Grădina lui Dumnezeu: S-a înverzit în grădina sau a inflorit?

Azi m-am hotărât să ajung până în livadă să culeg untișor pentru prima oară în această primăvară. Apreciam eu că frunzele au crescut suficient cât pentru a putea aduna măcar un pumn, pentru o salată, alături de altele.

Mi-am luat caserolele și am pornit pe urmele lui Adrian, care avea planuri mărețe cu o anumită parcelă și cu niște pliculețe de semințe. Eu am declinat responsabilitatea acestor lucrări la parcele și mi-am asumat altele, mai soft.

Nici n-am intrat eu bine în grădină că m-am simțit mai întâi atrasă ca un magnet de... corcoduși, desigur, de ce altceva? Cerul impecabil de albastru, soarele impecabil de strălucitor, cântecelele impecabil de gureșe ale vrăbiuțelor și altor păsăreturi de primăvară, aerul impecabil de curat și tare al dimineții, toate m-au ispitit spre a începe cu o prima pauză de muncă.

Foarte greu am reușit să mă desprind de albul imaculat al florilor parfumate de corcoduș! Foarte greu! Și nici n-am făcut doi pași înainte, că am dat cu ochii de parcela de aromatice, de unde râdeau în soare câteva petice de verde.

În prim plan râdeau cu toată gura la mine cele patru tufe de oregano. Frumoase și vesele, nimic de zis! Tocmai bune de pus în ciorbe și în alte preparate. Gustul și aroma lor asemănătoare cu a cimbrului m-au cucerit de la bun început, chiar din primul an. Le-am mai curățat eu puțin de cele câteva codițe uscate, rămase de la florile din toamnă, și am trecut mai departe.

Din apropiere am fost abordată de tufele de roiniță (lămâiță). Au început și ele să înfrunzească din radăcini și nu peste mult timp, poate chiar mai puțin de o săptămână, vom putea rupe frunze pentru salată. Sunt minunate și pentru ceai, însă acum nu prea mai bem ceai. Vremea rece s-a terminat și odată cu ea s-a terminat și vremea ceaiurilor.

Menta nu se lasă nici ea mai prejos, vrea și ea să ajungă în ceaiuri, n-a înțeles încă treaba aia cu "vremea rece s-a încheiat" și tot insistă și ea să ajungă în ceaiuri. OK, nu ne deranjează, nouă ne place și în salată, iar în deserturi e nemaipomenită. În smoothie, mai ales! Avem două soiuri de mentă, așa că deja a început competiția între ele, care crește mai mult și mai repede.

Mă pregăteam să plec spre livadă când deodată cele două tufe de cimbru mi-au aținut calea și s-au zburlit la mine, că pe ele de ce nu le bag în seamî? Adică, ce? Pe ele nu le-am văzut că au început să se înverzească? Nu le-am văzut frunzilițele delicate și parfumate? Cică să le mai las doar un pic de timp și apoi o să le văd cât de mari și stufoase vor fi!

De lângă ele s-au auzit imediat aplauze. Erau de la usturoi. Era de acord cu declarația de dezvoltare a cimbrului, el știind deja că, deși își dăruise primele frunze pentru piureul de urzici din zilele trecute, acum avea altele lungi, numai bune de cules din nou. Iar dacă ținem cont că avem peste 10 cuiburi de usturoi, putem spune că avem frunze la discreție, cât să le tot gătim cu urzicile din congelator! Încă vreo lună de-acum încolo, zi de zi, dacă vrem.

Și, dacă tot am amintit de urzici, cred că ar fi cazul, eventual, să le cam terminăm, căci vine tare din urmă, cu viteză și amploare, spanacul! Își primește apă din fântână din două în două zile, cu implicarea directă a lui Adrian, iar el, spanacul, crește precum Făt Frumos, în trei zile, cât alții în șapte.

În cel mult o săptămână vom culege primele frunze. Unele dintre ele ar fi bune de cules chiar și acum, căci par a fi precum cele din magazin, numite "baby spanac", dar nu e cazul să le ciugulim atât de devreme. Le mai lăsăm să mai crească și să mai prindă puteri, pentru că vrem să simțim din plin că mâncăm spanac, nu doar așa, urme fine.

Apropos, știți cum este când fericirea poarta numele de "leuștean"? Are aromă de leuștean! Acum știți.

În cele din urmă am ajuns și în livadă. Aveam un obiectiv de atins, deci era cazul să mă apuc de treabă. Livada noastră este plină acum de untișor și toporași, sunt la tot pasul, de nici nu știu pe unde să calc și pe ce să-mi sprijin piciorul ca să nu "strivesc corola de minuni a lumii".

Am cules frunzulițele fragede până m-am plictisit, căci este un proces destul de anevoios, muncă de chinez, nu alta, ele fiind foarte mici și fragede, printre miliardele de fire de iarbă, care mi se tot agățau de degete. Ca să nu pierd timp de două ori pentru aceeași operațiune, m-am străduit să culeg cât mai curat, să nu mai stau ulterior să le aleg de fire de alte verzituri, cum ar fi chiar iarba, da.

Cu această ocazie, mi-am amintit să fac și câteva fotografii în care să se vadă diferența dintre frunzele crude, fragede, suculente, untoase și lucioase de untișor, care sunt comestibile, față de frunzele maturizate, care nu mai sunt comestibile. Diferența este evidentă, nici nu mai încape altă explicație, iar cine nu știe ar putea crede că sunt frunze de la două plante diferite.

Pentru diversificare și potolirea curiozității din acest sezon, am cules și câteva frunzulițe fragede și bune de la o păpădie, așa zisa rucola românească. Am mai testat-o și în alți ani, e bună, însă doar ca accent în salată, căci gustul ei specific nu-i pentru toate gusturile.

Și dacă tot erau toporași peste tot, ca niciodată până acum atât de mulți, mi-am zis că n-ar strica să adun câțiva pentru salată, că știam deja că sunt comestibili. Mă gândeam eu să fie mai mult ca un decor colorat. Bineînțeles că, odată ajunsă în casă, i-am adunat pe toți din caserolă, cu cea mai mare grijă, și i-am aranjat într-o vază minusculă, parcă anume pentru toporași făcută.

Voi încheia ziua de grădinărit de astăzi (ha, ha, ha!!!!! ce glumă bună!) cu subiectul cu care ar fi trebuit să încep, de fapt. Ieri, cu ocazia unui drum la magazin, Adrian a cumpărat, pe lângă ciocolata din meniul zilei (ha, ha, ha!!! glumesc!) și câte o pereche de mănuși de grădină de fiecare. Stoc nou, adică. Stoc de carantină. Păi, spuneți și voi, dacă cele vechi erau cumva infestate cu ceva viruși vechi?

În fine, bănuiesc că patronul magazinului din sat și-a stabilit o strategie de marketing cam dubioasă, ca la mafioți, desigur. Adică, are vânzare condiționată, de dumping. La orice produs cumpărat, obligatoriu și ciocolata Milka. Cine nu ia Milka nu ia nimic. Ăsta e un fel de trafic, nu-i așa?

Ema a ținut morțiș să verifice mănușile cu mare atenție, ca nu cumva să fie infestate cu cine știe ce adicții nedorite. Adică, vreau să spun, ciocolata aia periculoasă, care dă dependență, a fost prin preajma lor, nu-i așa? Trebuie că a lăsat în urmă, impregnat, un miros specific de narcotice! Voi nu credeți?