Grădina lui Dumnezeu: “Sarpele Verde Viu” de pe calea ferata

Ieri noapte, respectiv, intre 10 si 11 mai (2019), am avut un vis interesant. Este remarcabil ca tocmai azi mi-am amintit ce am visat, cand visul a fost “cu mesaj”, pentru ca a trecut ceva vreme de cand n-am mai visat nimic sau de cand ma trezesc dimineata fara sa-mi amintesc daca am visat ceva anume si ce.

Se facea ca eram cu Adrian in masina si mergeam inspre Bucuresti pe o sosea care taia tara printre campuri, dealuri si culmi muntoase (cum este, de altfel, si in realitate), in paralel cu o cale ferata, pe care, in sincron cu noi, mergea un tren in aceeasi directie.

In vis am privit cu atentie trenul si am observat ca era un marfar lung, cu vagoane mari si verzi, ce dadea impresia unui sarpe ce aluneca pe sinele metalice ale caii ferate. Fiecare vagon avea sub el agatata un fel de tava lunga. Pe fiecare tava erau aliniate mai multe recipiente, care aratau ca alte tavi mai mici, pline cu seminte. Nu stiu ce fel de seminte erau, dar, dupa marime, pareau a fi cereale, cel mai probabil grau. In miscarea trenului, trecerea ritmica peste imbinarile sinelor de cale ferata genera un soc scurt care genera, la randul lui, o miscare inainte si inapoi a tavilor de sub vagoane. De deasupra, din vagoane, tot in sincron, curgea intermitent cate un suvoi de apa peste seminte, imprastiindu-le sistematic pe jos, de-a lungul caii ferate, peste traverse.

Eu priveam si intelegeam ca tot acest proces “de insamantare” era intentionat creat astfel, si nicidecum nu era o eroare.

Aceasta a fost prima secventa a “filmului”. Trebuie sa mai precizez ca, in aceasta parte a visului, calatoria se desfasura sub un cer innorat, cenusiu, fara soare.

Apoi, cum numai in vise se poate intampla, s-a schimbat “filmul” si am trecut brusc intr-o alta secventa. De data aceasta eram tot impreuna, in masina, si circulam pe aceeasi sosea paralela cu calea ferata, insa cerul era din ce in ce mai senin si albastru, iar peisajul din jur era foarte insorit si vesel, observand decorul de un verde crud, primavaratic, peste tot in jur, pana in zare.

Pe calea ferata de data aceasta nu mai circula nici un tren in paralel cu noi. Insa am observat altceva, deosebit de spectaculos, fascinant si cu un sens mai presus de cuvinte.

Mergeam cu masina paralel cu cafea ferata si, uitandu-ma cum traversele ramaneau in urma intr-un ritm hipnotic, am constatat ca, de fapt, tot ce ramanea in urma se inverzea. Mai exact, pe masura ce noi inaintam, metru cu metru, in paralel cu noi, peste calea ferata, tasneau in sus si cresteau brusc, instantaneu, exact ca in filmele de desene animate, palcuri inalte de verdeata, unele langa altele, acoperind complet traversele. In urma, calea ferata se vedea ca un gard viu si lung de verdeata, bine delimitat, elegant, egal, crescut fixc din semintele ce fusesera imprastiate din acel tren marfar, in prima parte a visului, si se vedea intinzandu-se pana departe, in urma, ca un sarpe verde de grau.

Si, cu cat mergeam noi cu masina pe sosea inainte, cu atat inainta si tasnea brusc din pamant, in paralel, de printre traversele caii ferate, si verdeata aceea inalta, de grau crud si verde. Tasnea si crestea brusc, exact in ritm cu mersul nostru, perfect in sincron, niciodata depasindu-ne si nici ramanand in urma.

Visul cam atat a fost. Chiar si numai atat, si tot mi se pare extrem de ciudat si de interesant. Imediat cum m-am trezit, fiind constienta ca am retinut toate detaliile visului, i l-am povestit lui Adrian. Am comentat amandoi putin pe tema lui si credeam ca asta avea sa fie tot. Daaaar nu! Mai este ceva!

Dupa cum v-am povestit deja, ieri am plecat la drum, de acasa, din Gradina lui Dumnezeu, spre Bucuresti. Am facut mai intai un popas de o noapte pe Valea Prahovei, iar azi aveam sa ne continuam drumul spre capitala. Pe la pranz ne-am incarcat bagajele in masina, am luat-o pe Ema si am demarat. Cerul era innorat, cenusiu, si statea sa ploua. Exact ca in prima secventa a visului. La capatul strazii, ateptand la intersectie sa intram la dreapta, pe DN1, spre Bucuresti, Adrian ma face atenta sa ma uit repede in stanga soselei spunandu-mi: “Uite, pui, trenul din visul tau, marfarul! E verde! Si scrie CEREALE pe el!”.

Am ramas fara grai cand am vazut asta! Va dati seama?! Paralel cu soseaua care coboara din munti, pe Valea Prahovei, coboara si calea ferata. Si tocmai atunci, exact cand am aparut noi, trecea trenul, in paralel cu soseaua. Un tren marfar! Verde! De CEREALE! Si stiti cat era ceasul in acel moment? 13:13. Era prea de tot!

Eram cu Ema in brate, telefonul imi era in poseta, iar poseta se afla pe bancheta din spate, asa incat am regretat enorm ca n-am avut cum sa fiu pe faza pentru a prinde toate aceste detalii in vreo doua-trei fotografii.

Marfarul mergea mai incet decat noi, asa incat a ramas undeva in urma noastra in timp ce noi ne-am continuat drumul pe DN1 pe Valea Prahovei, printre munti, calatorind o vreme, ad-literam, exact pe soseaua paralela cu calea ferata din vis. Pana la Comarnic, locul unde soseaua se desparte de calea ferata, soarele deja stralucea minunat deasupra noastra, iar cerul isi facea vizibil din ce in ce mai mult din albastrul frumos, cer de primavara montana. Exact ca in vis. Pe marginea drumului, verdele crud, de mai, ne incanta privirile din padurile de pe versanti, iar ici-colo pomi fructiferi infloriti ne bucurau inimile, confirmand si ei, prin albul lor de petale roditoare, “renasterea” si soarele de dincolo de nori.

La un moment dat, mi-am dat seama ca aveam totusi la indemana aparatul foto cel mare, care era chiar in geanta de la picioarele mele, cea in care imi iau mereu diverse lucruri pe drum (apa, biscuiti, lucruri pentru Ema). Am surprins imagini ale soselei pe care acum mergeam aievea, am suprins soarele si verdele crud al padurii, traversele pe langa care treceam in viteza si printre care ma asteptam sa vad tasnind in sus, exact ca in vis, palcuri de verdeata, acoperind complet calea ferata si ramanand in urma precum un sarpe verde, unduitor, lucind in soare, spunandu-si povestea, talmacindu-ne sensul si ramanand chiar si aievea, nu numai in vis, ca un semn, ca un ghid, ca o implinire: “Sarpele Verde Viu” venea, fara nici o indoiala, dupa noi, cu noi, in paralel, pas la pas, in sincron, instant.