Grădina lui Dumnezeu: Cand muntii ne cheama in vacanta...

Dupa revenirea din mini-vacanta de la Sighisoara, dar, mai ales, dupa ce m-am epuizat ieri (aiurea! dar trebuie sa repet asta, ca tare mi-au mai placut laudele primite de la prietenii de pe facebook

) facand fara sa vreau curatenia generala de toamna in toata casa, era musai necesara o maxi-vacanta de reincarcare a bateriilor. Pai, nu? Pai, da.

Vremea se anunta inca frumoasa pentru cel putin o saptamana, asa ca ne-am zis sa profitam de ea si sa dam o fuga la munte, in cuibusorul nostru placut, unde mergem adesea si petrecem zile de neuitat, relaxate si linistite. Adica in Cartierul nostru general, cum ii spunem noi, daca va amintiti de el (am povestit despre el mai ales in primele noastre povesti de pe blogul Gradina lui Dumnezeu).

Zis si facut. Ne-am facut bagajele inca de aseara, am pregatit pentru cateii de curte vase cu boabe si apa pentru o saptamana si, in plus, Adrian s-a dus pe la domnul Ion, doamna Maria si Nana Mina sa-i anunte ca vom lipsi cateva zile si sa le spuna ca a doua zi dimineata, cand vom pleca, vom trece sa le ducem si cateva paini cumparate tot pentru cainii nostri, asa cum facem mereu, ca sa le arunce ei peste gard, suplimentar, de doua ori pe zi.

Uneori, cand noi lipsim, Toni devine extrem de posesiv si isi reconsidera autoritatea absoluta asupra curtii, incercand sa-l alunge pe Bobi din preajma caserolelor cu boabe. Chestii de ierarhie canina, n-avem ce face. De aceea ne luam masuri suplimentare si, orice-ar fi, primeste si Bobi de mancare painea care vine peste gard.

Asadar, azi dimineata ne-am urcat in masina, am demarat si, inainte de a ne inscrie pe traseul spre iesirea din sat, ne-am oprit pe la vecinii nostri sa le lasam painea.

Acolo ne-a iesit in cale doamna Maria care - ce credeti? - dupa un schimb obisnuit de amabilitati si urari de "concediu placut", inainte de plecare, ne-a pus in brate, zambind, un pachet.

Nu, n-o sa credeti. Pe bune. N-o sa credeti! De aceea am facut si poze, ca sa vedeti cu ochii vostri. Un pachet cu branza!

Mai tineti minte ce spuneam eu in urma cu cateva zile, dupa ce domnul Ion ne-a adus cele doua galeti de rosii? Ziceam si eu asa, intr-o doara, ca oricum Nana Mina nu avea cum sa afle. (Puteti citi in insemnarea din 30 august "Rooooosiii, hai la rooooosiiiii!!!!..... " la link-ul acesta: http://oglinzilesufletului.blogspot.com/…/rooooosiii-hai-la…)

Incep acum sa intru la banuieli. Oare Nana Mina ne-a descoperit blogul si a aflat de pofta mea de branza proaspata de oaie pe langa rosiile acelea uriase, apetisante, cu miros si gust de rosii adevarate?

Cert este ca acum, in concediul acesta la munte, ne-am luat si rosiile cu noi, desigur, ca mai aveam mai mult de jumatate, iar branza asta de oaie pare ceva neverosimil acum. Asa cevaaa.....!!!

Gata, nu-i de gluma! De maine ma apuc sa cer Universului un Ferrari rosu (sau alb, inca nu m-am hotarat), decapotabil, cu doua locuri, coupe, adica, cu care sa mergem in vacanta pe Riviera Franceza. Am zis!

Ne-am luat noi branza primita cadou, am urcat in masina razand si glumind unul cu altul pe subiectul acesta, ca de film, si-am pornit.

Era putin dupa ora 9:00, era usor racoare, numai buna vremea pentru un drum lung, de peste patru ore, din Ardeal pana in Bucegi, pe Valea Prahovei, soarele stralucea orbitor deasupra, prefigurand o zi frumoasa si calda, dar fara canicula zilelor precedente, iar soseaua era libera, fara sirurile de masini pline de turisti, care, in perioada estivala, bat tara in sus si in jos, in cautare de destinatii de vacanta.

Dupa vreo doua ore ne-au iesit in fata Fagarasii. Erau invaluiti intr-o pacla alburie, laptoasa, stralucitoare, un fel de abur straveziu, care le dadea o aura fantomatica, de poveste.

Ma uitam la ei si ii vedeam acolo, in zare, si pareau un fel de Fata Morgana. Din toata maretia lor obisnuita, din inaltimea lor spectaculoasa, cu creste si culmi impresionante, care trezesc de obicei uimirea turistilor, cu seile lor impadurite , frumos aliniate, uneori inzapezite pe varfuri, acum imi pareau doar niste coline blande, ca niste tuse pierdute din penelul unui pictor plictisit sau obosit, in tonuri calde de griuri si alb. Pareau mai degraba a se contopi amagitor cu cerul, decat evidentiindu-se falnic deasupra pamantului.

Ma uitam la ei ca vrajita. La un moment dat, ne-au depasit cateva masini de putere mare si, indepartandu-se in zare, in fata noastra, le vedeam cum se micsoreaza din ce in ce mai repede, pana la disparitia din priviri, ca niste insecte zbarnaitoare de vara, ce bazaie in trecerea lor spre... departare. Apoi mi-a atras privirea, in zare, o puzderie de cuburi albe, cu acoperisuri rosii, la baza muntelui.

Cat de mici pareau ele vazute astfel!

Dar, oare, de pe varful muntelui cum se vedeau ele? Dar pe pe luna?

M-am imaginat dincolo de trup si m-am proiectat pe luna, de unde am privit in jos, spre pamant.

Am vazut o planeta albastra, extraordinar de frumoasa, o bijuterie cosmica, magica. Nu se distingeau detaliile marunte ale vietii care dau sens umanitatii. Unde erau muntii aceia uriasi, cei atat de mareti si de neescaladat? Unde erau casele, vilele marete, masinile scumpe, bolizii? Unde erau bunurile diverse cu care ne umplem casele si ni le decoram atat, dandu-le atata pret, atata valoare, atata insemnatate? Unde erau oamenii printre toate astea? Unde era sensul tuturor, al celor ce erau?

De pe luna, nu vedeam decat culorile azurii ale oceanelor si cateva pete de culoare ale continentelor. Asa cum se vede musuroiul de furnici de la nivelul omului grabit. Ce-i pasa talpii pantofului de o sinpla furnica? Ce-i pasa cizmei omului ca distruge un musuroi intreg? Cizma stie doar sa protejeze piciorul din interiorul ei si atat. Stie oare omul ca acolo unde calca si distruge, in musuroiul acela, sunt galerii cu greu sapate, sunt maternitati cu oua de furnica, sunt depozite cu provizii si camere de iernat? Stie omul ce dureri si ce griji are furnica peste care trece si pe care n-o vede? Stie ce preocupari urgente are musuroiul, in intregul lui? Omul alearga grabit prin livada lui dupa prune, prin via lui dupa strugurii pe care se grabeste sa-i culeaga, sau pe campuri, sa-si culeaga porumbul, din lanuri lucrate in doua anotimpuri.

Omul, in general, in integro, a ajuns sa se limiteze a vedea doar la inaltimea lui, atat cat sa intinda mana sa culeaga. Tot asa cum nici el nu mai este vazut cand, privind spre pamant, de pe luna, sau de oriunde din cosmos, doar planeta albastra, in intregul ei, este rodul care se vrea a fi cules. Musuroaiele de oameni nu se mai vad, nu mai conteaza. Oamenii, unul cate unul, prea multi si prea daunatori actiunii "culesului de planeta", par a fi nesemnificativi. Cizma cosmica pare a fi gata sa-i striveasca nepasatoare, ca pe furnici.

Si totusi.... nici furnicile si nici oamenii nu sunt de neobservat.

Departarea intotdeauna minimizeaza spatiile, volumele si impactul celor care par, doar par, a fi mici si insignifianti. Cu cat privesti mai de aproape, planeta se contureaza in muntii ei, din ce in ce mai vertiginosi, musuroaiele urbane zumzaie preocupate de rostul lor important, vital, iar oamenii si furnicile isi construiesc destinele. Toti impreuna si fiecare separat.

Daca iei o furnica in palme, ea, una singura, poate schimba o lume. Lumea ta! Caci nu poti sti ce fel de furnica este ea si cu ce fel de puteri a fost investita de El pentru a te schimba!

Fiecare dintre noi putem fi vazuti fie ca furnici, fie ca oameni, fie ca munti, fie ca "planete albastre". Depinde de cine priveste, de inaltimea de la care priveste, de perspectiva, si de... interese. Insa, dincolo de cum suntem vazuti de altii, conjunctural, noi suntem cine dorim sa fim.

Alunecand in aceste consideratii, nici nu stiu cand aproape am ajuns la destinatie.

Din fericire, cand am ajuns in fata marei catedrale din Fagaras, Ema m-a scos din sirul filozofiilor mele interioare.

Intotdeauna este socata de acoperisurile aurite ale acesteia, de turlele sclipitoare, orbitoare si.... imposibil de inteles.

Odata ce ne-a iesit din raza vizuala, Bubu a cerut cu insistenta o mica pauza. I-am dat curs si, dupa inca o oprire la o benzinarie, pentru realimentare, am pornit pe ultima bucata de drum.

Timpul filozofarii trecuse, muntii Fagarasi ne ramasesera in urma, inspiratie nu mai aveam, asa ca am abandonat introspectiile pana am ajuns la destinatie si i-am acordat maxima atentie Bubulinei care s-a cam invatat cu privilegii de Principessa de cand cu Sighisoara, cu baldachine si cu Nirvane.

Asadar, ajunsi la munte, ne-am gandit sa sarbatorim.

Ca asa suntem noi, ne place mult sa sarbatorim mereu cate ceva.

Zilele acestea, cei mai multi din jurul nostru sarbatoresc inceputul anului scolar. Ok, e un motiv bun de sarbatoare. Mai gasim unul?

Oare s-ar supara cineva daca am sarbatori Ziua Femeii? Adica, sunt destule voci care, de 8 martie, zic ca Femeia ar trebui sarbatorita in fiecare zi. Uite, noi o sarbatorim azi!

Si, in plus, adaugam pe lista de motive, Valentine Day, ca ne place! Noi suntem cu iubirica, cu romantism, cu din astea.... .

Iar pentru a sarbatori cum se cuvine, am gasit ceva perfect potrivit. Spuneti si voi daca se putea ceva mai bun. Priviti ce scrie pe eticheta: "... poate fi o perfecta asociere pentru salate de vara si branzeturi fine". Bingo!

Iar mai jos.... pe eticheta.... va las pe voi sa descoperiti. Deci, da, ne-a nimerit.