Episodul
2. – Drumul, primele impresii si primele peripetii din Glastonbury
In prezent, dupa ce am deja la activ cateva
calatorii in afara tarii, privesc un pic altfel in urma catre aventurile
inceputului. Cei care au facut zeci de calatorii cu avionul si au umblat prin
lume ca prin propriul oras, probabil ca se vor plictisi sau nici nu vor fi interesati
de ceea ce eu voi povesti aici, in acest episod. Caci, pot sa inteleg,
teoretic, ca obisnuinta si blazarea isi pune, de obicei, amprenta pe modul in
care un om priveste viata din jurul sau, pe modul in care se conecteaza la experientele
altora (si, culmea, chiar cu ale sale, personale) si, de aceea, poate avea o
atitudine condescendenta fata de ceea ce altii traiesc nou si povestesc, in
timp ce lor li se pare ceva deja banal. Am spus ca pot intelege teoretic,
pentru ca, la nivel de experimentare directa, n-am simtit niciodata pana acum
blazarea in fata frumusetilor vietii.
Calatoria mea de atunci, spre
Glastonbury, a fost cea de-a doua experienta a
mea de acest gen, respectiv, ieseam din tara pentru a doua oara, si totul
parea in jurul meu la fel de fantastic, precum era Tara Minunilor pentru Alice.
Ca sa intelegeti mai exact la ce ma refer, va voi spune ca, avand un aparat
foto micut si usor manevrabil, faceam fotografii nesfarsite, la tot pasul, ca
si cum as fi vrut sa-mi colectionez in sertarul amintirilor mele digitale nu
numai tot drumul, toate imaginile si toate frumusetile noi pe care le vedeam,
ci si toate impresiile mele de atunci, uimirea, bucuria, emotia, entuziasmul,
frenezia din interiorul meu si candoarea aceea de copil dus pentru prima data
in Disneyland. Si chiar acesta este
rostul fotografiilor pentru mine. Chiar si acum, daca ma uit la orice
fotografie pe care am facut-o in orice moment al trecutului, imi amintesc perfect
ce simteam in secunda aceea in care am oprit timpul in loc si mi l-am facut
captiv in amintire printr-o poza. Asa functionez eu. Memoria vizuala este cea
care ma ancoreaza in realitate, imi stocheaza informatiile, emotiile si mi le
reactiveaza instant doar accesand un cine stie ce detaliu estetic minor, nesemnificativ
altora, dar extrem de sugestiv mie.
Asadar, la plecarea spre Glastonbury
vibram toata de emotie, desi, aparent, ma comportam ca si cum zborul acela cu
avionul era ceva banal, repetat poate de cine stie cate ori, ca multi altii din
jur. Afisam, cu alte cuvinte, conform termenului “nebunia controlata” (stalking”),
atitudinea rezervata, cuminte, conventionala, potrivita cu locatia si
conjunctura. Altfel, daca m-as fi manifestat asa precum ma simteam cu adevarat,
cu siguranta toti calatorii prezenti la ora aceea matinala in aeroport ar fi
presupus ca a scapat libera vreo.... Dar
mai bine nu mai continui, intelegeti voi. Un
singur aspect ma dadea, oarecum, de gol. Fotografiatul
obsesiv-compulsiv. Exact ca asiaticii veniti in concediu in Europa! Nu ca s-ar
fi schimbat lucrurile intre timp in aceasta privinta (de fapt, in aproape toate
privintele!), dar, totusi, acum reusesc sa ma mai abtin la a nu fotografia
chiar orice fir de iarba si orice musca ametita, care bazaie in jur. Sa fie
clar. Din zece muste fotografiez doar noua, una o las libera si ma abtin. Dar
sa nu ma intrebati cat regret, cat suspin si cate remuscari am pentru o asa
concesie!
Buuuun. Ca sa ajungem la Glastonbury
in perioada aceea, respectiv, aprilie 2014, n-am avut de ales alta varianta
decat o calatorie cu escala Bucuresti-Amsterdam, apoi Amsterdam-Bristol. Apoi,
de la Bristol avem sa fim preluati de un autoturism trimis de Valery, gazda
noastra, ce avea sa ne transporte la destinatia finala dupa o ora de mers peste
dealurile line ale Marii Britanii, acoperite de culturi verzi si galbene,
probabil grau si rapita, impresionant stralucind in soarele bland, translucid,
aproape fluid, al acelei zile de aprilie.
Orarul calatoriei a fost cam
urmatorul: Am plecat din Bucuresti in jur de in jur de ora 7:00 am ajuns in
Amsterdam in jur de ora 9:00, unde am asteptat trei ore si jumatate schimbarea
avionului spre Bristol. In aeroport ne-am plimbat un timp printre nenumaratele
magazine duty-free, apoi am lenevit intr-o cafenea, unde am servit cafea,
sucuri si cate un sandwich fiecare, ca sa ne mai treaca timpul. La 12:30 ne-am
indreptat spre poarta de imbarcare unde am fost surprinsa sa descopar ca urma
sa ne urcam intr-un avion de jucarie. Atat de mic mi s-a parut in comparatie cu
celelalte avioane, incat parca nu-mi venea sa cred ca putea sa se ridice in aer
impreuna cu o mana de oameni care isi cumparasera bilete spre Bristol.
Pana atunci, pana la aceasta prima
parte a calatoriei, cand ne-am urcat in acel micut avion turquois, ce avea sa
ne duca mai departe, paream sa-mi fi linistit oarecum emotiile. Dar cand, in
sfarsit, am vazut pe hubloul avionului tarmurile Marii Britanii, s-au reactivat
in mine din nou toate: nerabdarea, entuziasmul, bucuria, curiozitatea,
nelinistea aceea copilareasca si neastamparul fotografiilor. N-a scapat nici un
nor nefotografiat, desigur, dupa cum cred ca va puteti da seama, si n-a scapat
rotire a avionului nesurprinsa in cadru pana la incadrarea acestuia pe directia
de aterizare. Am selectat pentru voi doar cateva poze si poate ca unii dintre
voi veti regasi in interiorul vostru amintirile primelor zboruri, ale primelor
calatorii de acest gen, cand frumusetea inceputului, a explorarii
necunoscutului, v-a transpus mai presus de orice preconceptie, de orice
autoanaliza si autocontrol de bun simt impus de normele de conduita ale unei
societati blazate, automatizate, mecanizate si incorsetata de reguli si
conventional rigid. Eu nu vroiam sa stiu nimic din toate acestea. Nici atunci
si nici acum. Si inca ma lupt cu influentele limitative ale acestei lumii care
incearca sa-mi inchida aripile in coliviile convetionale ale cutumelor
societatii. Pasarea aceea micuta si frumos colorata din adancul fiintei mele,
colibri, inca da frenetic din aripi si zboara din floare in floare dupa nectar
divin, uimindu-se in egala masura de frumusetea culorilor din jur, de parfumul
nemaintalnit al corolelor, dar si de maretia si eleganta intregii Gradini,
vazuta de sus, din zborul inalt al aripilor fluturande in vazduh.
Ma gandesc ca poate unii dintre voi
veti trece rapid peste multele fotografii de mai jos care se aseamana intre
ele, eu, insa, le-am privit si acum cu ochii mei de atunci. M-am uitat dincolo
de aparenta de repetitie a peisajului si am vazut tarmurile diferite,
fiordurile ondulate, norii dantelati, umbrele norilor peste pamantul inverzit,
parcelele ingradite frumos, precum piesele unui joc de puzzle aranjate pentru a
da forma precisa a unui imense picturi abstracte, colorata in verdele acelei
primaveri inca nedeplin instalata, dar suficient de colorata pentru a creea
atmosfera de poveste si mister care ne-a cucerit de la inceput.
In Bristol am ajuns in jur de ora 13:00,
dupa ora locala. Dupa aterizare si recuperarea bagajelor, am fost preluati de
soferul trimis de Valery, care ne-a incantat tot drumul pana la destinatie cu
impresiile sale despre Anglia, despre politica si turism. Cum eu nu prea ma pot
exprima in limba engleza (n-am studiat-o in scoli, ci doar am prins-o din zbor,
dupa ureche, din filme, din conversatiile ocazionale la care am fost prezenta,
sau cu ajutorul binecunoscutului prieten virtual, Dl. Google Translate), Adrian
a fost cel care a purtat toate conversatiile
necesare in interactiunile pe care le-am avut. Desi, in decursul timpului, tot
exersand de cativa ani incoace, am reusit sa inteleg din ce in ce mai mult din
engleza vorbita, vocabularul meu de conversatie nu numai ca este destul de
limitat si cu lacune mari de gramatica, dar, in momentul in care trebuie sa
apelez la el pentru a sustine o conversatie, el se incapataneaza sa devina
inaccesibil mie, transformandu-se intr-un secret ocult, imposibil de deslusit
in timp real. Astfel ca Adrian a fost si este singurul care descurca mereu
toate itele conversationale care se cer descurcate. Inclusiv cele din interactiunea cu soferul respectiv,
cel care ne-a luat de la aeroport, dar si cu Valery, si cu toti ceilalti.
Dupa vreo ora am ajuns la Valery, unde
am avut parte de o primire foarte calduroasa, aceasta recunoscandu-l imediat pe
Adrian ca fiindu-i oaspete in urma cu aproximativ un an. Pot sa spun ca se putea
simti ca ei doi aveau deja un anumit tip de relatie, nu numai una fizica,
ocazionata de sejurul anterior, ci una subtila, de suflet, o conexiune aparte,
care facea ca interactiunea sa curga foarte placut si energizant. Valery il simpatizase mult pe Adrian, cu ocazia
intalnirii lor anterioare, simtindu-i imediat vibratia energetica si rezonand
imediat cu aceasta, mai presus de experientele din planul uman pe care le-au
avut prima data.
In fine, dupa rearmonizarea dintre ei,
din primele secunde, prin energiile recunoscute la nivel de suflet, am fost si
eu prezentata. Ne-am placut reciproc de la prima vedere! Chiar daca Valery are
aparenta unui Dragon imperturbabil, solemn si impresionant, eu am simtit de la
inceput si aspectul ei feminin, cel pe care si-l proteja bine de tot sub armura
dragonului si, in plus, am intuit si aspectul jucaus al copilului interior, cel
aproape deloc bagat in seama, dar care isi cerea drepturile la existenta si
apreciere. Astfel ca, pentru armonizare si imprietenire rapida, eu m-am acordat
imediat la cele doua aspecte ale ei mai putin vizibile si am simtit-o imediat
cum m-a acceptat in spatiul sufletului ei fara rezerve. Diferenta mare de varsta dintre noi, dar si
atitudinea mea vesela, dar un pic retinuta si sfioasa (din cauza neputintei de
a comunica liber in engleza cu ea), au facut-o pe Valery sa vada de la bun
inceput aspectul meu de fetita strengarita, iar asta a inseninat-o si a
imblanzit-o instant, placandu-ma.
Aveam sa ne bucuram ulterior de mai
multe gesturi de simpatie din partea ei, cumva surprinzatoare, din care
reiesea, fara nici o indoiala, nu numai ca ne acceptase in campul ei energetic si
emotional, dar si ca ii eram simpatici, incepand usor-usor sa renunte in fata
noastra la o parte din armura aceea cu care se infatisa, de regula, in ochii
turistilor pe care ii caza la ea.
Dupa o foarte scurta si rapida trecere
in revista a intregii pensiuni, care era fara alti turisti la momentul sosirii
noastre, Valery ne-a prezentat “regulile” casei, ce sa facem si ce sa nu facem
(cu precizarea ca cele mai importante dintre acestea ne erau reamintite prin
mesaje scurte, scrise pe bilete lipite la tot pasul prin toata casa, imposibil
de ignorat), si a plecat de acasa, noi ramanand singuri.
Cele patru camere destinate turistilor
erau la etajul cladirii: Egyptian Room (cea care ne-a fost alocata noua,
singura cu pat matrimonial), Merlin Room, Archanghel Michael Room si Chalice
Room si o baie mare, comuna. La parter erau faimoasa camera de meditatie, un
living room pentru servit masa, bucataria, cea de-a doua baie, inca o camera
amenajata in interiorul unui fel de terasa inchisa (un fel de balcon urias care
dadea intr-o curte interioara) si camera lui Valery (care, de fapt, fusese
amenajata pentru ea in interiorul fostului ei garaj, pentru a lasa restul casei
disponibil turistilor).
Dupa ce ne-am instalat in camera
noastra de la etaj, ne-am aranjat bagajele si am facut un dus rapid, ca dupa o
calatorie de cateva ore. Apoi, ne-am gandit sa facem o scurta plimbare prin
imprejurimi si sa trecem si pe la supermarketul apropiat pentru a ne cumpara
ceva de mancare pentru mesele de pranz si seara din zilele urmatoare, la Valery
avand asigurat doar micul dejun.
Ne-am luat aparatul foto, am iesit din
camera noastra, am incuiat-o, am coborat scarile, am trecut prin living room
spre usa de iesire din pensiune, dam sa deschidem usa, dar.... era incuiata! Am
crezut, in prima secunda, ca are clanta defecta si ca se deschide cu un pic mai
multa forta, asa ca am insistat. Nope, era chiar incuiata. Valery plecase de
acasa si, in virtutea inertiei, incuiase usa pe dinafara. Iar noi nu aveam cheie.
Aceasta fusese singura omisiune din protocolul de primire. Nu ne daduse cheie
de acces in cladire. Ce puteam face? Ne uitam unul la altul, radeam si nu ne
venea a crede ca suntem blocati inauntru. Din fericire, Valery apucase sa ne
spuna ca, in caz de situatie de forta majora, exista undeva, afara, intr-un loc
secret, o cheie de rezerva. Ok, dar cum sa ajungem noi afara, sa luam cheia de
rezerva?
Aveam doua solutii: fie sa stam
cuminti inauntru si sa asteptam intoarcerea lui Valery, care avea sa se
intample la o ora neprecizata, cine stie cand, poate noaptea, caci nu stiam
unde plecase, fie sa sarim geamul. Ce credeti ca am ales? Exact. Am sarit
geamul.
Mai exact, Adrian a sarit geamul.
Exact acel geam mare din living, locul de servit masa, care dadea in gradina
din fata casei. Ingrijorarea noastra initiala era ca nu cumva geamul sa fie
blocat, intepenit, de nedeschis, sa nu fim obligati sa o asteptam pe Valery sa ne
descuie usa. Din fericire, Adrian a reusit sa deschida geamul, a luat cheia de
rezerva din locul secret, si, dupa ce mi-a deschis mie usa si am iesit afara, a
incuiat inapoi, si a pus cheia la loc de unde o luase. Ei bine, ne-am simtit in
momentele acelea precum niste infractori notorii, filmati cu camera de
supraveghere, ce se gandeau ca poate urmeaza a fi surprinsi asupra faptului sau
demascati ulterior prin cine stie ce conjunctura epopeica. Ceea ce n-a fost
prea departe de adevar! Dar, sa nu anticipez.
Ne-am distrat maxim de aceasta
peripetie si tot timpul plimbarii ne-am amuzat imaginandu-ne tot felul de
scenarii si modul in care Valery ar reactiona la fiecare dintre acestea. Ba
chiar ne-am simtit si ca doi actori intr-o sceneta comica de-a lui Stan si
Bran, escaladand geamurile si zidurile, surprinsi de vecinii care nu stiau
nimic despre noi, somati de politie sa ne predam, dusi la sectie cu catusele pe
maini si eliberati triumfator de catre Valery, care isi recunostea vina si
platea cautiunea. Ne vedeam dati la stirile nationale de seara si comentati pe
toate posturile de televiziune ai Marii Britanii, cum ca noi, doi rau-facatori
dubiosi, periculosi si posibil inarmati, am organizat o actiune subversiva de
atac asupra unei doamne inocente, onorabile, aproape octogenara, cu scopul de
a........ de a........ ei bine, aici trebuie sa recunosc ca nu prea reuseam sa
gasim un motiv plauzibil care ne-ar fi putut impinge catre o asemenea fapta
marsava.
Prima plimbare prin fermecatorul colt
de Glastonbury unde era amplasata pensiunea Camelot ne-a umplut de incantare!
Pur si simplu eu simteam ca n-am loc in interiorul meu pentru atata bucurie,
atata frumusete si atata pace pe cat simteam nevoia sa inmagazinez in mine, in
celulele trupului, prin toate cele 5 simturi de perceptie ale lui, in
sertarasele mintii, unde se mi adunau amintirile, unele peste altele, in inima
neincapatoare pentru toate emotiile nascute din tot ceea ce vedeam in jur.
Fotografiam fara oprire in toate
directiile. Mergeam la pas cu Adrian, el ma tinea de mana, dar eu nu ma uitam
pe unde calc. Ochii si sufletul imi captau imagini dupa imagini din toate
directiile si ma incarcam de frumusetea aceea si de energia primaverii care ne
invaluia de peste tot. Uneori ma desprindeam de mana lui, faceam un pas in
dreapta sau in stanga, ma opream pe loc sau fugeam inainte ca sa ma apropii de
cate o floare, de cate un gard frumos sau de cate un copac inflorit, alergam inspre
vreo gradina admirabil aranjata pe langa zidurile caselor elegante, caci peste
tot erau gradini cochete, uneori decorand doar un mic petic de pamant, alteori
armonizand intinse zone cu gazon cu palcuri de flori, tufe de iedera colorata
sau diverse liane intinse pe langa ziduri. Pomi infloriti, lalele si magnolii,
narcise, leandri si o multime de alte flori de primavara ne ispiteau din toate
directiile sa ne apropiem si sa le admiram.
Prima zi a fost magica! Erau primele
impresii si inregistram cu nesat primele emotii ale locului. Primavara decorase
maiestuos gradinile si cladirile. Erau peste tot flori inflorite si un inceput
de frunzis verde-crud, proaspat, viu, frematand a viata, a inviere, a
renastere. Era vineri, 18 aprilie, iar natura revenise la viata intr-o eleganta
englezeasca incantatoare, facandu-ne o primire insorita, exact cum aveam nevoie
dupa o calatorie putin obositoare, una cu schimb de zboruri, cu asteptat in
aeroport si cu.... escaladat de ferestre.
Dupa o trecere in revista si a rafturilor
supermarketului Morisson, ne-am intors la pensiune cu ceva cumparaturi pentru
seara aceea, urmand ca a doua zi sa revenim pentru alte achizitii, unele
speciale, ca de sarbatoare, avand in vedere ca urma Pastele (atat cel ortodox,
cat si cel catolic), iar duminica toate magazinele aveau sa fie inchise.
La pensiune ajunsi, Valery ne-a luat chiar
de la usa in primire, putin panicata. “Cum ati iesit? Ce-ati facut? Ca ne-a
vazut vecina ei de vis-a-vis! Ca vecina s-a speriat si ca putea sa ne aresteze
politia! Ca s-a mai intamplat o data, candva, intr-un an, cand, doar pentru ca vazuse un barbat ca se asezase
pe iarba in gradina lui Valery, vecina se panicase si chemase politia!”
Noi, care tocmai ne intorsesem
fericiti de la plimbare, eram relaxati, pusi pe sotii si, deoarece tocmai glumiseram
pe drum pe tema asta si anticipasem tot felul de scenarii, nu ne-a luat prin
surprindere, ci ne uitam la ea cumva detasati si amuzati, ceea ce a intrigat-o
si mai mult. In cele din urma, Valery s-a linistit, dandu-si seama ca ea era
singura in masura sa stie toate datele problemei si sa ia masurile potrivite
privind organizarea turistilor. Am incheiat momentul cu o gluma si cu
predarea-primirea cheii buclucase, care ne-ar fi putut scuti pe toti de
ingrijorari si escaladari de ziduri.
Ne-am dus cumparaturile in frigider,
apoi am mai iesit la o scurta plimbare de seara, dorind sa exploram un pic si
drumul care ducea spre Tor, turnul misterios de pe varful dealului din imediata
apropiere, loc despre care legendele vorbesc pomenind de Avalon si de regele
Arthur, cu celebra lui sabie infipta in piatra si cu cei 12 cavaleri din jurul
Masei Rotunde.
28.02.2019
Pentru a usura accesul la toate episoadele acestei povesti, le-am centralizat in lista de mai jos:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu