miercuri, 1 aprilie 2020

Ieșirea din muzeu



În noaptea de 27 spre 28 martie am avut un vis ciudat.
Se făcea că eram parte a unui grup care vizita un muzeu de artă foarte mare, într-o clădire frumoasă, dar veche, așa cum sunt palatele imperiale, regale, decorate cu tot felul de stocaturi, tapițerii, tablouri uriașe, arcade imense, saloane largi, coridoare lungi, pictate și înfrumusețate în stil vechi, ușor medieval.
Grupul era condus dintr-o sală în alta de două persoane, de doi ghizi, doi bărbați: Adrian și A., un personaj public cunoscut. Amândoi mergeau înaintea noastră și ne ghidau pe unde să o luăm prin labirintul acela de încăperi și coridoare. Ne îndrumau pe ce scări să urcăm, pe ce uși să intrăm, prin ce culoare să trecem.
La un moment dat am fost îndrumați către o scară în spirală, care cobora înspre subsol, unde era metroul. Așa era visul, știam că vom coborâ spre peronul metroului pentru a ieși apoi la suprafață. O parte a grupului începuse să coboare scara îngustă, metalică, în spirală, în jurul unui ax, când A., cel de-al doilea ghid, ne-a spus că el este obosit și că vrea să doarmă, să se odihnească. Și l-am văzut întins într-un pat, îmbrăcat în alb, cu mâinile pe piept, părând că doarme.
Noi ne-am continuat coborârea, am ajuns pe peronul metroului, am mers înainte spre capătul celălalt, am urcat o scară și am ieșit într-un alt coridor al muzeului, care se presupunea că duce spre ieșirea din clădire.
Culoarul acela era foarte lung și cam întunecos, iar ușa de ieșire părea a fi la căpatul lui. Nu o vedeam, dar cumva știam că acolo ar trebui să fie. Doar că, după nici doi-trei pași, în dreapta noastră a apărut o arcadă mare, înaltă, în jurul unei uși deschise, ce părea că dă înspre afară, spre o curte, unde vedeam lumina strălucitoare a soarelui.
Adrian ne-a spus că este mai bine să ieșim pe acolo, să nu mai mergem până la capătul culoarului, către presupusa ușă oficială de ieșire. Însă, părea că cineva dorise să blocheze arcada aceea înspre afară și începuse să o zidească. Zidul fusese construit din cărămizi până la o înălțime de cam un metru, cam până la brâul nostru. Iar ușa era dincolo de zid, o ușa groasă și cu un loc de trecere extrem de îngust. Am sărit toți peste zidul acela din cărămizi, ne-am strecurat cu greu prin îngustimea ușii, și chiar am simțit un sentiment de claustrofobie în acel moment, dar am reușit să ieșim toți din clădire, în soare, în lumină.
Văzându-ne afară, ne-am simțit foarte ușurați, eliberați, fericiți, entuziasmați, ca niște învingători, ca după o cursă cu obstacole, cu pericole, peste care reușisem să trecem și ieșisem victorioși. Lumina strălucitoare a soarelui ne scălda din toate direcțiile, în contrast cu atmosfera ușor întunecată, rece și sumbră din interiorul muzeului. 



Din Grădina lui Dumnezeu: 01.04.2020


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu