Din nou poze din Gradina lui Dumnezeu

Diferitele grupuri de suport si terapie antidependente incep, de regula, sesiunile de lucru cu prezentarea individuala a participantilor si evolutia starii lor fata de intalnirile anterioare.

Eu am ales sa aplic o terapie de soc in fata dependentei mele de fotografiere. Am ramas fara spatiu de depozitare? Ok, mi-am zis, cum putem folosi acest fapt in beneficiul personal cu scop de vindecare holistica?

Mai intai am negat, apoi m-am revoltat in interiorul meu si am rabufnit tot acolo, ca sa nu generez pagube colaterale, dupa care mi-am zis ca o poza, doua, trei, asa, precum dozele minime in caz de sevraj, ar fi indicate. Macar cat imi permite memoria telefonului, mi-am zis. Este adevarat, mai aveam si memoria aparatului foto, dar n-am marjat. Aveam un obiectiv, da? Trebuia sa gasesc solutia optima de vindecare.

Astfel, dupa ce am stat in stand by cateva zile in care n-am facut nici o poza, am reinceput cu o doza usoara, diluata, pentru atenuarea efectelor abstinentei . Este ceea ce vedeti mai jos.

 Fructele coapte ale lunii iunie sunt: zmeura, corcodusele, agrisele si coacazele rosii. Azi m-am oprit doar la primele doua. Doar 6 poze. Ei? Cum vi se pare? Rezonabil, nu-i asa? Trebuie sa am mare grija si sa nu ma mai reped din nou inainte cu telefonul sau cu aparatul foto spre tot ce vad. Inca nu stiu daca am iesit din sevraj si am intrat in covalescenta. )))))

De vreo saptamana culegem zilnic din aceste minuni, iar pentru faptul ca am reusit sa le fac fotografii doar intr-o singura zi spune multe despre evolutia mea! )))

Eu sunt maxim de deschisa si de generoasa. As fotografia totul, daca as putea, si le-as oferi aici pe toate. Fiecare inspiratie si expiratie, fiecare bataie de inima, fiecare frunza si fiecare raza de lumina.   Ha, ha, ha! Defect profesional, desigur. Am lucrat cu publicul, in servicii financiare: succesul era garantat doar dupa prezentarea cat mai bogata, cat mai detaliata, cat mai exacta si din cat mai multe unghiuri, cu cat mai multe poze (a se citi, pe langa poze ad-literam si grafice, desene, schite, balante, bilanturi etc.) )))) Ce face profesia asta din noi!

Bine, fie, hai sa divulg Marele Secret! Am vrut sa anunt cu mare pompa, cu surle si trambite, Marele Eveniment, dar, fie, o sa practic smerenia si discretia, si voi recunoaste simplu ca un nou hard extern este in drum spre noi.   Adrian si-a dat seama prin ce trec, a inteles cat de greu imi este cu simptomatologia specifica si ca este posibila mai degraba agravarea decat vindecarea, asa ca a studiat mai aprofundat problema, a analizat variantele posibile, beneficiile si aspectele practice, si a concluzionat ca cea mai buna solutie pentru mine ar fi, totusi, inca un hard extern. Plus o salvare de rezerva pe Google Foto pentru poze mai putin personale, cum ar fi peisajele, de exemplu.  Deci, acum este mai de inteles de unde curajul meu de a relua, chiar si in doze mici, acest obicei blamabil, acest viciu de neinteles, acest flagel al lumii moderne, acest virus indestructibil - fotografia.

Deci, hardul e pe drum, Adrian l-a comandat on line, deci speram sa ajunga maine-poimaine.

Dupa primele 6 poze de dupa perioada de abstinenta de.... nici nu mai stiu cate zile, ca mi s-au parut o eternitate, am prins curaj.

Si, pentru ca am deschis vorba despre fructele de sezon, am fugit repede in gradina sa vad daca mai prind ceva interesant de fotografiat. Caci, nu v-am spus, dar, retinandu-ma la fotografiat, nici prin gradina n-am mai dat. Asa, ca sa rimeze.

De fapt, mai exact, mi-am amintit ca ma rugase sora mea sa pun la uscat niste frunze de visin si niste crengute (lastari verzi) de visin pentru facut bors proaspat, din tarate, dupa reteta clasica, invatata de mama de la bunica, preluata din generatie in generatie pana azi. Sora mea a invatat de la mama mestesugul asta ocult si impreuna l-au transformat in arta. Numai cu ingrediente naturale. In Bucuresti fiind, ele cumpara frunze si crengute de visin din piata.

Astfel, intrebandu-ma ea daca noi avem visini in gradina si intelegand ca da, m-a rugat sa le pregatesc o mana de ingrediente de la noi.

Referitor la bors, adaug un condiment interesant in poveste. Daaa, borsul este super bun si de baut asa, cu cana, nu doar de pus la ciorba. Mie imi placea mult sa beau bors rece, din frigider, cand eram copil, la mama. Apoi, asta e, pentru ciorbele propriei familii mi-am cumparat borsul din magazin. Nu-i la fel, bineinteles, nici nu cred ca e natural integral, dar mi-am asumat asta atunci. Intre timp nu mai acresc ciorbele deloc, cu nimic.

Reteta traditionala preluata de mama din stra-stra-strabunici contine si un obicei care, se spune, duce la acrirea rapida si potrivita a borsului. Stiti la ce ma refer?  Obiceiul la care ma refer este, de fapt, o asa-zisa superstitie. Ca sa se acreasca borsul, dupa ce s-a incheiat procesul de fabricatie, trebuie sa se "acreasca" o femeie langa vasul pregatit. Adica, sa se supere brusc, sa se enerveze puternic. Bunica avea un obicei preluat de la mama ei: o tragea brusc, pe neasteptate, de par pe fata care o prindea cel mai aproape de ea in ziua in care facea borsul. Cu cat se supara fata mai tare, cu atat borsul se acrea mai bine. De aceea, toate surorile mamei incercau sa fuga de acasa in ziua in care bunica mea pregatea bors. Ca sa nu fie ciufulite.

Mama mea a preluat obiceiul si am simtit si noi, eu si sora mea, pe parul nostru, in copilarie, cum trebuia sa se acreasca borsul facut de ea. Sora mea a preluat traditia, iar nepoata mea se distreaza cel mai bine. Eu cred ca din acest motiv n-am dus traditia mai departe. Fetele mele au scapat de ciufuleala. )))))

  Ok, zic, de care crengute? Caci eu nici asta nu stiam. N-am facut niciodata bors proaspat. "Lastari verzi. Le speli cu apa rece, le scuturi bine si le pui la uscat la umbra, ca sa ramana verzi. " - mi-a dat mama indicatiile necesare la telefon.

Dupa cum vedeti, mi-au iesit 7 poze dupa aceasta operatiune incheiata cu succes. Am fost cuminte, zic eu.

Cu aceasta ocazie am toaletat si visinul nostru de lastarii care au crescut inspre interiorul coroanei, cele care astfel ar fi fructificat mai putin sau deloc, fiind mai umbrite si mai inghesuite (neaerisite).

Deci, cum s-ar spune, am impuscat doi iepuri dintr-o lovitura. Daca pun la socoteala si fotografiile, pot spune ca au fost chiar trei iepuri, ultimul fiind cel mai gras, mai apetisant si mai gustos. De privit, desigur, nu de mancat. . ))))))

Dupa taierea lastarilor, pentru ranile produse visinului, ni s-au recomandat stropiri de protectie, ca sa nu intre boli in trunchiul copacului pe acolo. Dar chestiile astea, cu stropitul, nu sunt inscrise in ADN-ul nostru, indiferent de scopul lor. Deci, ne asumam consecintele nestropirii. Asta e, noi nu suntem fermieri, doar amatori fara cine stie ce experienta si cu ceva mai multa detasare de rezultate si implicatii. Mergem pe principiul "scapa cine poate". ))))

 

Si, daca tot eram in gradina, si daca tot eram la capitolul visine, pe principiul rezonantei, spre ce credeti ca ma simt atrasa ca un magnet? Spre visinul vecinilor, unul mic, tanar, crescut langa gardul care ne desparte, in dreptul serei noastre, aflat in al doilea lui an de rod.

Iar acolo, pe crengile care crescusera inspre noi, umbrind aproape complet cei doi goji pe care ii avem langa gard, in acel loc, ce credeti ca observ sclipind rosu in apusul soarelui?

Cateva visine mari, coapte, lucioase, suculente, grase si frumoase!

Vecinii acestia nu stau aici. Este casa batraneasca, mostenita, iar ei vin doar uneori de sarbatori, in weekend-uri prelungite sau in concedii. In consecinta, ca aici am vrut sa ajung, visinele acelea ar fi ramas in pom, s-ar fi stafidit sau s-ar fi scuturat pe jos. Ar fi ramas singure, parasite de toti, abandonate in noapte, in pustiu, ale nimanui, fara nici o protectie.

Asa ca ne-am hotarat sa le salvam si sa avem noi grija de ele. Erau doar cateva, bietele, nici zece la numar, si tremurau ca varga pe crengi, temandu-se de sosirea invadatorilor, a turcilor si tatarilor, a hoardelor de mongoli, chinezi sau a altor razboinici din vechime, (asa cum statea scrisa informatia in ADN-ul lor ancestral).

Caci stim tot din vechime , poporul nostru s-a aparat de invazia strainilor retragandu-se in paduri si in munti, arzand podgoriile si holdele de grane, otravind fantanile si lasand in urma lui pustiu. Asa ca cele cateva visine, din fericire, au fost salvate de noi (pai, de cine altcineva?) de sosirea cotropitorilor straini. Pai, da, asta a fost motivul. ))))

Apoi m-am uitat la piersicul de la intrarea in gradina, care ar fi trebuit sa fie in al doilea lui an de rod. Anul trecut aproape ca i s-au rupt crengile de cate piersici a avut. L-am cules intr-o zi pe tot, de teama sa nu-l rupa furtunile care erau prognozate atunci si am facut gem de piersici de ne-am saturat, alaturi de piersicile din spatele gradinii.

Ei bine, harnicutul asta de piersic, inca pui, dar foarte prolific anul trecut, s-a hotarat ca anul acesta intra pe pauza de rod. Adica a obosit si vrea odihna. Ca sa ne arata ca este ok si sa nu ne suparam pe el, ne-a facut totusi cateva fructe. Vreo 5-6. Mari si frumoase.

De cand le-am vazut am tot stat cu ochii pe ele, sa nu se scuture, sa nu le manance cine stie ce lighioane zburatoare, ori sa nu dispara in noapte fara sa stim unde si cum. Nu de hoti ne temeam noi, ca nu sunt specimene din acestea pe aici, dar de cand cu atacul graurilor sau al cotofenelor la struguri, nu mai acordam credite nimanui.

De aceea azi, fiind prevazatori, am decis ca ar cam fi timpul sa culegem marea comoara a piersicului intrat in concediu de odihna pe anul acesta. Ceea ce am si facut.

Bun. Sa verificam si sa calculam. Cate poze am facut cu piersicul? 7 poze. Inca stau bine. Am reusit pana acum sa ma controlez rezonabil.

Langa piersicul despre care v-am vorbit mai devreme este unul din cei trei agrisi. Care este plin de fructe! Iar ceilalti doi, plantati de noi in spatele serei, langa tufele de catina, sunt, de asemenea, plini de fructe. Se coc in valuri, asa ca trebuie sa culegem in fiecare zi din ele ca sa fim siguri ca nu se scutura pe jos.

De o saptamana culegem zilnic si, probabil, vom mai culege inca vreo alta saptamana. Tare bunute sunt!!!!

 Dupa ce am bifat si agrisele, sa contabilizam, ca sa nu ne pierdem in detalii si sa ne uitam obiectivul. Cate poze cu agrise? Doar 5 bucati???? Wooowww, este super bine! Pe buuuune! Chiar sunt mandra de mine!

Vazand eu ca mi-am pastrat cumpatul foarte bine si ca mi-am controlat perfect impulsul incontrolabil de a fotografia neincetat, tot, in toate directiile, mi-am zis ca pot sa ma rasfat un pic.

Asa ca am produs ad-hoc o sedinta foto neanuntata, nepregatita in mod profesionist, fara lumina potrivita, fara audienta necesara, fara time-break-ul obligatoriu si nici de anvergura dorita. Deh, doar 12 poze.

Oricum, nu poate spune nimeni ca am exagerat. Chiar ma mir si eu de cat de cuminte si de retinuta am putut fi.

Offf, ca abia astept sa vina hard-ul acela extern ca sa ma pot desfasura in voie, dupa dorinta si posibilitati, dupa nevoie si pasiune. Deocamdata abia-abia am mai facut un mic spatiu pentru poze facute cu telefonul, care sunt mai mici decat cele cu aparatul foto. Atat cat sa nu ma dezechilibrez de tot emotional si sa mai rezist o zi, doua, pana la momentul "Nirvana".

PS - Stiti, eu mai am ceva poze facute azi in afara de cele deja prezentate pana acum, dar prea v-am asaltat cu multe deodata si, daca vi le arat si pe acelea, o sa ziceti ca nu mi-a folosit la nimic pauza asta si ca nu s-a schimbat nimic. 

Adica, veti spune, poze tot cu nemiluita???!!!!! )))))

Din Gradina lui Dumnezeu: 25.06.2019

***