„Ați reușit să faceți, din noi, doi adulți funcționali, două femei
independente, cu familii, cu cap pe umeri și inimă în piept, care își iubesc părinții,
pentru că și voi ne-ați iubit și ne-ați
crescut să fim puternice, să știm să luăm o decizie, cu responsabilitate și
asumare. Așa stă în legea lucrurilor, ca un copil să devina adult, iar părinții
sunt responsabili doar să îl ghideze ca să devină un adult capabil să zboare
liber.”
În curând Moș Crăciun
vine cu daruri, eu însă mi-am primit deja unul în energia căruia încă vibrez de
drag. Aspectul meu de mamă stă acum cu lacrimi de bucurie în ochi și strânge în
inimă cel mai frumos dar pe care o mamă îl poate primi: confirmarea că totul a
avut un rost, că aripile au crescut frumos, că puii zboară liberi, că știu să-și
poarte de grijă și că zborul lor vorbește deja despre ei, despre curajul și
încrederea în ei înșiși, despre entuziasmul și forța lor de a-și primi în aripi
viitorul.
În ciuda aparențelor,
nu mi-a fost ușor să-mi las puii să zboare. Cel mai greu pentru mine a fost, nu
momentul în care fetele mele au zburat din cuib, ci un pic mai devreme, în
momentul în care am conștientizat că ele, doamne! chiar vor face asta, și că eu
va trebui să știu să le dau drumul, să le încurajez să-și ia viața în aripi, să
aibă încredere în ele, în aripile lor și în faptul că, orice-ar fi, vor reuși. Cel
mai greu a fost să tac atunci când aș fi vrut să le spun „mai rămâneți mici,
aici, lângă mine”. Cel mai greu mi-a fost să-mi rețin unele gesturi atunci când
știam că aripile mele protectoate sunt înlocuite de aripile în duet ale
partenerilor lor de viață. Cel mai greu mi-a fost să aștept în cuibul gol
atunci când știam că bucuria lor este de a-și descoperi frumusețea și miracolele
propriilor lor cuiburi.
Însă, acum, după ce
greul a trecut, cea mai mare fericire a mea, ca mamă, este să știu că a meritat
să învăț să tac, să mă rețin și să aștept atunci.
Din Grădina lui Dumnezeu: 20.12.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu