceea ce urma să se întâmple ulterior găsirii ei. Iar drumul către ea ne-a fost mai degrabă drum de învăţătură, de creştere şi împuternicire, de cântărire şi echilibrare, de confirmare a modului nostru propriu de a fi, dar şi de adaptare la noua viziune asupra vieţii, cea care ne purta paşii înainte.  Ne-am dorit de la început, desigur, să ne fie uşor, dar nu am exclus probabilitatea apariţiei provocărilor diverse. Ne-am dorit să ne fie expediţie şi descoperire uimitoare, dar am avut în vedere şi efectele condiţionărilor şi ale limitărilor interioare şi exterioare pe care nu le puteam elimina brusc, peste noapte. Ne-am dorit să ne găsim Grădina, dar am avut grijă ca drumul către ea să nu ne stoarcă de vlagă, ci să rămânem puternici, cu spiritele vesele, optimiste şi entuziaste. Astfel, am pornit la drum cu speranţe şi cu deschidere faţă de orice ne-ar fi ieşit în cale, dar fără să pierdem din vedere aspectele pragmatice ale călătoriei. 



Prima zi din concediul acelei veri (click pe link pentru a vedea pozele) era prima sâmbătă din iulie. Am pornit la drum după miezul zilei, abia după ce ne-am asigurat că toate florile din apartamentul nostru erau pregătite pentru lunga noastră absenţă de două săptămâni de acasă. Dimineaţa plouase torenţial dintr-un plafon întunecat de nori ameninţători care acoperiseră întreaga capitală. Însă, pentru următoarele zile, se anunţase un val de aer canicular, cu temperaturi chiar de peste 36 de grade C, aşa încât trebuia să ne asigurăm că toate florile vor supravieţui acestuia.






Pe la ora 14 ploaia încă nu se oprise, dar ne-am gândit că ar fi bine să plecăm pentru a nu ne prinde din urma aglomeraţia de seară a oraşului, când foarte multe maşini afluiau spre diferitele destinaţii turistice. Am încărcat bagajele în maşină, am pornit motorul şi, chiar la ieşirea din parcare, am observat că maşina de lângă noi avea un număr de înmatriculare care exprima exact starea noastră din acel moment, cea cu care porneam în călătorie, care era, în ciuda ploii de afară, ZEN. A plouat aproape tot drumul spre munte, fapt care ne-a prilejuit să glumim din nou pe tema prerogativelor noastre, deja binecunoscute, de Fii ai Ploii. Totuşi cerul s-a înseninat treptat, facilitându-ne demersurile planificate.



Primul loc de popas a fost în „Cartierul nostru general” din staţiunea montană în care mergeam adesea, după care am plecat a doua zi spre Pensiunea Any, unde mai fusesem o dată în concediul din primăvară, în localitatea despre care v-am mai povestit că avea un mic cartier denumit de săteni „Dallas”.  Acolo încă nu plouase, era senin şi plăcut, iar noi abia aşteptam prima plimbare peste dealurile din împrejurimi.



După ce am ajuns la pensiune ne-am cazat, am făcut un duş şi am servit masa. Am mâncat pe balcon. Priveliştea era impresionantă, iar afară era chiar mai bine decât în cameră. În depărtare, pe dealul care se vedea dincolo de pâlcul de case din faţa pensiunii, se zărea padocul în care erau ţinuţi porcii mistreţi pe care îi văzuserăm în călătoria anterioară. În liniştea aceea care domnea peste satul cuprins de căldură nu se auzeau decât zgomotele naturii: vântul care adia uşor prin frunzele pomilor din apropiere, un câine din vreo curte vecină lătra anemic, iar în jurul clădirii zeci de rândunici agitate tăiau văzduhul, plecând şi revenind spre nenumăratele cuiburi înşiruite sub streşinile de deasupra ferestrei noastre. Ţipetele lor trădau o oarecare îngrijorare privind prezenţa noastră în balcon, totuşi, după o vreme, iureşul lor s-a potolit. De undeva, dintr-o casă îndepărtată, răzbăteau slab până la noi acordurile surde ale unei melodii din folclorul popular românesc. Întregul sat era la ora aceea precum un bătrân gârbovit şi obosit ce doarme la umbra unui copac, ferindu-se de arşită, în aşteptarea înserării.



Deodată o bufnitură puternică ne-a atras atenţia înspre coama dealului din faţă. Părea că cineva furios a trântit cu putere o uşă grea şi mare din lemn. Am luat aparatul foto şi, comutând pe funcţia zoom, am reuşit să identificăm vinovaţii. Erau porcii mistreţi.  Ieşiseră toţi din ghereta aceea de lemn în care fuseseră închişi. Erau aceeaşi adulţi cu cei trei purceluşi după ei. Ni s-a părut bizară şi un pic haotică mişcarea lor în spaţiul ce părea a fi ţarcul lor împrejmuit cu gard de sârmă şi de arbuşti pitici. I-am privit curioşi cum alergau dintr-o parte în alta, în şir indian, până când, la un moment dat, au dispărut din ochii noştri dincolo de tufişuri şi copaci. “Victorie! Au fugit! S-au eliberat din sistem, au ieşit din Matrix!”- a glumit Adrian triumfător. Am tot glumind o vreme pe seama lor, până ne-am încheiat masa şi apoi am coborât la o plimbare de seară prin împrejurimi.



În depărtare, pe culmea unui deal, dincolo de marginea lanurilor de grâu ce străjuiau satul, se întindea o pădure frumoasă şi ademenitoare.  Adrian a avut ideea năstruşnică de a merge până la ea şi de a pătrunde în interior, spre misterele ei întunecate. Fără a mai sta pe gânduri, simţind atât curiozitate, cât şi o uşoară strângere de inimă, am străpuns cu paşii liziera plină de flori şi fluturi şi am pornit spre secretele ascunse ale pădurii. A fost ceva magic! Ne-am simţit imediat de parcă pătrunsesem într-o altă lume, o lume a basmelor, a poveştilor, o lume în care parcă ne aşteptam ca în orice moment să ne răsară înainte vreun spiriduş curios, ori vreun duh abia trezit din somn, cumva tulburat de prezenţa noastră pe tărâmul lui necălcat de oameni. Am ascultat susurul pădurii, am privit încântaţi luminile ei, i-am respectat tăcerea şi am onorat prezenţele ei văzute şi nevăzute ca nişte copii ce păşeau prin potecile fermecate ale copilăriei. Am făcut poze şi ne-am relaxat în atmosfera aceea solemnă ce trona printre copacii înalţi, printre crengile lor frumos înverzite, printre rădăcinile lor învolburate, printre trunchiurile interesante, ondulate, ale gardienilor pădurii. Răcoarea păstrată de umbrele coroanelor bogate de foioase era foarte plăcută. Totuşi, la un moment dat, stăpânii locului, ţânţarii, ne-au anunţat că se aşterne înserarea şi că este timpul să ne retragem. Noaptea aceea am avut, probabil, vise frumoase cu pitici şi spiriduşi. Trebuie să fi fost aşa, chiar dacă nu ni le amintim, căci copilul meu interior retrăise emoţiile redescoperirii unui tărâm în care ecourile lumii mondene nu ajunseseră şi în care imaginaţia mea avusese ocazia de a crea liberă tot felul de poveşti, personaje mitice, eroi, pericole, ori miracole de necrezut. 






La întoarcerea spre pensiune ne-am zis să mergem să mai vedem o dată porcii mistreţi. Doar că, nici nu ne-am apropiat bine de livada prin care trebuia să trecem, că a început să ne latre un câine care era legat în apropierea silozului din care ştiam că puteam lua ştiuteţi de porumb pentru porci. Aşa că n-am mai înaintat, ci am făcut cale întoarsă spre drum. La poarta primei case ne aştepta un bărbat dând din cap a pagubă: “Au fugit mistreţii. Toţi. Azi dimineaţă. Scroafa era gestantă, avea să fete curând.” Nu ne venea să credem! Când îi văzusem din balconul pensiunii lor alergând când într-o parte când în cealaltă a ţarcului, Adrian spusese doar în glumă că au fugit, că au ales libertatea. Totuşi se dovedea că aceasta era chiar realitatea. Iată, deci, cum o familie de mistreţi, formată dintr-un porc uriaş şi înspăimântaror, trei purceluşi şi cu o scroafă gestantă, se plimba nestingherită prin preajma satului, pe dealurile înconjurătoare, trecând poate chiar pe acolo pe unde ne plimbaserăm noi. Pericolul era real atât pentru oameni, cât şi pentru grădinile lor. Concluzia era clară: ADN-ul porcilor, activat cu ocazia primei noastre întâlniri cu ei, fusese impulsionat de noua noastră apariţie în proximitatea lor. Era limpede că profitaseră din plin de această oportunitate şi că, odată deschis portalul, au trecut în mare viteză prin el, înainte ca acesta să se închidă, înainte ca cineva să li se mai poată opune. Erau liberi!!!



A doua zi am plecat spre prima vizionare încărcaţi de voie bună şi speranţe. După un drum de vreo oră şi jumătate am ajuns. Gazdele ne aşteptau nerăbdători. Era un cuplu, soţ şi soţie, ea de 58 de ani, el de 61, după cum ne-au spus chiar ei. Doreau să se mute definitiv în orăşelul din apropiere. Cumpăraseră proprietatea aceea la ţară în urmă cu 12 ani, hotărâţi să investească mai înţelept ultimii bani pe care îi mai aveau după ce pierduseră sume mari la Caritas şi la FNI, două jocuri financiare piramidale. Când şi-au dat seama că investiţiile care urmau să-i îmbogăţească peste noapte s-au volatilizat în neant, fără nici o şansă de recuperare, s-au urcat amândoi în maşină şi au pornit spre satele din apropiere decişi să-şi cumpere măcar o casă cu grădină. Acela fusese primul sat în care se opriseră. Au întrebat primii săteni întâlniţi în cale dacă e ceva de vânzare în satul lor, au văzut casa şi s-au hotărât pe loc. Următorii ani i-au petrecut făcând îmbunătăţiri, renovări, construind, cultivând grădina, plantând pomi fructiferi, crescând iepuri, găini şi porumbei de rasă – creşterea porumbeilor fiind o pasiune a domnului, care l-a purtat pe la mai multe expoziţii şi care i-a adus şi ceva premii şi medalii. 



De grădină se ocupase mai mult doamna. Vânduse chiar şi cartofi în piaţă, exploatând în paralel încă un teren agricol cumpărat ulterior în localitate. Acum nu mai puteau să se mai ocupe de două gospodării: apartamentul de la oraş şi casa de la ţară.  Hotarâseră să vândă casa cu grădină. An de an făcuseră îmbunătăţiri acolo, însă tot nu ajunseseră să-şi asigure condiţiile minime de trai decent.  Nu aveau baie, iar wc-ul era în curte, spre grădină. Nici apa curentă nu era asigurată în condiţii tocmai optime. Apa venea de la sistemul centralizat al localităţii, printr-o ţeavă trasă în curte, dar nu şi în casă. Iarna îngheţa pe ţeavă şi, ca să evite asta, îşi umpleau cu apă mai multe canistre şi găleţi pe care le depozitau în beci, iar ţeava o închideau sub pământ şi o acopereau cu diverse materiale pentru a o proteja. Vara era mai simplu, dar, pentru a uda grădina, apa consumată de la reţea costa prea mult pentru ei. Ajunseseră la concluzia că era mai avantajos să se mute la oraş şi să-şi cumpere de la magazin tot ce aveau nevoie decât să muncească din greu în grădină şi să bage bani în ea şi în renovările nesfârşite ale casei. Tot povestindu-ne, amândoi turuiau întruna, fără nici o pauză, deseori unul peste altul, nelasându-ne nouă nici o clipă să mai spunem ceva, să le mai punem întrebări, să ne mai exprimăm vreo părere. Vorbeau continuu, ca două mitraliere, cu o anumită condescendenţă şi cu atitudinea aceea superioară a omului care le ştie pe toate, care le-a văzut pe toate şi care nu concepe să fie întrerupt sau contrazis de nişte copii de oraş, aşa cum eram noi faţă de ei.



Am fotografiat tot: cele două corpuri de clădire cu cele 3-4 camere, bucătăria, dependinţele, şura zidită, plină cu fân pus la uscat, curtea, porumbeii aceia cu ciocuri ciudate, ca de papagali, coteţul de găini, iepurii, grădina, pomii fructiferi, împrejurimile, casele vecine şi apoi am plecat de la ei spunându-le că îi vom suna şi le vom spune ce am decis. Deşi, ne era clar deja: nu era pentru noi acel loc. Identificasem mai multe probleme, iar remedierea lor necesita mai multe resurse financiare, de timp şi consum fizic şi emoţional.



Ne-am întors la pensiune discutând, comentând avantajele şi dezavantajele, evidenţiind multe din aspectele demne de luat în considerare pentru viitor, precum şi modul mai potrivit de abordare a oamenilor. Ne-am amuzat şi atunci, iar apoi după fiecare interacţiune cu următorii proprietari, în ceea ce priveşte reacţiile şi atitudinea lor faţă de noi. Majoritatea au fost cel mai adesea nedumeriţi de prezenţa noastră, ce părea, întradevăr, ca dintr-un alt film. Curiozitatea li se transforma cel mai adesea în descumpănire.  Le păream picaţi ca de pe o altă planetă în curtea lor şi parcă nu înţelegeau ce vrem de la ei. Ne întrebau de ce cumpărăm, de ce venim tocmai de la Bucureşti şi ce intenţionăm, dar,când le răspundeam, nu puteau crede că noi doi chiar ne doream, pur şi simplu, să fugim de viaţa la oraş şi să experimentăm viaţa satului. În ochii lor arătam precum doi tineri adolescenţi, cam aerieni, ce păreau a fi susţinuţi financiar de părinţi, ori care derulau ceva afaceri bănoase prin capitală, tineri care, în opinia lor, pur şi simplu nu aveau ce căuta acolo. „Ce grădină, domne'? Cum să munceşti? Cine să muncească în grădină? Doamna? Dumneata? Păi, ştii ce înseamnă asta? Mai bine rentează să le cumperi de la magazin.” Apoi schimbau nota: „Da, întradevăr, aici e aer curat, linişte, culegi roşia cu mâna ta, asculţi cucul în grădină...” Domnul, proprietarul casei a ţinut să mai precizeze: „Porumbeii sunt pasiunea mea şi pentru ei am cumpărat aici, dar, după ce vindem, o să-i iau cu mine, la oraş, în podul blocului. Daaa, bineînţeles! Vecinii sunt de acord! Pentru că şi noi am făcut nişte amenajări şi reparaţii la acoperişul blocului şi nu se mai opun.” Tot ce doreau acum era să vândă casa şi să plece la oraş. Îşi imaginau că, trăind acolo, vor avea mai departe o viaţă mai uşoară, fără griji. “Vrem doar să stăm pe scaun, să privim pe fereastră şi să ne aşteptăm pensia. Nu vrem să mai muncim. Ne ajunge.



Puteam noi să-i contrazicem? Puteam noi să le spunem că urmau să vină vremuri în care aveau să aştepte mult şi bine pensia fără ca ea să mai vină? Puteam noi să le spunem că, dacă vor vinde casa şi grădina, vor ajunge la ziua în care vor regreta amarnic că au făcut-o? Puteam noi să-i sfătuim să vândă mai degrabă apartamentul din oraş şi să-şi facă toate îmbunătăţirile necesare în casa de la sat, pentru a o face confortabilă şi cu toate cele de trebuinţă pentru o viaţă mai bună şi mai protejată pe termen lung? Nu, nu puteam.  Cine eram noi să ştim toate astea? Cine eram noi să le dăm sfaturi lor? Tocmai lor, oameni maturi, trecuţi prin viaţa grea, cu multă experienţă în spate, tocmai lor, care aveau acum copii mari, căsătoriţi, după ce îi ţinuseră prin şcoli bune, pe bani mulţi, chiar foarte mulţi şi pe care apoi îi aranjaseră pe la casele lor, cărora le asiguraseră servicii bune, sigure şi fără griji?



Am plecat de la ei urându-le sănătate, putere de muncă şi spunându-le că, în privinţa casei ne vom mai gândi şi, după ce vom evalua costurile îmbunătăţirilor care ar fi făcut casa locuibilă, îi vom suna şi le vom comunica ce am hotărât. Şi că, desigur, dacă aveau şi alte oferte de la alţi cumpărători, să le ia în considerare. Această remarcă de final a aşezat toate apele în matca potrivită.



Următoarele două zile le-am petrecut la pensiunea Any plimbându-ne pe dealuri şi bucurându-ne de natură şi de liniştea locurilor. În una din plimbări am fost însoţiţi chiar şi de fetiţa proprietarilor pensiunii, o puştoaică de vreo şase ani, foarte vorbăreaţă şi lipicioasă, căreia i-a plăcut foarte tare compania noastră şi pe care chiar am fotografiat-o pe terasa pensiunii având în braţe mingea de fotbal a tatălui ei, pe care erau o mulţime de autografe ale unor fotbalişti celebri. La un moment dat, în timpul plimbării pe dealuri, ea ne-a spus aşa, într-o doară, că văzuse mistreţii printre nişte copaci, dar noi n-am luat-o în serios în acel moment. Tocmai ne povestea despre filmele horror pe care le văzuse pe tabletă şi despre jocurile pe calculator cu război şi cu tot felul de animale şi monştri periculoşi, de care era atât de pasionată. Însă nu după mult timp i-am zărit şi noi. Traversau dealul şi se pierdeau în depărtare pe lângă lanurile de grâu copt. Libertatea le sticlea în priviri...



Din Grădina lui Dumnezeu: 24.12.2015




***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu