Călătoria din vis

In urma cu doua nopti,  dinspre 28 spre 29 iunie, am avut un vis ciudat. Foarte, foarte, ciudat. Si foarte, foarte lung, cu foarte multe detalii si foarte complex. Inca sunt uimita ca am visat atat de mult si, mai ales, ca am retinut atat de multe detalii. Il voi povesti in continuare. Are patru parti, fiecare cu povestea ei, de aceea le voi trata separat. Ele, insa, se influenteaza in lant, determinandu-se una pe alta.

Prima parte – Magazinul - biblioteca

Se facea ca eram cu Adrian intr-un autocar turistic si ne intorceam de undeva. Nu stiu de unde veneam si incotro mergeam. Retin doar sentimentul acela pe care il ai atunci cand te intorci dintr-o calatorie.

La un moment dat, autocarul face un popas si opreste undeva, pe drum, in parcarea unei benzinarii, pentru alimentare cu combustibil, dar si pentru diverse cumparaturi si nevoi ale turistilor.

Cum am coborat pe usa autocarului, in fata noastra era o cladire care avea la parter un fel de magazin-biblioteca. Din interior a iesit vanzatoarea, care s-a apropiat de noi, abordandu-l pe Adrian cu rugamintea de a supraveghea el magazinul pana la intoarcerea ei de la toaleta (asa spunea ea in vis). Adrian s-a simtit un pic stanjenit de aceasta solicitare, dar, din politete si amabilitate, a acceptat s-o ajute.

Nici nu s-a indepartat ea bine, ca a aparut o alta doamna, una in varsta, mai exact, o batranica, ce avea brate un pachet cu carti si care ne-a intrebat daca stim cumva cand se intoarce vanzatoarea. A continuat spunandu-ne ca in ziua precedenta cumparase niste carti, dar erau “gresite”, acum venise sa le schimbe si il  intreba pe Adrian daca o putea ajuta.

Pentru a doua oara Adrian a fost pus intr-o postura delicata, pe de o parte, el neputandu-se implica intr-o asemenea actiune care necesita delegare si raspundere, dar, pe de alta parte, dorind, totusi, s-o ajute sa-si rezolve problema.

In vis, eu am simtit sa-l sfatuiesc pe Adrian sa-i spuna femeii sa revina mai tarziu, cand avea sa se intoarca si vanzatoarea, caci el nu-si putea asuma o asemenea responsabilitate si nu era corect sa intre in magazin, peste “gestiunea” ei. Nestiind cat avea sa intarzie vanzatoarea si apreciind ca schimbarea cartilor nu parea a fi ceva prea complicat, in cele din urma el a acceptat sa incerce s-o ajute cumva pe doamna in varsta, asa ca au intrat impreuna in magazinul-biblioteca, iar eu am ramas afara, in strada, in fata usii, in asteptare.

Asta a fost prima parte a visului, cu rostul ei, determinand cumva ce urmeaza.

Partea a doua – Marele Premiu

Cum stateam eu acolo, afara, in strada, in fata usii magazinului-biblioteca, in asteptare, m-am gandit ca poate ar fi mai bine sa folosesc timpul acela in mod eficient si sa ma duc sa cumpar ceva de mancare pentru noi doi, pentru drum, poate niste sandwichuri, ceva, orice. Asa ca m-am indreptat catre ceea ce parea a fi un fel de restaurant gen “autoservire”, un fel de “impinge tava”, cred ca stiti la ce ma refer.

M-am asezat la un rand destul de mare de oameni si, dupa un timp, ajung, in sfarsit, in fata vanzatorului care, pe baza comenzii clientului, avea rolul de a pune pe o tava mancarea solicitata si de a incasa banii.

Doar ca, in momentul in care eu am ajuns in fata, la rand, si trebuia sa fiu intrebata ce doresc si sa fiu servita, vanzatorul a plecat si a disparut undeva in spatele unei usi, lasandu-ma si el in asteptare, alaturi de toti oamenii aceia care mai asteptau acolo in urma mea, la rand.

Eu simteam deja ca imi pierd rabdarea de a mai astepta. Pe de o parte ma gandeam ca poate Adrian a terminat schimbul cartilor din magazinul-biblioteca si ca ma asteapta, iar pe de alta parte mi se parea o mare necuviinta din partea vanzatorului sa ne lase pe toti balta si sa dispara asa, fara nici o vorba, in ciuda aglomeratiei care era in acel moment in restaurant. De aceea am luat o tava si am inceput sa-mi pun singura intr-o farfurie un fel de mancare de cartofi, parand a fi singurul fel de mancare fara carne (vegetarian) din tot meniul.

Dar, nici n-am apucat eu bine sa fac asta, ca am auzit in jur o oarecare agitatie si imediat l-am vazut pe vanzator venind ceremonios, cu un fel de platou elegant, pe care era un tort mare si frumos, decorat cu ciocolata, cu cativa trandafiri rosii, deosebiti, si cu niste panglici lungi, de matase colorata, ce fluturau in mers.

Atmosfera era cumva asemanatoare cu aceea din momentul in care se aduce tortul mirilor la o nunta. Vanzatorul venea inspre mine zambind cu gura pana la urechi, parea foarte incantat si bucuros, si era insotit de intreaga echipa a restaurantului, toti imbracati in uniforme albe, apretate, cu bonete inalte, de bucatari, pe cap. Erau vanzatori, chelneri, bucatari si toti cei care participasera la pregatirea acelui moment special, sarbatoresc. Toti se apropiau aplaudand, scandand tot felul de urale si parand a-si indrepta atentia si felicitarile catre cineva anume din directia mea.

Putin agasata de ideea ca toata aceasta ceremonie, sau ce-o fi fost,  avea sa ma intarzie si mai mult, m-am uitat si eu curioasa in jur ca sa identific cine era personajul caruia i se organizase un asemenea fast deosebit. Ma uit in dreapta, ma uit in stanga, ma intorc spre spatele meu si..... abia atunci realizez ca, de fapt, toti cei prezenti aveau atentia si privirile indreptate inspre mine, aplaudandu-ma ca pe o mare vedeta la scena deschisa.

Foarte uimita si neintelegand ce se intampla, ma intorc cu fata spre vanzator care, ajuns in fata mea cu tortul in brate, mi se adreseaza ceremonios: “Felicitari, doamna, suntem foarte onorati sa va oferim “Marele Premiu”! Sunteti clientul nostru cu nr. 1.000.000 (un milion)! Va multumim!”

Surprinsa de situatie si multumind in aplauzele tuturor, mi-am primit “Marele Premiu”, respectiv, platoul cu tortul acela impresionant, si, dupa ce s-au incheiat toti felicitarile, uralele, scandarile, iar efuziunea generala s-a mai estompat, mi-am zis ca este timpul sa plec spre Adrian, care – gandeam eu - probabil terminase de ajutat pe batranica aceea si ma astepta sa ma intorc, fara sa banuiasca macar unde sunt si de ce intarzii.

Mi-am luat tortul, dar am vrut sa-mi iau si tava cu mancarea selectata. Cand s-o platesc, cineva din rand, care statuse undeva in spatele meu, parea ca apreciase ca mancarea pe care o alesesem era mult prea modesta si s-a repezit sa-mi puna pe tava si o bucata de friptura. Am refuzat politicos, dar ferm, precizand foarte clar si fara echivoc ca nu vreau friptura pentru ca nu mananc deloc carne. Imediat dupa ce am refuzat si dupa ce i-am spus si motivul refuzului, am stiut (asa cum stim, uneori, in vise, fara sa ni se spuna) ca acela a fost un test de verificare pe care il trecusem.

Aceasta a fost partea a doua a visului. Partea a treia are si ea un aspect interesant, care da de gandit. 

Partea a treia - Scara Ingusta prin Tunelul Stramt

Momentul inmanarii “Marelui Premiu” fiind incheiat, mi-am luat pachetul cu mancare si tortul si m-am indreptat spre iesirea din restaurant. Aceasta era cumva pe un palier mai inalt, cam cu o jumatate de etaj mai sus, catre care trebuia sa urc pe o scara din marmura, cu foarte multe trepte.

Scara aceasta avea trei sectiuni: in stanga, era o sectiune foarte ingusta, neteda, asa cum sunt acele pante inclinate pentru transportat bagaje pe roti (sau pentru scaune pe roti, destinate transportului persoanelor cu probleme locomotorii); in mijloc, era o sectiune eleganta, foarte lata, somptuoasa, cu trepte rotunjite, din marmura alba; iar in drepta, era o alta sectiune, tot cu trepte, dar foarte ingusta, care trecea printr-un tunel stramt si scund.

Nu stiu de ce, dar eu am pornit sa urc pe cea de-a treia sectiune, cea din dreapta, chinuindu-ma din greu sa ma strecor prin tunelul acela greu accesibil, sa urc treptele acelea atat de inguste, si facand mari eforturi sa nu scap din maini pachetele cu tortul si mancarea. In plus, simteam si un mare disconfort claustrofobic.

In urma mea venea acel vanzator care oficiase ceremonia inmanarii “Marelui Premiu”, el avand si atributia de a ma conduce la plecare si de a finaliza toate amabilitatile specifice unui foarte bun organizator de eveniment.

Dupa ce am ajuns sus, la capatul scarii, rasufland usurata ca am scapat de chinul acelui tunel stramt si ingust, i-am multumit respectuos vanzatorului pentru ca m-a insotit si i-am spus ca, pentru viitor, ar putea sa organizeze altfel iesirea din restaurant, astfel incat aceasta sa devina mai confortabila pentru clienti. I-am atras atentia asupra celor doua sectiuni inguste din stanga si din dreapta si m-am trezit dandu-i sfaturi asupra altui mod de constructie a scarii.

Raspunsul lui m-a uimit. Mi-a spus ca cele trei sectiuni ale scarii au rolul lor si fiecare client urca pe acolo pe unde este pregatit sa urce. Eu alesesem cea mai complexa sectiune. Mi-a spus ca nu oricine poate urca pe acolo, de aceea nu oricine are curajul de a alege acea sectiune.

Mi-a mai spus ca are nevoie din partea mea de o adresa, de un numar de telefon sau ceva date de contact, pentru ca protocolul companiei presupunea ca sa mentina legatura cu clientii care castigau “Marele Premiu” pentru a le trimite constant anumite “atentii” de ziua lor, de onomastica sau de sarbatori.

M-am scuzat politicos si i-am dat un raspuns ciudat: i-am spus ca nu am o adresa fixa, deoarece ultimele patru (!!!!) luni de vara am calatorit si ca am stat in fiecare luna la o alta adresa. Apoi am iesit pe usa.

Aceasta a fost partea a treia, iar ultima, incheierea, aduce si ea o situatie inedita.

Partea a patra - Cersetorul si Donatia

La iesirea din restaurant, statea retras intr-o parte un tanar ce parea a fi un sarman cersetor.  Era smerit, slab si anemic. In vis, am simtit ca el era infometat si, apropiindu-ma, l-am intrebat cum de este posibil sa nu-l hraneasca nimeni si sa-l lase abandonat acolo, flamand?

I-am pus in brate automat, aproape instinctual, ambele mele pachete, tortul si mancarea. Apoi imediat am realizat ce am facut, mi-am luat inapoi pachetul cu mancarea aceea simpla, de cartofi, si i-am lasat lui tortul, “Marele Premiu”, spunandu-i ca tocmai il primisem, ca era neasteptat, si ca eu deja cumparasem mancare suficienta. I-am spus ca tortul acela era in plus si ca lui o sa-i prinda mult mai bine decat mie, ca el chiar avea nevoie de el pentru a prinde putere si pentru a supravietui.

Dupa ce m-am indepartat am stiut ca acela fusese un test de evaluare si ca il trecusem.

30.06.2019