Grădina lui Dumnezeu: Pâine sau mămăligă?

În urmă cu vreo trei-patru zile am vrut ceva diferit, ceva nou, ceva atipic. Adică, tot pâine obișnuită, tot pâine banală, tot același fel de pâine în fiecare zi?

Suntem în a nu-mai-știu-câta zi de carantină, peste o lună, deci încă ne facem cumpărăturile de la magazinul din sat. Din fericire, de fapt, noi avem în sat chiar două magazine. Iar în satul vecin, la 5 minute de noi cu mașina, mai avem la dispoziție încă un magazin, unul mai mare, cu rafturi ca la autoservire, făcându-i pe unii clienți (ca noi) să se simtă ca într-un supermarket, așa cum sunt obișnuiți.

Nici unul din ele nu duce lipsă de nimic, tot ce ne-am dorit până acum am găsit în cel puțin unul din ele și ne-am gândit cât de norocoși suntem. Sunt destule sate care nu au nici măcar un mic chioșc de unde oamenii să-și cumpere o gumă de mestecat, ceva.

Cu un singur aspect însă nu am reușit să mă acomodez. Cu ideea că, de la oricare din magazine am cumpăra, doar un singur tip de pâine găsim. Peste tot la fel. Toate au același furnizor, aceeași comandă, același sortiment. Nu tu o franzelă, nu tu o chiflă, nu tu măcar un covrig cu susan acolo, pentru pofte mai deocheate, mai pretențioase, mai opulente.

Așa că, plictisită fiind de același tip de pâine zilnic, m-am gândit să diversific cumva meniul. Pe reteță proprie. Și mi-am făcut crutoane. Ei bine, le-am mâncat ca pe bomboane!

După crutoane, ca să nu revin din nou la pâinea cea de toate zilele, de care eram deja plictisită, așa cum am înțeles că ar trebui să fiu pe timp de carantină, ca tot omul normal, mi-am mai făcut din când în când mămăligă.

Adrian nu are asemenea probleme existențiale ca mine, el poate trăi foarte bine fără pâine sau fără mămăligă, deci numai pe mine mă preocupă diversificarea asta, precum ieșirea din rutina specifică izolării de pandemie.

Bun. Și am făcut mămăligă o dată, am făcut de două ori, iar când a fost să fac și a treia oară am simțit că ar fi bine să mă simt din nou plictisită. Adică, dacă așa spune scenariul, mi-am zis că mie îmi convine. La urma urmei, după orice drum făcut la magazin, mă trezesc cu o ciocolată în brațe, așa că, nu aveam ce face, trebuia să mă simt plictisită și să solicit ceva nou. Un alt tip de ciocolată, desigur.

Așa de bine s-au potrivit lucrurile încât, tocmai când mă credeam maxim de plictisită de mămăligă, fiind pe punctul de a declara acest lucru cu prioritate, înainte de nevoia de un alt sortiment de ciocolată, m-am trezit în brațe cu pufuleți. Adică, sunt ei făcuți din aceeași materie primă ca și mămăliga? Sunt. Și sunt un alt sortiment, nu-i așa? Sunt. Deci am împușcat doi iepuri dintr-o lovitură, cumva.

Când m-a văzut Ema atât de entuziasmată a devenit curioasă. Căci, trebuie să știți, pe fața mea s-a văzut imediat pofta aceea ancestrală de pufuleți, una acerbă, scăpată din lanțuri și ieșită la lumina zilei din cele mai adânci tenebre ale mele, de undeva de unde fusese bine de tot îngropată, ca să nu mă dea de gol prea tare, că destul m-au catalogat în fața lumii poftele mele de covrigi cu susan și amandinele. Așadar, da, acum știți, acestea sunt cele mai mari trei păcate majore ale mele, cele care mă deconspiră și care mă urmăresc dintr-o viață în alta, de pe un tărâm în altul, de pe o planetă pe alta, dintr-o constelație în alta, de peste tot pe unde am tot călătorit în acest cosmos etern, ca sămânță stelară eternă ce sunt. Nah, ca să știți tot și să nu vă mai mirați atâta de ce!

A amușinat Ema pungile, s-a lins un pic pe botic, dar s-a întors nepăsătoare spre boabele ei, din care a mâncat cu poftă, ignorându-mi cu ostentație pufuleții, ca și când ar fi fost ceva... așa... derizoriu... fără gust... insipid, inodor, incolor... ceea ce, pe de-o parte m-a revoltat maxim, căci, ce? poftele mele sunt de ignorat? Pe de altă parte m-a bucurat maxim. Două pungi numai pentru mine! Yeeeees!!!!!