Episodul
7. – Stonhenge, Woodhenge, Avebury, Spirala din camp, Monastery Blessed Virgin Mary
In ultimul episod al acestei povesti va voi prezenta mai mult fotografic excursia pe care am facut-o cu doua zile inainte de plecarea din GlastonBury, pe 22 aprilie, la mai multe obiective turistice, cel mai important dintre ele fiind, desigur, Stonehenge.
Desi, cu un an in urma, cand Adrian
facuse prima data aceasta calatorie in Glastonbury impreuna cu cativa prieteni,
pentru drumul dus-intors de la Stonhenge, Valery le contractase o masina cu
sofer, de data aceasta s-a oferit sa ne conduca ea insasi, fiindu-ne sofer si ghid. Impreuna cu noi a mai fost
invitat inca un prieten de-al ei, Philip, care statea in apropiere.
Ziua stabilita pentru aceasta excursie
a fost un pic mai mohorata, cu episoade sporadice de ploaie fina, pulverizata
dintr-un plafon cenusiu de nori compacti. Ne-am luat umbrelele, cateva
sandwich-uri si apa pentru drum, asa cum ne recomandase Valery, preconizand mai multe destinatii si o zi lunga, si am plecat.
Pozele facute atunci vorbesc de la
sine despre ce am vazut acolo. Energia din jurul maretului obiectiv turistic Stonehenge ni
s-a parut foarte placuta, cu atat mai mult cu cat nu erau foarte multi turisti
prezenti acolo in ziua aceea, asa cum am inteles ca erau de obicei in zilele insorite, cand nici nu aveau
suficient loc sa mearga in coloana pe traseul marcat de jur imprejurul ansamblului turistic.
Ne-am plimbat, am admirat, am facut fotografii, am contemplat imprejurimile,
ne-am proiectat in timpuri imemoriale, cand aceste stanci isi indeplineau rolul
pentru care fusesera proiectate acolo, in acel fel, ne-am incarcat cu energie
si am pornit la drum mai departe.
Dupa nici un sfert de ora de mers cu masina,
am ajuns la Woodhenge, un ansamblu
istoric asemanator Stonehenge-ului, cu aproape aceeasi configuratie
geometrica
si cu acelasi rol in viata celor care-l creasera. Aici ni s-a permis
accesul
chiar in interiorul formatiunii geometrice si ne-am plimbat o vreme in
cercul
acela urias, conturat de trunchiuri de lemn infipte in pamant, ce pareau
niste tronuri ancestrale, destinate unui sfat al batranilor intelepti
de demult.
Dupa un alt set de fotografii
ne-am urcat in masina si am fost dusi spre urmatorul popas.
In Avebury mie mi-a placut cel mai mult.
Intre timp parca si cerul se mai luminase, soarele incerca si uneori chiar reusea
sa-si trimita razele stralucitoare printre nori, insufletindu-ne, iar amploarea
acestui obiectiv turistic ne-a oferit o zona mai larga de plimbare, mai multe
locatii de vizitat, cateva magazine cu suveniruri, un restaurant/cafenea/bar
pentru gustari, bauturi si pentru servit pranzul, dupa preferinte, dar si
un impresionant cerc cu pietre/stanci uriase, asezate tot in cerc, dar pe o suprafata
mult mai intinsa, acoperind cateva hectare de teren, imposibil de parcurs atunci
de noi la pas, imposibil chiar de vizualizat cu privirea macar, loc care ne-a dat ocazia sa
apreciem mult mai bine grandoarea unor
asemenea sit-uri arheologice si constructii antice ale istoriei.
La
Avebury am mancat si am servit
o cafea la o terasa, ne-am astamparat curiozitatea si am intrat si in
cele
cateva magazine cu suveniruri, si ne-am plimbat apoi peste campuri,
coline si printre
frumoasele case de acolo, asa numitele cottage, prin parcul imens, cu iz
de
istorie veche, intins printre toate obiectivele turistice existente,
printre capele si biserici, cu copaci batrani, uriasi, sacri,
care implineau dorinte, cu banci de piatra, pentru odihna, cu
aranjamente
florale deosebite, semn al primaverii ce tocmai se instalase in acel
sfarsit de
aprilie peste batrana Anglie. Am fotografiat cam tot ce ne-a atras
atentia in cele vreo trei ore cat
am stat acolo, apoi am pornit mai departe.
Dupa ce am demarat din nou, la un moment dat, Valery s-a consultat
cu Philip si au decis amandoi sa ne duca intr-un loc necunoscut in sistemul oficial turistic, ci
doar de localnici. Era vorba de o spirala descoperita intr-un camp. Cum terenul
respectiv era proprietatea cuiva, turistii nu puteau avea acces la spirala.
Valery se cunostea insa cu proprietarul, asa ca si-a dorit sa ne faciliteze
vizitarea acesteia.
Am oprit undeva, la o margine de drum,
langa un palc mai mare de copaci, am
coborat din masina si am luat-o pe un drum laturalnic, neasfaltat. Am
ajuns la o poarta mare, de ferma, am trecut de ea, si, intr-un luminis care s-a
deschis in interiorul altui palc de copaci, ne-a iesit inainte spirala din
pietre.
Dar, nici bine n-am intrat noi in
interiorul ei, dorindu-ne sa-i urmam conturul din centru spre exterior, pas cu
pas, ca ne-am si trezit apostrofati de la distanta de un grup de persoane. Erau
proprietarii terenului, iar casa lor era in imediata apropiere, dincolo de
copacii care inconjurau spirala. Pareau extrem de indignati ca noi le
invadaseram proprietatea. Valery s-a apropiat imediat de
ei, recunoscandu-se reciproc si explicandu-le ca suntem turisti din Romania si ca ea dorea sa le prezinte
spirala din curtea lor.
Imediat energia acelui grup de englezi
s-a schimbat considerabil. Ne-au privit deodata cu multa ingaduinta si cu o foarte mare simpatie. S-a dovedit
ca unul dintre barbati ne vizitase tara in urma cu cativa ani si fusese
incantat de natura luxurianta din muntii nostri, de rusticul satelor romanesti
si de ospitalitatea cu care fusese tratat pe tot timpul sejurului in
Romania. S-a legat, astfel, o lunga conversatie intre ei si Adrian, care le-a
raspuns la multe intrebari si le-a oferit si alte cateva recomandari pentru
urmatoarele lor calatorii in tara noastra. Eu le-am facut poze, iar, la final,
cand s-a incheiat momentul de efuziune si schimbul energie aferent, ne-am
indreptat spre masina si am pornit la drum.
In
continuare Valery nu mai avea nimic
in plan. Asa ca, la un moment dat, teoretizand ideea ca este bine ca
oamenii sa
traiasca numai in prezent, fara a se gandi la trecut si fara a face
proiectii
pentru viitor, ci doar sa se lase dusi de fluxul energiei cosmice,
planetare,
divine, s-a hotarat brusc chiar sa aplice acest concept (de a fi si a
decide in
prezent) mai degraba instinctual decat intuitiv. Astfel, trage brusc de
volan dreapta (circula pe banda dreapta, dupa cum stiti ca este regula
in Marea Britanie), iese din soseaua principala si intra pe un drum
desfundat, plin de urme
adanci ale unor tractoare sau alte utilaje agricole, cu roti foarte
mari, care
trecusera pe acolo nu demult, si ne anunta din mers ca intentioneaza sa
intram
pe terenul unei ferme de animale, nu stiu ce sa ne arate.
Cert este ca, in secunda doi, masina a
ramas intepenita in mijlocul noroiului, iar de jur imprejurul ei ne radea in
nas o baltoaca de zile mari, formata dupa ploaia din dimineata aceea.
Incerand sa iasa de acolo, a ambalat ea motorul o vreme, dar
roata se invartea in gol. Ce era sa facem? Nici sa coboram din masina nu puteam,
caci intrase in plin in apa si noroi, iar in jur nu era nici tipenie de om, deci nu aveam la cine
sa apelam pentru ajutor. Valery se simtea un pic cam disconfortabil pentru
situatia creata, dar nu putea face altceva decat sa forteze motorul pana debloca masina.
Nici unul din noi patru nu avea incaltaminte si imbracaminte adecvata pentru a cobora din masina si a o impinge in acele conditii vitrege, iar eu deja imi spuneam in gand ca – sa fie clar! - pentru nimic in lume si sub nici un motiv, nu aveam sa ma las induplecata sa cobor din masina aia, in noroiul ala.
Nici unul din noi patru nu avea incaltaminte si imbracaminte adecvata pentru a cobora din masina si a o impinge in acele conditii vitrege, iar eu deja imi spuneam in gand ca – sa fie clar! - pentru nimic in lume si sub nici un motiv, nu aveam sa ma las induplecata sa cobor din masina aia, in noroiul ala.
Din fericire, dupa mai multe chei,
accelerari, fortari a ambreiajului si schimbare repetata a directiei din volan, Valery a
reusit sa miste din loc masina si s-o scoata din mlastina. Dupa aceasta peripetie
Valery si-a dorit sa se recompenseze pentru situatia creata si s-a hotarat sa ne arate alte doua obiective turistice mai
putin cunoscute publicului larg.
Astfel, au urmat alte doua opriri la doua
biserici/manastiri locale. Prima biserica era vizata pentru vechimea ei
seculara. Era inca functionala, inca se mai tineau slujbe si predici in
zilele de sarbatoare, si era strajuita
de un copac la fel de batran, al carui trunchi, desi era sectionat in doua, coroana
lui era perfect sanatoasa, crengile pline de frunze musteau in fata noastra a
seva imprimavarata. Am fost uimiti de grosimea trunchiului acelui copac, pe
care nici patru oameni nu-l puteau cuprinde cu mainile de jur imprejur, si
ne-am fotografiat acolo pe rand.
Apoi,
dintr-o parte a abatiei, trecand pe langa copacul cel urias si
indepartandu-ne
cateva zeci de metri in mijlocul unui lan cu flori de camp, Valery si
Philip
ne-au aratat in departare, dincolo de valea din fata noastra, pe coama
dealului
urmator, conturul fin, elegant, al unei siluete albe “Calul alb al lui
Alton
Barnes din Wiltshire” , pe care il mai fotografiasem din mersul masinii,
pe drum, si care avea o vechime de 200 de ani, impliniti fix in 2012,
cand a fost restaurat, folosindu-se peste 180 de tone de creta. Marea
Britanie
are mai multe astfel de figuri de cai albi, desenati in dealuri de
creta, unii mai
vechi decat altii, precum este si celebra figura preistorica, veche de
peste 3000
de ani, cunoscuta sub numele de „Uffington White Horse”.
Dupa ce ne-am
bucurat si am admirat aceasta frumoasa priveliste de pe coama dealului, ne-am
intors la masina si am plecat catre ultimul obiectiv pe care l-am vizitat in acea zi.
Chiar cu putin inainte de a opri in
fata unei maiestuoase biserici aflata pe varful unei coline, ne-a iesit in cale
un fazan. Valery a oprit masina si a asteptat ca el sa treaca strada alene si
fara nici un stres, dintr-o parte a padurii spre cealalta, ocazie cu care am
reusit si eu sa-l surprind in cateva cadre.
Dupa alte cateva minute de mers, a
oprit masina la baza unui deal, proprietatea unei manastiri dedicata Fecioarei
Maria.
Am intrat in biserica, am admirat
sculpturile in lemn, anvonul, unde eu chiar am urcat, pasind pe un culoar de
trepte inguste, de unde am fotografiat in perspectiva intregul interior, ne-am acordat
la energiile atat de placute generate acolo de secole de rugaciune, slujbe si dedicare
divinitatii, apoi, cand ne-am simtit incarcati cu acestea, am iesit in curte eleganta,
unde ne-am mai plimbat o vreme si am fotografiat in jur.
La
final ne-am indreptat spre masina
si am pornit pe drumul de intoarcere spre Glastonbury. Era deja trecut
de ora 19:30. Dupa vreo ora de
mers am intrat pe straduta care se oprea in fata pensiunii Camelot, a
lui Valery, din fata careia se vedea ivindu-se in departare dealul
Torului. Fusese o zi plina, frumoasa,
dar si solicitanta. Abia asteptam sa mancam ceva, sa facem un dus si sa
ne
odihnim.
Urmatoarele doua zile ne-am tot odihnit dupa aceasta drumetie cu multe opriri, cu peripetii, dar si cu multe si interesante obiective turistice vizitate.
Intoarcerea acasa, in energiile Bucurestiului, avea sa ne
puna bine de tot la incercare vreo saptamana dupa aceea. Ne-a izbit diferenta de energie inca de la
coborarea din avion, la iesirea din aeroport, putin dupa miezul noptii zilei de
25 aprilie.
Ne-a preluat un taximetrist atat de plictisit si atat de irascibil incat l-am resimtit ca pe un soc dupa cele 7 zile de politete englezeasca, de amabilitate si solicitudine necontenita. Ulterior, dupa inca vreo doua zile, mie mi s-a terminat si concediul de odihna, iar revenirea la ritmul de lucru corporatist, cu stresul, targheturile, sedintele, rapoartele, contractele si termenele limita de predare, m-au fortat sa ies din starea aceea placuta de imponderabilitate pe care o simtisem in Glastonbury, unde parea ca plutim in energiile de basm ale Tarii Minunilor, a lui Alice, si sa revin cu picioarele pe pamant, in energiile haotice, poluate si agresive ale capitalei, ale jobului si ale celor mai multi oameni.
Ne-a preluat un taximetrist atat de plictisit si atat de irascibil incat l-am resimtit ca pe un soc dupa cele 7 zile de politete englezeasca, de amabilitate si solicitudine necontenita. Ulterior, dupa inca vreo doua zile, mie mi s-a terminat si concediul de odihna, iar revenirea la ritmul de lucru corporatist, cu stresul, targheturile, sedintele, rapoartele, contractele si termenele limita de predare, m-au fortat sa ies din starea aceea placuta de imponderabilitate pe care o simtisem in Glastonbury, unde parea ca plutim in energiile de basm ale Tarii Minunilor, a lui Alice, si sa revin cu picioarele pe pamant, in energiile haotice, poluate si agresive ale capitalei, ale jobului si ale celor mai multi oameni.
Ne-au trebuit cam doua saptamani sa ne
readaptam la noile configuratii. Atunci ni s-a parut acest proces de readaptare aproape dureros fizic. De atunci s-au mai
schimbat lucrurile, iar evolutia inregistrata intre timp ne permite sa
transcedem diferentele de energie si sa ne adaptam mult mai rapid si mai
armonios la trecerea de la un tip de energie la alta, de la un mediu la altul,
de la un fel de oameni la altul. Aplicam un set mult mai complex de protocoale de
protectie si armonizare, iar impactul acum este mult diminuat fata de atunci,
cu cinci ani in urma, la intoarcerea din Glastonbury.
In incheiere, sper ca v-a placut povestea noastra si ca v-a convins sa va planificati macar cateva zile pentru a vizita acest colt de lume plin de frumusete, istorie, misticism, basm, legende si... lumina.
05.03.2019
Pentru a usura accesul la toate
episoadele acestei povesti, le-am centralizat in lista de mai jos:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu