Episodul
5. – “Magazinul de vrajitoare” si curiozitatea nestapanita
In acest capitol vreau sa va arat mai
intai imagini din fermecatorul Glastonbury. Am facut nesfarsite fotografii atunci,
cu ocazia plimbarilor noastre pe stradutele incarcate de istorie, de frumusete,
misticism si poveste.
Primavara ne-a primit in mijlocul
oraselului cu ciresi si diversi alti pomi infloriti, cu lalele, narcise,
zambile si flori de nu-ma-uita, cu liliac, magnolii si miliarde de papadii
raspandite ca niste stelute galbene peste pajistile inverzite de peste tot, cu parcele
de gazon frumos intretinute in jurul caselor cochete, cu o natura renascuta,
vie, pulsand, inflorind si inviorandu-se din ce in ce mai mult, de la o zi la
alta, intr-o explozie de verde crud si culoare.
Din fericire, atunci, in a doua
jumatate a lunii aprilie, inca nu era in plin sezon turistic. In plus, fiind si
Pastele (ortodox si catolic, deodata), cand oamenii prefera, de regula, sa
petreaca sarbatoarea in mijlocul familiei, aceasta destinatie mistica, atipica,
nu se putea inscrie in preferintele generale pentru turism. Astfel ca am
descoperit o localitate linistita, in care casele, strazile, cetatile medievale
si, in general, orice manifestare umana, erau foarte bine si discret integrate
in contextul naturii cuprinsa de primavara.
Glastonbury este format, in mare, din
doua zone distincte. O zona rezidentiala eleganta, formata din casute cochete,
inconjurate de gradini, ce par casute din povesti, din turta dulce, aproape
toate la fel, respectand un stil, o forma, o culoare, uniformizand oarecum
impactul vizual, dar aducand fiecare dintre ele cate un accent estetic distinct,
ce trezea curiozitatea si admiratia noastra: o fereastra gotica, o usa ca
pentru elfi sau hobbiti, un intrand misterios ca pentru gnomi, vreo decoratiune
ce ne amintea de Gandalf, din Lord of the Ring, de diverse personaje
mitologice, o inscriptie pe o piatra sau o pictura pe un perete. In aceasta
parte a localitatii este amplasata si pensiunea Camelot, proprietatea lui
Valery, fiind atat in apropiere de Chalice Well, cat si de drumul spre Tor.
Acolo, in acel cartier rezidential,
proprietatile nu prea erau separate intre ele cu garduri, astfel incat puteam
sa admiram nestingheriti frumoasele aranjamente ale micutelor spatii verzi din
jurul lor, asa numitele gradini englezesti, care armonizau impecabil eleganta
gazonului cu colturi inflorite si cu tufe ingrijite, tunse impecabil, sau cu
pomi fructiferi decorativi infloriti.
Aceasta parte a localitatii ne-a
placut cel mai mult si ne-am plimbat mult prin labirintul acela insorit de
stradute serpuite. Localnicii, foarte iubitori de caini si pisici, ieseau pe
strazi cu animalele lor de companie si se indreptau relaxati inspre campul
deschis de la baza Torului, locul special amenajat pentru ei.
Peste tot erau
afise cu avertismente pentru proprietarii de animale de companie, dandu-le indicatii
si solicitari de respectare a normelor civilizate de conduita, iar curatenia
era impecabila de peste tot, chiar si in zonele ce pareau a fi mai salbatice si
fara o amenajare specifica.
Cu cateva pisici aristocratice
independente ne-am intersectat si noi pasii de mai multe ori in zilele acelea
de plimbare libera, fara tinta, fara program, fara nici o preocupare speciala,
iar unele dintre ele, nu numai ca au fost incantate sa se lase mangaiate si
alintate de catre noi, ba una chiar ne-a urmarit de-a dreptul cu obsesie si cu
dependenta evidenta fata de dragalasenia primita, incat cu greu ne-am desprins
de ea.
Cea de-a doua zona cuprinde zona
veche, incluzand centrul istoric si comercial al localitatii. Arhitectura era
complet diferita, predominand cladirile din piatra veche, bisericile si
castelele medievale, catedralele si turnurile pline de istorie, diferite
lacasuri de cult, construite in timpuri imemoriale, incadrate de diverse alte
constructii adaptate noilor curente ale oamenilor.
In centrul localitatii este o zona de
stradute pline cu magazine destinate turistilor si nu numai. Am intrat si noi
in aproape toate acestea, curiosi si atrasi intens de marfurile lor, care, in
general, aveau un specific local bine evidential, produsele lor fiind dedicate
mai ales preocuparilor spirituale. Ei bine, acestea ne luau ochii din toate
partile! N-am mai fi plecat de acolo!
Parea un urias supermarket dedicat
cristalelor de toate felurile, culorile si dimensiunile, statuetelor diverse
sculptate in diferite pietre pretioase, in cristale si minerale impresionante,
bijuteriilor, amuletelor, obiectelor de cult, de divinatie, lumanarilor si obiectelor
decorative din aceasta arie de interes, dar si obiectelor de imbracaminte,
incaltaminte si accesoriilor, toate infrumusetate si innobilate cu simboluri si
diferite imagini sugestive.
Am cumparat si noi suveniruri pentru
familie, ceva mai mult simbolic, caci preturile erau cam piperate, prea putin
accesibile, in general. Cateva cristale si micute statuete, infatisand fairy
delicate in diverse posturi, au fost cele care ne-au atras si care ni s-au
parut sugestive pentru a ne reconecta usor la atmosfera de poveste a acestei
destinatii de vacanta.
In plus, ne-am gandit ca fairy sunt cele care
incorporeaza si reflecta cel mai bine energia feminina, magia, forta, dar si
delicatetea acesteia, ele devenind pentru noi simboluri dragi, ca forma de expresie
a invizibilului subtil, eteric, pur, fin si iubitor, cu care ne doream sa fim
conectati si spre care tindeam a-l experimenta cat mai intens in drumul
evolutiei noastre.
In incheiere o sa va povestesc un
moment foarte comic, care s-a intamplat in una din zilele in care ne-am plimbat
prin fata vitrinelor ispititoare cu atat de multe obiecte decorative, care ne
luau ochii. Mai intai o sa fac precizarea ca mie, in general, imi place foarte mult
sa fotografiez reflexia noastra in vitrinele pe langa care trecem. Este un fel
de selfie mai putin ostentativ, mai discret, mai misterios. Am adunat in timp
foarte multe asemenea cadre care nu numai ca ne surprind unul langa altul in
diverse ipostaze, dar ofera si instantanee ale decorului, ale mediului in
mijlocul caruia eram pentru un moment trecator.
Astfel, intr-o zi, cum ne plimbam noi
asa, tinandu-ne de mana si privind spre vitrinele colorate ca doi copii curiosi
si pofticiosi la “jucariile” de dincolo
de geamuri, eu fotografiind din mers cand una, cand alta, uneori pe noi doi,
ca-n oglinda, alteori cate un detaliu care imi atragea atentia in mod deosebit,
am observat in vitrina unui magazin obscur un tablou mare ce infatisa un chip
de femeie care avea doi ochi imensi, frumosi, dar hipnotici. Ochii aceea m-au
atras ca un magnet. Pareau ca vorbesc o limba necunoscuta, veche, precum era
inscriptia de pe marginea superioara a tabloului. Inspirau multa intelepciune,
multa cunoastere, dar imi sugerau si ceva ocult, chiar un pic malefic. Mai
direct spus, imi pareau a fi ochi de vrajitoare. Poate nu neaparat de
vrajitoare rea, de mastera ca-n povesti, dar, oricum, ceva usor necurat, de
buna seama. L-am tras de mana pe Adrian si l-am rugat sa ne apropiem un pic de
vitrina aceea ca sa admir mai indeaproape acel tablou interesant si, mai ales,
acei ochi hipnotici, care impuneau o supunere fara impotrivire.
Am fotografiat tabloul cu o oarecare
frenezie in corp, ca si cum as fi descoperit o comoara. Apoi mi-au atras
atentia sticlele goale, de diferite forme si dimensiuni, aflate pe un raft,
imediat in spatele tabloului din vitrina, in interiorul magazinului. Deodata am
fost curiosi amandoi sa ne uitam mai bine la sticlele acelea. Pareau a fi
scoase din cartile lui Harry Potter, din lectiile lui de magie, iar ochii
nostri au facut imediat legatura cu potiunile si licorile fermecate care faceau
si desfaceau, prin incantatii, fel de fel de vraji. Intrasem in poveste.
Eram amandoi apropiati de vitrina
aceea, cu mainile la ochi, pentru a ne feri de lumina din exterior, care ne-ar
fi ingreunat a distinge in obscuritatea din interior, si ne simteam precum
Hensel si Gratel in fata casutei de turta dulce a Vrajitoarei din basm. Eram
foarte curiosi, dar simteam si o anumita vibratie ciudata in noi, ca si cum
faceam o pozna interzisa, ca si cum incercam sa patrundem in interiorul unor
mistere nepermise noua. Si, tot uitandu-ne noi inauntrul magazinului, cu ochii
lipiti de geamul vitrinei, scanand mai intai marfurile expuse in imediata
apropiere si trecand apoi in plan indepartat, m-am oprit cu privirea in centrul
incaperii, care era un pic intunecata, unde am vazut cum stateau in cerc,
asezate pe niste scaunele cu picioare mici, cateva femei cu par lung, despletite,
un pic ciufulite, imbracate in niste straie largi, cenusii, nedefinite. Aratau
ca niste cersetoare. Sau, mai exact, ca niste vrajitoare! Erau in cerc, tinandu-se de maini, in mijlocul unui
ritual.
Imediat m-am crispat si m-am blocat cu
ochii la ele, strangandu-l instinctiv de mana pe Adrian. Am ramas amandoi
inmarmuriti cateva fractiuni de secunda, privindu-le. Pareau rupte de
realitate, ca dintr-un film. Cand si-au dat seama ca noi eram acolo,
privindu-le insistent de dincolo de vitrina, aplecati cu fruntile lipite de
geam, si-au intors capetele spre noi si ne-au privit si ele.
Ce sa va spun?! Ne-am simtit exact ca
doi copii prinsi in flagrant intr-un loc cu desavarsire interzis. Am tresarit
ca arsi, am facut un pas inapoi, apoi ne-am indepartat in viteza de vitrina
aceea ca de un pericol iminent, simtind energia lor intunecata venind dupa noi
ca un nor negru, ca un stol de pasari pradatoare, ca un val de ciori
croncanitoare si agresive.
Dupa ce am luat o distanta
considerabila de locul cu pricina si dupa ce am simtit ca s-a disipat emotia
aceea puternica ce ne-o produsese deconspirarea prezentei noastre de catre cele
5-6 femei ce formau cercul magic din “magazinul de vrajitoare” cum i-am spus
noi ulterior, am inceput sa radem si sa glumim pe seama acestei experiente.
Caci, trebuie sa va marturisesc,
pentru a intelege pe deplin amploarea experientei si impactul ei asupra
noastra, ei bine, nu era pentru prima data cand privitul printr-o vitrina
inspre interiorul intunecat al unui presupus magazin ne punea intr-o postura asemanatoare,
una inedita, cand ne trezeaam surprinsi ca pe niste intrusi intr-o zona
interzisa.
Cu un an in urma, cand fusesem in
Viena, hotelul nostru era amplasat intr-o zona marginasa a orasului, nu departe
de parcul de distractii “Prater”, o zona mai degraba rezidentiala, fara
magazine, fara obiective turistice, fara atractii speciale. O zona foarte
linistita, perfect potrivita pentru plimbarile de seara, mai ales. Intr-una din
dupa-amieze, tot plimbandu-ne noi pe langa cladirile acelea vechi, interesante
si admirandu-le in toate partile, ne-a atras privirile vitrina intunecata a
ceea ce parea a fi un magazin. Stiind ca nu erau magazine in zona, am devenit
curiosi. Latura noastra creativa ne stimuleaza deseori imaginatia si, doar privind
cladirile, ferestrele, usile, curtile si gradinile pe care le admiram adesea,
incepem sa creionam povestea din spatele lor: ce oameni traiesc acolo, ce
activitati desfasoara, daca au copii sau nu, ne uitam la semnele de confort pe
care cladirile ni le evidentiaza, la posibilitatile de imbunatatire, si altele
asemenea. Ne jucam creativ, cu alte cuvinte.
Asa si atunci. Vazand vitrina aceea
mare, curiozitatea si imaginatia ne-au impins inainte sa privim inauntru ca sa
vedem despre ce este vorba. Desi vitrina era conturata de o ghirlanda de
beculete mici, aprinse, incinta era intr-o bezna totala. Nu se vedeau draperii
sau perdele intunecate la geamuri care sa dea impresia de obstructionare a
vederii, asa ca ne-am apropiat fruntile de geamul usii de la intrare, am pus
mainile pavaza la ochi, pentru a opri lumina exterioara si a ne putea concentra
vederea strict pe interior si, treptat, am inceput sa ne obisnuim cu
intunericul din interiorul si sa distingem ceva.
Inauntru, in fata usii, la nici doi
metri distanta, era un fotoliu urias, pe care statea, ca pe un tron, o femeie plinuta,
masiva chiar, impresionanta, picior peste picior, imbracata sumar intr-un petic
negru de rochita, care ii acoperea numai bustul si soldurile, si care ne privea
nemiscata din spatele unor ochi provocatori, dar totodata sfidatori. Ea isi
astepta clientii. Iar prezenta noastra acolo era nu doar inoportuna, ci era
exact ca nuca in perete. Incurcasem povestile si intrasem in una nepotrivita.
Cred ca v-ati dat deja seama ce era
acolo. Instant am inteles si noi. Si, exact ca in scena din fata “magazinului
de vrajitoare”, ne-am simtit (atunci pentru prima oara) ca doi copii prinsi
asupra faptului, intr-un loc in care nu aveam voie sa fim si in care, totusi, inocenti
si plini de candoare, calcasem cu nonsalanta si dezinvoltura.
Atunci chiar am fugit de-a dreptul din
fata acelei vitrine, razand in hotote, cu lacrimi, intelegand pe loc ce
descoperire facusem si cum ii aparusem noi in postura aceea, in ochii acelei
femei, privind curiosi inauntru cateva zeci de secunde, cat ne-a luat noua pana
ni s-a obisnuit privirea cu intunericul si am putut sa distingem si sa
recunoastem ceea ce era acolo.
Asadar, in Glastonbury scena se
repetase aproape identic. O comisesem din nou, curiozitatea noastra era
satisfacuta, iar glumele si rasetele care au urmat mult timp de atunci incoace
au dat acestor experiente mai multa culoare si un aer mult mai jucaus decat am
simtit noi exact in acele momente extraordinare.
(Ps.
poza de mai jos nu ne apartine; am cautat pe net una mai sugestiva, am
ales-o pe aceasta, insa vitrina despre care am povestit nu era absolut
deloc luminata, ci avea doar o ghirlanda de beculete rosii de jur
imprejur si nu se vedea nimic din strada, doar intuneric bezna.)
PS - Daca doriti, puteti sa vizualizati si fotografiile
pe care le-am postat pe blog in mai 2014, dupa intoarcerea noastra acasa din
Glastonbury, in insemnarea “Calatorie
in Fairyland”. Atunci am selectat cele mai frumoase fotografii, iar acum,
aici, cand povestesc aceste amintiri, am adaugat poze noi pe care nu le-am
incarcat atunci, fiind mult prea multe)
****
****
UP DATE, 03.03.2019, ora 18:58 (ora
constatarii celor de mai jos)
Incredibil!!!! Ceea ce va voi spune in continuare este o surpriza
incredibila si pentru mine!!! Am recitit chiar acum textul postat pe blog, asa
cum fac de fiecare data, pentru a-mi revedea eventualele greseli de exprimare,
eventualele virgule sau alte semne de punctuatie necesare, sau eventualele
dezacorduri sau greseli de editare. Deh, mi se mai intampla uneori! Graba si
accentul pus mai degraba pe poveste decat pe editarea ei. Uneori revin asupra
textului cu corectiile de rigoare, alteori ma plictisesc si le las asa. Asta e,
cine ma citeste constant isi da seama deja cu cine are de-a face.
Ei bine, am citit, am mai descoperit si nevoia unor corectii (pe
care poate ca le voi face), dar m-am uitat inca o data si la fotografii.
Desigur, mi-am oprit privirile minute in sir, fara nici o exagerare, asupra
tabloului cu vrajitoarea (cu ochii aceia magnetizanti, cel care a dat titlul
acestui episod. Si ma uit..... si ma uit hipnotizata la ochii ei.... si ma uit
din nou.... si iau la analizat cu atentie, total prezenta, fiecare centimetru
al fotografiei. Deja parca simteam cum poza de pe ecran se transforma si ia
proportii 3D, in relief... parca iesea din ecran.... toate culorile erau
amplificate si.... ce credeti ca observ?!?!
Abia acum!!! Acum, dupa 5 ani de cand am trait experienta pe care
tocmai am povestit-o! Acum, dupa ce am postat-o!! Pur si simplu nu-mi vine sa
cred!!.... Mi-a venit din senin sa ma uit cu mai multa atentie la poza aceea, asa
am observat ca la gatul vrajitoarei nu este, asa cum superficial crezusem ca
vad, un accesoriu oarecare... un medalion, o esarfa, ceva, sau... in fine, cine
stie ce altceva. Este.... UN COLIBRI!!!!! Priviti si voi!!! Asta se confirma
acea vorba inteleapta: ochii care nu sunt pregatiti sa vada, nu vad, iar
urechile care nu sunt pregatite sa auda, nu aud. Abia acum, se pare, sunt
pregatita sa vad ceea ce trebuie sa vad.
Si am vazut!
Colibri este pozitionata in dreptul chackrei comunicarii. Deeeci,
trebuie sa vorbesc ce am de vorbit, sa spun ce am de spus.
Va juuur ca n-am observat pana acum ca acolo, in acel tablou, este
un colibri! Vibrez toata de emotie. Si
observati ce culoare are! Este verde smarald, culoarea mea preferata, cea care
predomina in aura mea. Mi-am ales acest semn divin, pasarea colibri, in
februarie 2014 (mi-am pus atunci pe blog semn, ca marturie, https://oglinzilesufletului.blogspot.com/2014/02/), iar el
mi-a aparut pentru prima data chiar in Glastonbury. De doua ori el a fost
verde. A treia oara a fost un cuplu de colibri.
03.03.2019
Pentru a usura accesul la toate
episoadele acestei povesti, le-am centralizat in lista de mai jos:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu