Marile
schimbări ale vieţii se pot produce fie brusc, fie, dacă sunt previzionate, pot
fi pregătite din timp, astfel încât stresul adaptării să fie cât mai mult
diminuat. Pentru că, da, uneori ne putem da seama dinainte că se apropie pragul
dincolo de care povestea va avea un alt curs, indiferent dacă ne dorim asta sau
nu, indiferent dacă ne place sau nu. Importantă, în oricare din situaţii, este
atitudinea cu care întâmpinăm provocările schimbării. Nu-i întotdeauna uşor. Ba, chiar, deseori, poate fi extrem de
solicitant (emoţional, fizic, financiar, etc.). Totuşi, dacă ne calibrăm să privim experienţa cu o
anume perspectivă, o putem transforma într-o aventură din care să culegem mai
degrabă învăţăminte, lecţii de viaţă, amintiri frumoase, ori interesante şi, mai ales, oportunităţi extraordinare de
dezvoltare şi evoluţie. Este important să
ne păstrăm viu entuziasmul şi curajul,
încrederea şi curiozitatea, să nu ne trădăm
pe noi înşine, respectându-ne nevoile,
dorinţele şi visele, dar bazându-ne
continuu pe observarea atentă şi cu
înţelepciune a influenţelor tuturor variabilelor posibile, pentru a putea lua
cele mai înţelepte şi mai potrivite
decizii.
Marea Schimbare în ceea ce ne priveşte a avut la bază atât anumite previziuni legate de evoluţia generală a modului de viaţă urban, cât şi transformările personale concrete şi profunde, tot mai evidente, care ne-au influenţat multe din preferinţele de viaţă: de la alimentaţie, la activităţi cotidiene, de la relaţionare umană individuală, la manifestare socială, de la stimulii din mediul exterior, la modul de interferare a acestora cu universul nostru interior.
Viaţa la oraş ni se părea a fi din ce în ce mai de nesuportat, mai imposibilă, mai nesustenabilă. Aveam nevoie de un alt fel de mediu în jurul nostru. Am fost călăuziţi să ne căutăm colţul nostru de rai într-o grădină înflorită şi rodnică, un loc în care povestea noastră să se poată împleti armonios şi magic cu povestea lui Dumnezeu, până când acestea aveau să devină una şi aceeaşi. Căutându-ne grădina, trebuia să ajungem să descoperim şi, apoi, să trăim în adevărata Grădina a lui Dumnezeu.
Căutarea ne-a fost lecţie de viaţă. Ne-a fost Cale. Ne-a deschis ochii şi inimile, ne-a învăţat paşi noi şi ne-a pregătit pentru traiul în interiorul tărâmului în care urma să ne mutăm. Ne-a călit şi ne-a ajutat să-i înţelegem rostul, provocările, perspectiva. Ne-a pus în echilibru cu noi înşine, cu prezentul fiecărui nou pas, cu viitorul prefigurat, cu puterile şi cu visele noastre. Ne-a oferit idei şi poveţe, daruri de Om, de Pământ şi de Ceruri, forţa şi priceperea necesare celor pe care le aveam de împlinit, tenacitate şi răbdare. Ne-a pus faţă în faţă cu fricile noastre şi cu ale altora, cu nevoile mai mult sau mai puţin conştientizate, cu preferinţele şi priorităţile, dar şi cu limitele tuturor resurselor noastre. Ne-a inspirat şi ne-a revelat soluţii, răspunsuri, alternative şi oportunităţi, alegeri şi decizii.
Căutarea se sfârşise la începutul lui octombrie, odată cu semnarea actelor de cumpărare a proprietăţii, iar sfârşitul lui noiembrie avea să marcheze momentul mutării în mijlocul ei. Intervalul celor două luni l-am dedicat finalizării ultimelor demersuri privind desprinderea de oraş, cu tot ceea ce el însemna: familii, prieteni, locuri de muncă, împachetarea lucrurilor noastre, predarea apartamentului în care locuisem cu chirie în ultimii 3 ani, retragerea energiilor noastre de peste tot, dar şi includerea unui nou personaj, respectiv pe Ema, în scenariul peripeţiilor pe care urma să le derulăm mai departe.
Marea Schimbare în ceea ce ne priveşte a avut la bază atât anumite previziuni legate de evoluţia generală a modului de viaţă urban, cât şi transformările personale concrete şi profunde, tot mai evidente, care ne-au influenţat multe din preferinţele de viaţă: de la alimentaţie, la activităţi cotidiene, de la relaţionare umană individuală, la manifestare socială, de la stimulii din mediul exterior, la modul de interferare a acestora cu universul nostru interior.
Viaţa la oraş ni se părea a fi din ce în ce mai de nesuportat, mai imposibilă, mai nesustenabilă. Aveam nevoie de un alt fel de mediu în jurul nostru. Am fost călăuziţi să ne căutăm colţul nostru de rai într-o grădină înflorită şi rodnică, un loc în care povestea noastră să se poată împleti armonios şi magic cu povestea lui Dumnezeu, până când acestea aveau să devină una şi aceeaşi. Căutându-ne grădina, trebuia să ajungem să descoperim şi, apoi, să trăim în adevărata Grădina a lui Dumnezeu.
Căutarea ne-a fost lecţie de viaţă. Ne-a fost Cale. Ne-a deschis ochii şi inimile, ne-a învăţat paşi noi şi ne-a pregătit pentru traiul în interiorul tărâmului în care urma să ne mutăm. Ne-a călit şi ne-a ajutat să-i înţelegem rostul, provocările, perspectiva. Ne-a pus în echilibru cu noi înşine, cu prezentul fiecărui nou pas, cu viitorul prefigurat, cu puterile şi cu visele noastre. Ne-a oferit idei şi poveţe, daruri de Om, de Pământ şi de Ceruri, forţa şi priceperea necesare celor pe care le aveam de împlinit, tenacitate şi răbdare. Ne-a pus faţă în faţă cu fricile noastre şi cu ale altora, cu nevoile mai mult sau mai puţin conştientizate, cu preferinţele şi priorităţile, dar şi cu limitele tuturor resurselor noastre. Ne-a inspirat şi ne-a revelat soluţii, răspunsuri, alternative şi oportunităţi, alegeri şi decizii.
Căutarea se sfârşise la începutul lui octombrie, odată cu semnarea actelor de cumpărare a proprietăţii, iar sfârşitul lui noiembrie avea să marcheze momentul mutării în mijlocul ei. Intervalul celor două luni l-am dedicat finalizării ultimelor demersuri privind desprinderea de oraş, cu tot ceea ce el însemna: familii, prieteni, locuri de muncă, împachetarea lucrurilor noastre, predarea apartamentului în care locuisem cu chirie în ultimii 3 ani, retragerea energiilor noastre de peste tot, dar şi includerea unui nou personaj, respectiv pe Ema, în scenariul peripeţiilor pe care urma să le derulăm mai departe.
Familiile
noastre ne-au acceptat până la urmă planurile şi
ne-au urat succes, unii mai mult sau mai puţin entuziaşti, mai liniştiţi,
ori mai încrezători decât alţii. Stabiliserăm să le dăm de ştire după ce aveam să ne instalăm acasă.
Aveam să ne revedem cu prima ocazie de reîntoarcere a noastră în Bucureşti, al cărei orizont de timp încă nu-l puteam
previziona. “Văzând
şi făcând” devenise un fel de
deviză a noastră care punea oarecum lucrurile într-o matcă relaxată, care ne
lăsa să fim în voia Fluxului Divin şi care
ne asigura că liberul nostru arbitru se putea manifesta în directă conexiune cu
desfăşurarea evenimentelor, pas cu pas.
Plănuisem ca ziua mutării să fie duminică 29 noiembrie, sperând că agitaţia şi aglomeraţia Bucureştiului aveau să fie semnificativ diminuate, astfel încât să ne fie mult mai uşor să ne extragem din chiar centrul lui.
Strângerea lucrurilor noastre şi împachetarea lor a fost o adevărata provocare. Apartamentul ajunsese un fel de teatru de război. Cele două camere, bucătăria, baia, holurile şi balconul, ce fuseseră până atunci foarte ordonate, curate şi parfumate, se transformaseră într-un loc strâmt şi aglomerat, în care trebuia să ne acomodăm nu numai cu muntele de bagaje care creştea spectaculos de la o zi la alta, ci şi cu modificarea rutinei noastre domestice, radical influenţată de toate aceste schimbări şi, mai ales, de apariţia Emei în mijlocul cuplului nostru. Destul de complicat...
Nu credeţi? Ei, bine, vă provoc să faceţi voi bagaje şi să împachetaţi voi diverse lucruri în cutii de carton, ori în saci, în timp ce vă împiedicaţi la tot pasul de o mogâldeaţă mică şi albă, care arată ca un urs polar în miniatură, gălăgios şi caraghios, cu o coafură franţuzească, grizonată, Hot Couture, purtată şmechereşte, pe-o ureche, şi care nu înţelegea absolut deloc sensul absurd al cuvintelor: “Nu, Ema”, “Pleacă de acolo, Ema”, “Nu roade aia, Ema”, “Nu mă muşca, Ema”, “Nu intra acolo”, “Lasa aia din gură”, “Fugi de aici, ca mă enervezi, Ema”, “Lasă şireturile, Ema!”, “Dispari de-aici, Ema, că te-nvăţ să zbori pe geam, Ema!!!”. Iar, în timpul ăsta, mogâldeţei nici să nu-i pese de voi, ci să alerge ca disperata prin toată casa, dintr-o cameră în alta, direct printre picioarele voastre, să ţopăie în două lăbuţe în jurul vostru, să vă sară pe genunchi sau în braţe, să vă tragă de pantaloni, de papuci, de bluze, de păr şi de tot ce poate apuca, miorlăind, chiţăind, ori lătrând şi provocându-vă să vă jucaţi cu ea. Ori să vrea să se muşte de coadă ca de o nemaipomenită şi uimitoare jucărie, una ce are, parcă, o voinţă proprie şi să se tragă cu înverşunare de ea, învârtindu-se ca un titirez ameţit, în timp ce voi tocmai treceţi pe lângă ea cu braţele pline de lucruri. Ori să se agite indignată pe lângă voi, miorlăind şi scârţâind, geloasă că nu-i băgată în seamă, în timp ce pe voi vă vede tot timpul unul lângă altul, giugiulindu-vă, sărutându-vă, râzând, lucrând chestii, împachetând împreună, ori sfătuindu-vă şi făcând planuri. Vi se pare simplu? Credeţi că aţi putea? Precizez că mă refer aici şi vă întreb dacă aţi putea face totul într-o stare continuă de relaxare şi zen, desigur. Da?!? Ha! Nu cred. N-o cunoaşteţi pe Ema. Punct.
Plănuisem ca ziua mutării să fie duminică 29 noiembrie, sperând că agitaţia şi aglomeraţia Bucureştiului aveau să fie semnificativ diminuate, astfel încât să ne fie mult mai uşor să ne extragem din chiar centrul lui.
Strângerea lucrurilor noastre şi împachetarea lor a fost o adevărata provocare. Apartamentul ajunsese un fel de teatru de război. Cele două camere, bucătăria, baia, holurile şi balconul, ce fuseseră până atunci foarte ordonate, curate şi parfumate, se transformaseră într-un loc strâmt şi aglomerat, în care trebuia să ne acomodăm nu numai cu muntele de bagaje care creştea spectaculos de la o zi la alta, ci şi cu modificarea rutinei noastre domestice, radical influenţată de toate aceste schimbări şi, mai ales, de apariţia Emei în mijlocul cuplului nostru. Destul de complicat...
Nu credeţi? Ei, bine, vă provoc să faceţi voi bagaje şi să împachetaţi voi diverse lucruri în cutii de carton, ori în saci, în timp ce vă împiedicaţi la tot pasul de o mogâldeaţă mică şi albă, care arată ca un urs polar în miniatură, gălăgios şi caraghios, cu o coafură franţuzească, grizonată, Hot Couture, purtată şmechereşte, pe-o ureche, şi care nu înţelegea absolut deloc sensul absurd al cuvintelor: “Nu, Ema”, “Pleacă de acolo, Ema”, “Nu roade aia, Ema”, “Nu mă muşca, Ema”, “Nu intra acolo”, “Lasa aia din gură”, “Fugi de aici, ca mă enervezi, Ema”, “Lasă şireturile, Ema!”, “Dispari de-aici, Ema, că te-nvăţ să zbori pe geam, Ema!!!”. Iar, în timpul ăsta, mogâldeţei nici să nu-i pese de voi, ci să alerge ca disperata prin toată casa, dintr-o cameră în alta, direct printre picioarele voastre, să ţopăie în două lăbuţe în jurul vostru, să vă sară pe genunchi sau în braţe, să vă tragă de pantaloni, de papuci, de bluze, de păr şi de tot ce poate apuca, miorlăind, chiţăind, ori lătrând şi provocându-vă să vă jucaţi cu ea. Ori să vrea să se muşte de coadă ca de o nemaipomenită şi uimitoare jucărie, una ce are, parcă, o voinţă proprie şi să se tragă cu înverşunare de ea, învârtindu-se ca un titirez ameţit, în timp ce voi tocmai treceţi pe lângă ea cu braţele pline de lucruri. Ori să se agite indignată pe lângă voi, miorlăind şi scârţâind, geloasă că nu-i băgată în seamă, în timp ce pe voi vă vede tot timpul unul lângă altul, giugiulindu-vă, sărutându-vă, râzând, lucrând chestii, împachetând împreună, ori sfătuindu-vă şi făcând planuri. Vi se pare simplu? Credeţi că aţi putea? Precizez că mă refer aici şi vă întreb dacă aţi putea face totul într-o stare continuă de relaxare şi zen, desigur. Da?!? Ha! Nu cred. N-o cunoaşteţi pe Ema. Punct.
Cu
atât mai mult cu cât, modificându-se întreaga geometrie a casei, apărând de
nicăieri tot felul de obstacole ciudate, care determinau mutarea preşuleţelor ei când într-o parte când în alta,
bietul patruped a fost atât de mult bulversat, încât n-a mai putut înţelege
absolut deloc nici de ce “oliţa” ei, pe care o învăţase foarte bine până atunci ca fiind într-un
anumit loc, bine stabilit dinainte, dispărea brusc, exact atunci când avea mai
mare nevoie de ea pentru anumite necesităţi (evident, ca tot caninu’ care se
respectă şi este educat). În consecinţă, nu
putea pricepe nici în ruptul capului, de ce, exact în astfel de momente critice
pentru demonstrarea alesei ei educaţii aristocratice (asimilată precoce, spre
uimirea noastră), cei doi oameni mari, care de obicei o iubeau, o drăgăneau şi o pupăceau, păreau a fi destul de supăraţi şi îi tot adresau expresii deloc măgulitoare: “Nu acolo,
Ema!!!!....Offf.....” Şi nici de ce “mămica”, aceea care o zmotocea în
fiecare zi şi cu care se juca atât de frumos şi
atât de mult, cea alături de care dormea noaptea în pat, pe furiş, ori care îi strecura, uneori, pe sub masă câte
ceva bun, tot pe furiş, chiar dacă ştiau amândouă că nu prea era voie, ei, bine, de
ce chiar şi ea era, brusc, atât de supărată
când făcea pipi pe covor într-un anumit colţ. Şi, culmea, se supăra şi pentru că trebuia să spele acolo!! Asta nu
putea înţelege Ema cu nici un chip. De ce curăţa “mămica” locul?!? Doar acela fusese
locul ei! Îl învăţase foarte bine şi foarte
repede! Acolo, nicidecum în altă parte. Ce vină avea ea că fotoliile alea uriaşe deciseseră să se mute prin cameră de capul
lor, invadându-i până şi locul ce-i fusese
ei dedicat?!? Dar, lasă, îşi termina ea de
făcut toate vaccinurile şi venea ea vremea
să iasă afară ca să-şi rezolve problemele
astea în aer liber! O să se răzbune ea pe toate cutiile, fotoliile, sacii,
scaunele, mesele şi toţi munţii ăia de
bagaje care crescuseră în casă exact în perioada formării şi demonstrării educaţiei ei elevate de pudel
rasat şi sofisticat. Sic!
Glumele
noastre cu Ema curgeau în cascadă, când picante, când acide, când uşor amărui. Ne întrebam în perioada aceea în ce
coloană a tabelului acela imaginar cu Realizari şi
Insuccese am fi putut s-o trecem pe Ema, având în vedere că mai mult ne încurca
decât ne descurca. Totuşi, am concluzionat
amândoi că ar fi fost infinit mai banale demersurile noastre cu împachetarea
dacă n-ar fi fost zvârluga asta mică de căţel împieliţat! Cine oare ne-ar mai
fi lătrat şi muşcat pe noi de degete ori de câte ori derulam
rola de scotch (cu care sigilam cutiile) al cărei zgomot o enerva pe ea atât de
cumplit? Pe cine oare am mai fi alergat prin toată casa dacă nu pe ea, după ce
ne fura câte ceva, încercând să recuperăm bunul respectiv dintre colţii ei de
lapte, mai mult de grija de a nu înghiţi cine ştie
ce i-ar fi putut face rău? Cine oare ne-ar mai fi sâcâit şi cine ar mai fi fost plângăcioasă prin casă ori
de câte ori îi interziceam să intre într-o anumită încăpere, blocându-i accesul
cu ce aveam la îndemână: geamantane, cutii, scaune, ori închizându-i pur şi simplu uşa
în nas? Cine oare s-ar mai fi năpustit cu disperare către orice obiect nou
apărut în cale pentru a-i testa rezistenţa la acţiunea de tragere, rupere, sfâşiere, zgâriere, fărămiţare prin tragere cu
colţii, întindere, scămoşare, destrămare,
prin roadere tenace, eficientă, insistentă, obsedantă, încrâncenată, înverşunată, la un pas de nebunia patologică în formă
agravantă? “Închide
uşa, pisoiaş,
că vine nebuna!”, “Sufleţel, ia-o de pe
mine că mă muşcă!”, “A furat o pungă,
prinde-o şi ia-o din gura ei, să nu înghită
bucăţi de plastic!”, “Vezi că roade din coşuletul
ei, a rupt deja bucăţi de burete din el!”, “Aaauuuu!!! m-a muşcaaaat!!!!”, “Vezi, iubitule, că face pe covor,
n-o lăsa!”, “Leag-o, pisicuţ, că nu mai terminăm cutia asta nici săptămâna
viitoare”, “Hei, zăpăcilă, lasă-mi ciorapul!”, “Ah, nu se poate, mi-a rupt
papucul!”
Da,
cam aşa s-au scurs săptămânile dedicate
acţiunii de împachetare în cutii şi
saci: cu râsete şi joacă amestecate cu griji permanente şi stres inerent, toate provocate de micul
animăluţ zglobiu, un puiandrul frumos foc, dar care îşi dorea doar de atenţie şi răsfăţ. Dacă n-ar fi fost şi momentele ei de tandreţe, cele în care ne pupa
la nesfârşit, pândindu-ne şi repezindu-se brusc cu boticul spre obrajii noştri, ori în care ne lingea continuu pe degetele
de la mâini sau de la picioare (atunci când ne prindea fără şosete), dacă n-ar fi avut făţuca aia
caraghioasă, dar atât de dulce, cu urechile ei ciufulite, colorate în
bej-maro-negru, în degrade, peste ghemotocul alb-pufos de blăniţă fină şi atât de plăcută la atingere, pe care mă lăsa
s-o mângâi până mă dureau mâinile şi pe
care mă lăsa să o pup până mă plictiseam (vorba vine, că de pupat şi de
mângâiat nu m-am plictisit niciodată!) şi
până mă topeam de dragul ei, dacă n-ar fi fost atât de micuţă şi atât de uşurică,
de nici n-o simţeam când o luam în
braţe, de-mi venea s-o strâng tare-tare-tare până să-mi intre cu totul
în suflet, s-o simt măcar acolo întreagă şi
drăgăstoasă, dacă nu ar fi avut privirea aceea nevinovată, cu capul puţin
aplecat pe-o parte, pe-o ureche, ori de câte ori o certam, parcă întrebându-ne
cu inocenţă “Ceeeee??
Ce-am făcut???”, dacă n-ar fi dormit lângă mine atât de cuminte,
atât de moale şi atât de pufoasă, mirosind
a bebeluş şi
pufăind liniştită şi fără nici o grijă din năsucul ăla negricios şi înconjurat de un evantai de mustăţi albe, dacă
n-ar fi avut gesturile acelea duioase de sugar proaspăt înţărcat atunci când
îmi lua la testat toate degetele de la mână să vadă din care curge măcar un pic
de lăptic, căci prea le simţea pe limbă ca pe ceva de la mămica ei, cea
adevărată, aşa cum îşi amintea ea că se întâmplase cu doar două-trei
luni în urmă, dacă n-ar fi învăţat atât de uşor
şi atât de repede să fie curată şi să facă la oliţă (prin default, exceptăm
situaţiile de forţă majoră generate de balamucul din casă din perioada
împachetării şi mutării), atunci.... şi poate nici atunci... am fi putut să ne recunoaştem învinşi.
Până într-o seară.... Dar, despre asta, mai târziu...
În
stare de zen, eu şi cu Adrian formăm o
echipă extraordinar de eficientă şi rapidă,
mai ales că, deseori, nici nu prea avem nevoie de cuvinte pentru a comunica,
intuiţia şi telepatia fiindu-ne obişnuinţe zilnice.
Dar, na, poftim de păstrează-ţi zen-ul cu Ema noastră prin preajmă! De
păstrat, totuşi, noi ni l-am păstrat în cea
mai mare parte a timpului, iar, atunci când simţeam că este pe cale a se
degrada, apelam la o soluţie extremă: îi puneam Emei hamul, iar cu lesa o
imobilizam pentru scurt timp în coşuleţul
ei aşezat într-o parte a casei, lăsându-i
un spaţiu de manevră de vreun metru-doi. Se învăţase atât de bine cu sistemul
ăsta încât ştia că atunci când are hamul pe
ea şi este pusă în coşulet nu avea voie să plece de acolo şi stătea cuminţică. Ajunsese să rămână în coş chiar şi
fără a mai fi legată cu lesa, doar având hamul.
Cu Ema în preajmă, cu foarte multe bagaje de strâns, cu voioşie şi cu răbdare, am reuşit să îmbinăm utilul cu plăcutul şi am împletit toate pregătirile de plecare şi cu alte activităţi, astfel încât să nu le simţim ca pe o corvoadă, ori să ne epuizeze peste măsură. Ne-am plimbat, am făcut cumpărăturile necesare, am ascultat muzică, mai ales “Calma e tranchilidade” şi am glumit mult pe seama tuturor celor prin care treceam: schimbare, mutare, adaptare, eliberare.
Că tot veni vorba, nu pot să nu vă împărtăşesc nişte versuri memorabile, parafrazate de Adrian într-un moment de maximă inspiraţiune poetică, versuri la ale căror drepturi de autor el a renunţat doar spre binele naţiunii, considerând că aceasta trebuie să fie informată corespunzător şi neîntârziat. Pentru că nu se poate să nu sesizaţi nuanţa de glumă, nu mai fac alte precizări suplimentare legate de rimă, ritm, ori de alte chestii dubioase, specifice construcţiilor poetice, ci vă redau, cu acordul lui Adrian, o capodoperă în vers alb în toată splendoarea ei, păstrată în forma originală, nealterată de aprecierile criticilor, de trecerea timpului, de succesiunea generaţiilor, de invazii şi migraţii, de catastrofe naturale, ori de cataclisme planetare, de precesiunea axelor pământului faţă de centrul galactic şi nici de procesul ascensional în corp de lumină Merkaba al Mamei Geea.
Versurile sună astfel:
Cu Ema în preajmă, cu foarte multe bagaje de strâns, cu voioşie şi cu răbdare, am reuşit să îmbinăm utilul cu plăcutul şi am împletit toate pregătirile de plecare şi cu alte activităţi, astfel încât să nu le simţim ca pe o corvoadă, ori să ne epuizeze peste măsură. Ne-am plimbat, am făcut cumpărăturile necesare, am ascultat muzică, mai ales “Calma e tranchilidade” şi am glumit mult pe seama tuturor celor prin care treceam: schimbare, mutare, adaptare, eliberare.
Că tot veni vorba, nu pot să nu vă împărtăşesc nişte versuri memorabile, parafrazate de Adrian într-un moment de maximă inspiraţiune poetică, versuri la ale căror drepturi de autor el a renunţat doar spre binele naţiunii, considerând că aceasta trebuie să fie informată corespunzător şi neîntârziat. Pentru că nu se poate să nu sesizaţi nuanţa de glumă, nu mai fac alte precizări suplimentare legate de rimă, ritm, ori de alte chestii dubioase, specifice construcţiilor poetice, ci vă redau, cu acordul lui Adrian, o capodoperă în vers alb în toată splendoarea ei, păstrată în forma originală, nealterată de aprecierile criticilor, de trecerea timpului, de succesiunea generaţiilor, de invazii şi migraţii, de catastrofe naturale, ori de cataclisme planetare, de precesiunea axelor pământului faţă de centrul galactic şi nici de procesul ascensional în corp de lumină Merkaba al Mamei Geea.
Versurile sună astfel:
“Vom munci şi vom lupta,
Apartamentu-l vom elibera!”
Înainte
de a citi mai departe extaziaţi, vă rugăm să ţineţi cont că şi intonaţia îi poate aduce, desigur, un plus de
valoare, căci - nu-i aşa, dragă domnule? -
poezia capătă valenţe uimitoare atunci când este recitată cu patos, cu
impetuozitate şi cu entuziasm patriotic.
Voi mai menţiona doar încă un singur aspect absolut obligatoriu şi necesar a fi dezvăluit, pentru a nu fi trase concluzii greşite (doamne fereşte!): cele două verbe “a munci” şi “a lupta” nu se înscriu pe lista preferinţelor noastre lingvistice şi nici în aceea a preferinţelor legate de activităţile dinamice ale vieţii. Desigur, nu promovăm lenea, ori laşitatea. Ceea ce doresc să subliniez este că nu facem din “muncă” şi “luptă” nici scop al vieţii şi nici instrumente de succes, ci că noi preferăm să le aplicăm moderat, doar atât cât să ne împlinim, cu pretenţii decente, nevoile de bază din primele trei-patru nivele ale Piramidei lui Maslow şi doar atât cât să ne permită accederea către cel mai înalt nivel al acesteia fără suferinţe fizice şi fără a resimţi lipsuri intelectuale. În acest context, bine clarificat, poate că umorul versurilor de mai sus vi se va părea mult mai evident. Nu? Tot nu? Sigur nu? Deloc, deloc? Hmmmm.... Nu aveţi simţul umorului. Punct. No offense.
Mă voi opri aici cu divulgarea secretelor noastre de familie, care pentru noi au o valoare inestimabilă, vouă rămânându-vă ca, în momentul în care veţi fi într-o situaţie asemănătoare, una care să necesite inspiraţiune poetică, să vă creaţi singuri, aşa cum se cuvine, propriile imnuri înălţătoare, creatoare de energie bijectivă, polivalentă şi transformatoare. Da, desigur, iar elucubrez. Dar nu mă pot stăpâni. Pentru că noi, atunci, ne-am distrat enorm cu aceste glume copilăreşti, iar eu, acum, mă distrez teribil consemnându-le aici şi sper să vă distraţi şi voi, măcar un pic, citindu-le, ori imaginându-vă atmosfera şi jocul nostru.
Pe măsură ce ne-am apropiat de finalul împachetărilor am putut face şi o statistică de care aveam nevoie pentru a stabili parametrii optimi ai transportului: mărime/capacitate maşină, număr de oameni care să încarce/descarce, costuri.
Pentru a vă face o imagine cât mai clară asupra efortului nostru cu mutarea, vă putem spune că am avut de transportat spre Grădină următoarele:
Voi mai menţiona doar încă un singur aspect absolut obligatoriu şi necesar a fi dezvăluit, pentru a nu fi trase concluzii greşite (doamne fereşte!): cele două verbe “a munci” şi “a lupta” nu se înscriu pe lista preferinţelor noastre lingvistice şi nici în aceea a preferinţelor legate de activităţile dinamice ale vieţii. Desigur, nu promovăm lenea, ori laşitatea. Ceea ce doresc să subliniez este că nu facem din “muncă” şi “luptă” nici scop al vieţii şi nici instrumente de succes, ci că noi preferăm să le aplicăm moderat, doar atât cât să ne împlinim, cu pretenţii decente, nevoile de bază din primele trei-patru nivele ale Piramidei lui Maslow şi doar atât cât să ne permită accederea către cel mai înalt nivel al acesteia fără suferinţe fizice şi fără a resimţi lipsuri intelectuale. În acest context, bine clarificat, poate că umorul versurilor de mai sus vi se va părea mult mai evident. Nu? Tot nu? Sigur nu? Deloc, deloc? Hmmmm.... Nu aveţi simţul umorului. Punct. No offense.
Mă voi opri aici cu divulgarea secretelor noastre de familie, care pentru noi au o valoare inestimabilă, vouă rămânându-vă ca, în momentul în care veţi fi într-o situaţie asemănătoare, una care să necesite inspiraţiune poetică, să vă creaţi singuri, aşa cum se cuvine, propriile imnuri înălţătoare, creatoare de energie bijectivă, polivalentă şi transformatoare. Da, desigur, iar elucubrez. Dar nu mă pot stăpâni. Pentru că noi, atunci, ne-am distrat enorm cu aceste glume copilăreşti, iar eu, acum, mă distrez teribil consemnându-le aici şi sper să vă distraţi şi voi, măcar un pic, citindu-le, ori imaginându-vă atmosfera şi jocul nostru.
Pe măsură ce ne-am apropiat de finalul împachetărilor am putut face şi o statistică de care aveam nevoie pentru a stabili parametrii optimi ai transportului: mărime/capacitate maşină, număr de oameni care să încarce/descarce, costuri.
Pentru a vă face o imagine cât mai clară asupra efortului nostru cu mutarea, vă putem spune că am avut de transportat spre Grădină următoarele:
- 38 ghivece cu flori de diverse mărimi
(cel mai mare fiind cel cu filodendronul uriaş
care avea 9 frunze mari şi care se înălţa
la aproximativ un metru şi jumătate; deloc
neglijabil a fost şi cel cu smochinul care,
deşi nu mai avea frunze, tulpinile erau de
peste un metru înălţime);
- 22 cutii de carton cu dimensiuni
60/40/40, care aveau o greutate de aproximativ 15 kg fiecare;
- 10 cutii de carton mai mari sau mai mici,
cu sticle şi borcane goale, adunate în timp
pentru viitoarele conserve pentru iarnă;
- 30 de saci de rafie pline cu haine şi diverse bunuri;
- câteva obiecte mici de mobilier şi alte bunuri electrocasnice mărunte ambalate în
cutii;
- 3 genţi cu obiecte fragile de decor;
-
vreo 50 de borcane cu murături de toate
felurile: castraveciori în oţet, gogonele asortate cu diverse alte legume,
ardei iuţi în oţet, hrean ras în oţet; că doar urma o iarnă şi o primăvară, apoi o vară lungă şi abia apoi o toamnă; cine ştie când aveam să culegem primele noastre roade
din grădină!
- două saltele de pat noi;
- un frigider de mărime medie, nou, în
ambalajul lui original;
- un cuptor electric, un calorifer şi o toaletă ecologică (acel model cu sistem solubil, pentru uz interior, folosit de regulă pe ambarcaţiuni, pe vapoare; noi am cumpărat-o pentru perioada iernii, până finalizam amenajarea unei fose, având în vedere că apa curentă era deja trasă în casă, la baie şi bucătărie);
- un cuptor electric, un calorifer şi o toaletă ecologică (acel model cu sistem solubil, pentru uz interior, folosit de regulă pe ambarcaţiuni, pe vapoare; noi am cumpărat-o pentru perioada iernii, până finalizam amenajarea unei fose, având în vedere că apa curentă era deja trasă în casă, la baie şi bucătărie);
- un aspirator;
- o plită electrică;
- 1 geamantan mare şi geanta frigorifică în care ne-am luat câte
ceva de mâncare pentru primele zile;
Ajungând
la concluzia că florile şi anumite bagaje
ce conţineau obiecte fragile nu le puteam transporta cu maşina cea mare de la firma de transport fără să
riscăm să fie degradate/distruse, am decis să le ducem noi, cu “maşina
noastră modestă de familie”, pe rând, în “Cartierul general”, cel care se
afla într-o staţiune montană, la aproape jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi
Grădină. De acolo puteam să le luăm ulterior, oricând. Aşa că, în săptămâna dinaintea Marii Mutări, am
făcut două drumuri spre munte şi am dus
florile, murăturile şi alte câteva lucruri.
La al doilea drum, în 24-25 noiembrie, am avut parte şi de prima zăpadă a iernii, care debutase cu un
prea mediatizat cod galben de ninsoare pentru zona centrală a tării. Stratul de
doar 10 cm din partea mai înaltă a Văii Prahovei nu a fost chiar de cod galben, n-a fost
vijelie, n-au fost temperaturi îngrijorătoare, ci doar puţin sub 0 grade
noaptea, însă, întradevăr, se produsese o evidentă schimbare climaterică şi fuseseră generate brusc condiţii optime de
ninsoare.
Decorul
montan era din ce în ce mai frumos pe măsură ce urcam mai sus de Azuga şi de Buşteni.
Brazii aveau ghirlande albe peste crengi, iar pomii desfrunziţi îşi garniseau crengile cu ghemotoace albe şi pufoase, ce păreau fuioare de vată sau de lână
albă. Plecasem din Bucureşti foarte
devreme, pe la 6:30, când era încă întuneric, dar, din cauza carosabilului ud,
s-a circulat destul de încet, aşa încât am
ajuns la destinaţie în jur de ora 11.
Am descărcat bagajele şi ne-am făcut un pic comozi după drum, apoi am
ieşit la o scurtă plimbare pe străduţele
staţiunii, bucurându-ne de feeria albă din jur. Destul de repede s-a lăsat
întunericul, iar zăpada strălucea frumos în luminile felinarelor. Nu era frig,
nu bătea vântul. Doar ningea liniştit, ca o
cernere fină din bolta întunecată peste străzile pustii la ora aceea, dar
păzite din loc în loc de câte vreun câine mare, care ne apărea în cale curios,
sperând să primească ceva de mâncare, apoi rămânând în urma paşilor nostri, alintat de cuvintele blânde, ori
chiar de mângâierile generoase ale lui Adrian.
Zăpada
nu făcuse parte din planurile noastre, ba chiar ni le cam încurca un pic, dar
speram, totuşi, ca până în ziua mutării
vremea să nu se degradeze mai mult. Ne gândeam la drumurile intercomunale pe
care aveam să rulăm spre Grădină şi ne
întrebam în ce măsură aveau să fie practicabile dacă zăpada se aşternea din ce în ce mai multă.
La întoarcerea în Bucureşti am primit alte noi semne legate de Grădină. În ultimul timp primeam din ce în ce mai multe semne şi confirmări potrivite momentului. Aproape la tot pasul. O reclamă la EDENLAND, una pentru LAGUNA VERDE, afişul publicitar al unei piese de teatru cu titlul “Mă mut sau nu mă mut? – Aceasta-i întrebarea” “, piesa care juca la Teatrul de comedie chiar în acele zile de 23 si 24 noiembrie, ori un panou stradal al unui important operator de turism care îşi anunţa chiar atunci mutarea într-o altă locaţie: ”NE MUTĂM!”. Ştiu, aţi putea spune că au fost coincidenţe. Da, da, ca şi altă dată, nu-i aşa? Atunci, în acele zile, toate acele mesaje erau strict legate de mutare şi apăruseră în calea noastră în exact săptămâna dinaintea Marii Mutări. Orice mi-aţi spune, eu le-am receptat ca fiind confirmări divine. Şi chiar asta au fost.
La întoarcerea în Bucureşti am primit alte noi semne legate de Grădină. În ultimul timp primeam din ce în ce mai multe semne şi confirmări potrivite momentului. Aproape la tot pasul. O reclamă la EDENLAND, una pentru LAGUNA VERDE, afişul publicitar al unei piese de teatru cu titlul “Mă mut sau nu mă mut? – Aceasta-i întrebarea” “, piesa care juca la Teatrul de comedie chiar în acele zile de 23 si 24 noiembrie, ori un panou stradal al unui important operator de turism care îşi anunţa chiar atunci mutarea într-o altă locaţie: ”NE MUTĂM!”. Ştiu, aţi putea spune că au fost coincidenţe. Da, da, ca şi altă dată, nu-i aşa? Atunci, în acele zile, toate acele mesaje erau strict legate de mutare şi apăruseră în calea noastră în exact săptămâna dinaintea Marii Mutări. Orice mi-aţi spune, eu le-am receptat ca fiind confirmări divine. Şi chiar asta au fost.
Capitala
ni s-a părut tot mai cenuşie, mai străină,
mai aglomerată şi mai haotică. În cele câteva
zile câte mai rămăseseră până duminică am finalizat de împachetat, am făcut
câteva vizite familiei şi ....ne-am supărat
foc pe Ema.
Adică eu m-am supărat pe ea. Foarte tare. Ajunsesem să n-o mai suport. Acumulasem atâta oboseală după cele două drumuri la munte şi după tot efortul acelor zile cu împachetarea, încât jocul ei nepotolit şi agresiv prin care sărea şi muşca orice din jurul ei m-a scos din sărite într-o seară. Faptul că nu mai puteam face nici un pas fără să nu încerce să mă apuce de papuci, de pantaloni, fără să sară în sus ca să mă muşte de degetele de la mâini, ori fără să încerce să roadă tot: covor, cutii, fotolii, coşuleţ şi, de fapt, orice, m-a scos din sărite.
Nu avea efect asupra ei nici o dojană. Lua totul în joacă. Orice-i spuneam o întărâta şi mai mult şi ajunsese să mă latre, uneori, aparent fără motiv, ca o zăpăcită. Părea că mă ceartă şi ea pe mine, răzvrătită, pentru că eu o certasem pe ea. Interesant, nu? Din afară, da, poate părea aşa. Şi poate părea chiar comic. Şi mie mi s-a părut la început astfel, până când n-am mai suportat-o şi i-am dat vreo două peste boticul cu care mă muşcase zdravăn de câteva ori. După care am ignorat-o toată seara. Nici măcar o privire nu i-am mai aruncat. Doar aşa, ca s-o pedepsesc şi mai mult. O vedeam cum îmi dădea târcoale, când agitată, când smerită, dorind să mă atragă în jocul ei, dar, bineînţeles, nu m-am lăsat convinsă.
Rezultatul? Am plâns. Cu suspine. Şi de mila ei, pentru că era doar un puiuţ răsfăţat şi jucăuş, care nu înţelegea nimic din poznele pe care le făcea, dar şi de ciudă, pentru că nu m-am putut stăpâni, apoi de nervi, pentru că deja n-o mai suportam atât de agresivă. Şi dintr-un milion de regrete că ne luasem tocmai un căţel negru în cerul gurii. Ce greşeli izbăvim noi oare, Doamne – întrebam - de ne-ai trimis în cale un aşa căţel nebun? Nu degeaba era vorba asta din popor “negru în cerul gurii” referitoare la câinii răi, agresivi şi periculoşi. Iar Ema chiar era o fiară sângeroasă, colţoasă, rea, agresivă şi periculoasă, un dragon înfuriat, o jivină turbată şi încrâncenată, un monstru feroce, camuflat într-un costum alb şi cârlionţat de pufoşenie drăgălaşă. Da, exagerez acum. Dar atunci, ne făcuse atât de multe probleme, încât în seara aceea, după prima săptămână de chin, am simţit regretul că nu am dat-o înapoi atunci când Adrian avusese această idee. Eram atât de supărată pe ea (şi pe mine, deopotrivă), încât îi uitasem toată drăgălăşenia cu care mă cucerise şi pentru care o iubeam. Ne agasase atât de tare şi ne obosise psihic atât de mult încât ajunsesem la capătul răbdării.
Nervoasă foc, mi-am spus că trebuia să fac ceva ca s-o pun la punct astfel încât să nu se mai dea la mine niciodată. Nici măcar o dată! Sub nici o formă! Şi să fie suficient doar să-i spun numele pe un ton anume ca ea să înţeleagă că nu-i mergea cu mine, că nu era întotdeauna loc de glumă şi că uneori trebuia să se potolească. Şi îmi spuneam că, dacă pentru asta era nevoie şi vreo pălmuţă la poponeţ, asta e. Tocmai eu, care militam împotriva acestui gen de dresaj, ajunsesem să mă gândesc şi la aşa ceva. Dar nu mai puteam! Şi, pur şi simplu, nu mai vroiam să-i tolerez jocul acela cu muşcatul necontrolat şi nici roaderea tuturor lucrurilor de prin casă. Trebuia să fie foarte clar! Ori eu, ori ea. Din două, doar una putea fi stăpâna casei! Iar aceea în nici un caz nu era ea! Dorea război? Bine. Război va avea.
Adică eu m-am supărat pe ea. Foarte tare. Ajunsesem să n-o mai suport. Acumulasem atâta oboseală după cele două drumuri la munte şi după tot efortul acelor zile cu împachetarea, încât jocul ei nepotolit şi agresiv prin care sărea şi muşca orice din jurul ei m-a scos din sărite într-o seară. Faptul că nu mai puteam face nici un pas fără să nu încerce să mă apuce de papuci, de pantaloni, fără să sară în sus ca să mă muşte de degetele de la mâini, ori fără să încerce să roadă tot: covor, cutii, fotolii, coşuleţ şi, de fapt, orice, m-a scos din sărite.
Nu avea efect asupra ei nici o dojană. Lua totul în joacă. Orice-i spuneam o întărâta şi mai mult şi ajunsese să mă latre, uneori, aparent fără motiv, ca o zăpăcită. Părea că mă ceartă şi ea pe mine, răzvrătită, pentru că eu o certasem pe ea. Interesant, nu? Din afară, da, poate părea aşa. Şi poate părea chiar comic. Şi mie mi s-a părut la început astfel, până când n-am mai suportat-o şi i-am dat vreo două peste boticul cu care mă muşcase zdravăn de câteva ori. După care am ignorat-o toată seara. Nici măcar o privire nu i-am mai aruncat. Doar aşa, ca s-o pedepsesc şi mai mult. O vedeam cum îmi dădea târcoale, când agitată, când smerită, dorind să mă atragă în jocul ei, dar, bineînţeles, nu m-am lăsat convinsă.
Rezultatul? Am plâns. Cu suspine. Şi de mila ei, pentru că era doar un puiuţ răsfăţat şi jucăuş, care nu înţelegea nimic din poznele pe care le făcea, dar şi de ciudă, pentru că nu m-am putut stăpâni, apoi de nervi, pentru că deja n-o mai suportam atât de agresivă. Şi dintr-un milion de regrete că ne luasem tocmai un căţel negru în cerul gurii. Ce greşeli izbăvim noi oare, Doamne – întrebam - de ne-ai trimis în cale un aşa căţel nebun? Nu degeaba era vorba asta din popor “negru în cerul gurii” referitoare la câinii răi, agresivi şi periculoşi. Iar Ema chiar era o fiară sângeroasă, colţoasă, rea, agresivă şi periculoasă, un dragon înfuriat, o jivină turbată şi încrâncenată, un monstru feroce, camuflat într-un costum alb şi cârlionţat de pufoşenie drăgălaşă. Da, exagerez acum. Dar atunci, ne făcuse atât de multe probleme, încât în seara aceea, după prima săptămână de chin, am simţit regretul că nu am dat-o înapoi atunci când Adrian avusese această idee. Eram atât de supărată pe ea (şi pe mine, deopotrivă), încât îi uitasem toată drăgălăşenia cu care mă cucerise şi pentru care o iubeam. Ne agasase atât de tare şi ne obosise psihic atât de mult încât ajunsesem la capătul răbdării.
Nervoasă foc, mi-am spus că trebuia să fac ceva ca s-o pun la punct astfel încât să nu se mai dea la mine niciodată. Nici măcar o dată! Sub nici o formă! Şi să fie suficient doar să-i spun numele pe un ton anume ca ea să înţeleagă că nu-i mergea cu mine, că nu era întotdeauna loc de glumă şi că uneori trebuia să se potolească. Şi îmi spuneam că, dacă pentru asta era nevoie şi vreo pălmuţă la poponeţ, asta e. Tocmai eu, care militam împotriva acestui gen de dresaj, ajunsesem să mă gândesc şi la aşa ceva. Dar nu mai puteam! Şi, pur şi simplu, nu mai vroiam să-i tolerez jocul acela cu muşcatul necontrolat şi nici roaderea tuturor lucrurilor de prin casă. Trebuia să fie foarte clar! Ori eu, ori ea. Din două, doar una putea fi stăpâna casei! Iar aceea în nici un caz nu era ea! Dorea război? Bine. Război va avea.
Bineînţeles
că toate aceste gânduri erau numai şi numai
în interiorul meu, singurul loc în care se ducea adevărata luptă, aceea în urma
căreia, atât învingătorul, cât şi învinsul,
eram tot eu. Cu toate acestea, eram hotărâtă să-mi schimb atitudinea cu micul
patruped care ne suprasolicita din toate punctele de vedere. Doar că nu ştiam cum.... Mai puteam doar spera că, odată
mutaţi în Grădină, ar fi avut suficient spaţiu la dispoziţie şi suficienţi stimuli în jur care să-i consume
din energia aceea care o făcuse să devină atât de nesuportat în perioada în
care stătuse doar în casă, în interiorul acelui apartament mic şi aglomerat cu bagaje. În plus, şi noi doi aveam să fim, cu siguranţă, mult mai
relaxaţi în Grădină şi aveam să-i acordăm
mult mai multă atenţie şi răbdare decât
avusese parte înaintea mutării.
Din Grădina lui Dumnezeu: 31.01.2016
***
