Grădina lui Dumnezeu (36) - Termopanele şi Poliţistul

Februarie 2016 a demarat fulminant. Pe repede înainte. Ai fi zis că Dumnezeu se cam plictisise de ritmul lent al desfăşurării evenimentelor, aşa că şi-a zis să adauge ceva sare şi piper în filmul ăsta, cel în care aveam şi noi câte un rol, şi să-l dea puţin în clocot. Rolurile noastre erau, de fapt, importante, am spune noi. Căci, deh, eram personajele principale. Iar filmul ăsta era chiar filmul nostru. Însă regizorul era.... eeeei, da, regizorul era şi este Dumnezeu! Sub bagheta Lui magică iată că ne-am trezit brusc învârtiţi într-un fel de carusel extrem, care părea a fi pilotat de un vitezoman. Doar aşa puteam explica iureşul acela în care ne-am văzut prinşi brusc în acele zile.

După îngheţul acela năprasnic de peste o săptămână la care fusese supusă toată ţara în a doua jumătate a lunii ianuarie, în sfârşit, se anunţa o încălzire a vremii. Ba, mai mult decât atât, erau previzionate chiar şi temperaturi pozitive. Nu ne venea să credem! Asta însemna că puteam deveni un pic mai relaxaţi în privinţa întreţinerii focurilor în sobe. Gerul ne dăduse mult prea mult de furcă, iar, în zilele cu ceaţă şi umezeală, fumul se întorcea deseori înspre cameră, în loc să se înalţe cuminte în sus, pe horn. Am stat de nenumărate ori cu uşa deschisă, pentru a aerisi. Bine, nici sobele nu funcţionau perfect. Trebuiau curăţate. 

În fine, încălzirea vremii avea să repună treburile înapoi în matca lor firească, respectiv fumul ăla avea să-şi reconsidere definitiv atitudinea şi direcţia naturală de evacuare şi să urce, corespunzător, pe traiectoria lui bine stabilită de arhitectul casei, şi anume aceea care spunea că hornul de-aia e făcut, ca s-o ia fumul frumuşel în sus pe el, nu în jos. În plus, puteam să lipsim şi noi câteva ore sau chiar o zi de acasă, fără ca la întoarcere să ni se mai pară că intrăm ca într-o uriaşă cameră frigorifică.

Cum abia aşteptam o asemenea oportunitate, nu am stat prea mult pe gânduri şi am şi plănuit o escapadă către “Cartierul nostru general” de la munte. Pe lângă faptul că mai aveam nişte lucruri de luat de acolo, eu chiar simţeam nevoia acută a unei evadări. Prea mă copleşiseră atâtea schimbări şi adaptări la care fuseserăm supuşi. Aveam nevoie să schimbăm peisajul şi decorul. Făcea bine la psihic. Aşa că zis şi făcut. 

Marţi, 2 februarie, de dimineaţa, am luat-o pe sus peŢunţurica-Ema, ne-am urcat în maşină şi, după patru ore de condus, am ajuns la destinaţie. Înainte de plecare n-am uitat să trecem şi pe la doamna Maria să-i lăsăm o pungă de mălai din care să facă o mămăligă pentru cei doi câini, Toni şi Gina, cât lipseam noi - două zile. Ne-a prins foarte bine această “pauză de foc”. Totuşi, paradoxal, i-am simţit şi lipsa. Ba chiar, eu - cel puţin, abia aşteptam să ne întoarcem. Nici nu plecasem bine din Grădină şi deja mi se părea că risipeam timpul cu alte preocupări, aparent nesemnificative, în loc să fim acolo pentru a învârti rotiţele Universului înspre urgentarea lucrărilor şi a modificărilor care se cereau făcute.

Cu o săptămână înainte de plecare primisem vizita unei echipe de muncitori în vederea măsurătorilor şi stabilirii detaliilor aferente schimbării geamurilor cu altele din termopan la ferestrele din holul cel lung, de pe faţada casei. Meşterul lor, şeful, ne spusese că vor veni cu ele miercuri, pe 3 februarie. “Că luni e sărbătoare, e Întâmpinarea Domnului, iar ei îs creştini, nu lucre. Da’miercuri îs gata. Venim şi le montăm. Îi binie?”  Noi n-am prea crezut că vor fi gata chiar aşa repede. Iar că vor veni fix miercuri, aşa cum ne-au zis, ni s-a părut chiar neverosimil. Ah, în Bucureşti, da, am fi fost cu ochii pe ceas, pe secundar. Însă, aici, în sat, nu prea mai credeam în chestia asta, cu programarea. Aşa că ne-am zis că întoarcerea acasă pe miercuri după amiază nu avea să încurce pe nimeni. 

Drumul spre munte a fost extraordinar de plăcut. A fost o zi splendidă! Soare, cald, ca într-o zi de primăvară! Aşa a fost toată ziua şi chiar ne părea rău că a doua zi trebuia să plecăm. Parcă am mai fi stat măcar o zi. Ne-am fi plimbat şi noi puţin prin pădurea de brazi, aşa cum făceam mereu când ajungeam în staţiunea aceea. Totuşi, am ales să nu ne abatem de la plan şi să plecăm a doua zi, pe la ora prânzului. Nu primisem învoire de la Toni şi de la Gina mai mult de două zile. Dacă întârziam mai mult era posibil ca, din indignare, să nu ne mai recunoască de stăpâni, la întoarcere. Nu puteam risca. Da, glumesc, v-aţi dat seama.

A doua zi dimineaţă, însă, la ora 9, când încă nici cafeaua nu o făcusem, iar de mic dejun nici vorbă înainte de cafea, a sunat telefonul.

-          “Dacă ajungem la dumneavoastră într-o oră îi binie?”

-          “Cum??? Nuuuu!!!! Nu suntem acasă!! Nuuu! Nu avem cum să ajungem într-o oră. Nu, nici în două. Veniţi mâine. Cum? Nu puteţi? Aha... ok... nu, nu, nu!!...bine, venim!...  păi, abia pe la patru ajungem...bine, bine, o să fim acolo.”

Sunase meşterul cu termopanele. Vroiau să vină. De necrezut!! Păi, unde era, dom’ne, spiritul lent şi odihnitor ardelenesc? Unde era amânarea, tergiversarea? Am băgat repede în viteză, cafea, ceai, mic dejun, împachetat, luat căţel zăpăcit în braţe, urcat bagaje în maşină şi fuga la drum înapoi acasă. Ce era să facem? Nu era de glumă. Concluzia era evidentă: dacă ai pierdut meşterul atunci când poate el să vină, nu-l mai prinzi. Cine ştie când devine iar disponibil. Regula de bază: “Nu reprograma, că-l pierzi! Pune mâna pe meşter şi nu-i mai da drumul!”

După alte patru ore de condus înapoi, am ajuns acasă. 

Nici n-am intrat bine pe poartă că a şi apărut doamna Maria cu două bucăţi uriaşe de mămăligă pentru câini. Ne-am salutat, am poftit-o în curte şi, după câteva amabilităţi, ne-a spus că, în lipsa noastră, în ziua anterioară, pe seară, trecuse poliţistul local pe la noi ca să ne întrebe de sănătate exact când era dânsa la gardul nostru ca să arunce în curte mămăliga pentru câini. Domnu’ poliţist nici nu ştia cum ne cheamă, aşa că s-a informat regulamentar de la ea asupra noastră. Dar, cum nici ea nu ştia mare lucru despre noi, în discreţia noastră nelăsând a fi cunoscute prea multe detalii în ceea ce ne priveşte, poliţistul ne-a lăsat vorbă să mergem la secţia de poliţie vineri dimineaţă, la ora 9, ca să lămurim – bineînţeles! - problema locativă. De fapt, curiozitatea era mare, iar alegerile băteau la uşă. Eram muşterii buni de pus pe liste, nu? Ok, totuşi motivul invocat era plauzibil. Conform acestuia, după nu-ştiu-câte-zile de locuit într-un anumit loc, este nevoie de viza de flotant sau de modificarea documentelor de identitate, în cazul schimbării definitive a domiciliului stabil. 

Asta ne mai trebuia! Poliţia pe cap! Numai grija asta n-o mai aveam. Dar trebuia rezolvată şi problema asta, întradevăr. Toată tevatura necesară cu încrisurile pe la toate instituţiile statului cu ocazia cumpărării proprietăţii ni se păruse destul de ingrată. Crezusem că terminasem cu toate demersurile contractuale pe la toate instituţiile şi furnizorii de servicii. Dar se părea că uitasem de poliţie. Tocmai de poliţie, dom’ne! De evidenţa populaţiei, adică. Iată, domn’ne,  că, deşi eram fugiţi din Bucureşti şi puteam crede că ne pierduseră urma, nu era deloc aşa. Ne-au recunoscut semnalmentele pe baza “telefonului fără fir” şi au trimis urgent forţele speciale după noi să ne reînregimenteze. Glumesc, desigur. Acum ca şi atunci. Am fost teribil de amuzaţi amândoi când am auzit că am fost căutaţi de poliţie exact când nu eram acasă. Invizibilitatea psihologică îşi făcuse simţită influenţa.

Buuun, nici n-a plecat bine doamna Maria, că au şi apărut muncitorii cu termopanele. Aproape instant după ea. De-ai fi zis că fuseseră îndrumaţi de Marele Regizor Divin să intre în cadru chiar atunci. Nici nu apucasem să respirăm şi nici să ne dezmeticim după drum. Dăi, strânge perdele, mută lucruri şi corpuri de mobilier din balcon, adună ghivece cu flori, tablouri, icoane şi alte obiecte de decor de pe la geamuri şi de pe pereţi, închide orice uşă spre restul casei, să nu intre cumva praful pe care ştiam că aveau să-l facă şi.... gata, i-am lăsat să lucreze. 

Din când în când mă mai arătam şi eu prin preajma lor. Deşi nu prea ar fi fost nevoie, Adrian stând deja cam tot timpul cu ei. Dar aşa ne înţeleseserăm noi dinainte să ne jucăm: unul - rolul poliţistului bun, iar celălalt - rolul poliţistului rău. Hi...hi...hi... Eu eram poliţistul rău! Da, da! Păi – nu se ştie? - femeile sunt dintotdeauna mai capricioase şi mai mofturoase. Puteam să joc rolul ăsta fără probleme, mi se potrivea. Oricum, sunt, de fel, pretenţioasă. Aşa că, dacă ceva nu ne plăcea sau dacă aveam vreo doleanţă diferită faţă de cum stabiliserăm iniţial, eu eram cea mai în măsură să le-o aduc la cunoştinţă meşterilor. Cu tact, cu politeţe, dar şi cu acel ton ferm pe care numai femeile îl pot avea atunci când vor ceva, fără ca cineva să se poată supăra pe ele. Şi, de ce să nu recunosc, am  profitat un pic şi de statutul acela de “Doamna de la Bucureşti”  care îmi aducea un plus de autoritate, demn de a fi luat în consideraţie. Expresii ca “Doamna a spus să....” ori “Doamna vrea să...”  păreau să sune cam a “trebuie să facem aşa”. Deşi, în ochii şi în mentalitatea lor, toate treburile alea tehnice trebuiau discutate numai cu Domnu’, aşa, ca între bărbaţi, nu puteau s-o ignore pe “Doamna”, căci, deh, nu era politicos şi, în plus - doamne fereşte! - dacă “Doamna”  vroia brusc ceva diferit şi le dădea tot planul peste cap şi îi punea să muncească degeaba, eventual şi în pagubă?! Simţeau ei că este mai bine s-o asculte şi pe “Doamna”. 

O cafea, o glumă-două printre câteva priviri curioase aruncate la ceea ce făceau ei acolo şi gata! După nici două ore, geamurile erau fixate cu spumă poliuretanică, iar ei erau plecaţi din curtea noastră. Bine, aveau să revină peste o săptămână să mai aducă încă un geam care lipsise la apel, plus un alt geam care se crăpase la montaj. “Da’, nu-i bai! No, nu-i nici o supărare, nu-i nici o problemă.”

 

Din partea lor - nu, nu era. Dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni. Aşa că nici noi n-am reacţionat altfel decât ei. Vroiam să ne asortăm, să dovedim şi noi o minimă preocupare de integrare în ritmul şi stilul lor ardelenesc. Din nou. Oricum, peste o săptămână aveau să vină să remedieze situaţia, nu? Până atunci aveam să stăm cu o folie de plastic mare şi neagră în geam, dar nu-i bai! Speram doar să nu vină din nou cine ştie ce geruri, ori vânturi puternice, ori ploi vijelioase care să intre prin gaura aia acoperită elegant şi preţios cu plasticul acela subţirel, delicat, fluturându-şi marca originală, de firmă, “pungă pentru gunoi menajer”. Din fericire, gerurile, ploile şi vijeliile n-au venit.

Până la plecarea muncitorilor s-a lăsat şi întunericul. Era ora 18. Măturat, strâns, curăţat, şters, spălat, smuls fâşiile de scoch protectoare de pe ramele de termopan, terminat treaba obosiţi. Frânţi. Mai degrabă de iureşul acela continuu decât de la efort. De la fluxul acela ameţitor al evenimentelor, de la acel “du-te – vino” al oamenilor.

A doua zi era joi. Trebuia să ne facem planul pentru vineri. Căci trebuia să mergem la Poliţie, nu? Trebuia să avem răspunsurile pentru nenea poliţistu’. “De ce v-aţi mutat voi aici, tocmai din Bucureşti? Ia, declaraţi aici, în scris! Spuneţi tot!” Cam aşa ne imaginam noi, în glumă, interogatoriul. Ufff, că nu mai terminam odată cu întrebările legate de mutarea noastră! Ce naiba aveam să le mai spunem şi poliţistilor? Vroiam să ne înţelegem cu ei. Să li se pară că vorbim cât de cât pe limba lor.  Răspunsurile noastre sincere cu “viaţa la ţară”, “bio”, “linişte şi pace”, “legume ecologice” văzusem noi că nu prea ţineau la oamenii de prin locurile astea. Nu li se păreau credibile, dom’ne! Nu ştim de ce! Dar ce altceva le puteam spune?!?! Şi nici chef nu mai aveam de astfel de discuţii. Ne cam săturasem de explicat.

În dimineaţa zilei de joi, până după prânz, ne-am făcut de lucru prin casă: eu am gătit, iar Adrian a remontat o comodă cu sertare pe care o transportasem dezintegrată din “Cartierul general”. Nici nu terminaserăm amândoi bine treaba, cam în jur de ora 16, şi, când tocmai pusesem ciorbă în farfurii ca să mâncăm şi noi de prânz, am auzit câinii de afară lătrând disperaţi la poartă. Am ieşit din bucătărie în curte şi ce credeţi? În faţa porţii noastre era maşina poliţiei, cu luminile girofarului roşu/albastru aprinse. “Sufleţel, a venit poliţia!!”  Ştiu, replica asta a sunat exact ca-n filme! Iar scenariul nostru comic, repet, era cam aşa: noi eram doi “infractori” fugiţi din metropolă, ascunşi în acel cătun uitat de lume, descoperiţi într-un final de organele statului, după îndelungi căutări şi investigaţii, care aşteptau acum să fie ridicaţi şi interogaţi. 

Am ieşit din casă şi, salutându-l din mers pe domnu’ poliţist, m-am îndreptat spre poartă să-i deschid. “Bună ziua, doamnă, soţu’ e acasă?” Sesizaţi? El numai cu soţu’ putea vorbi. Ca de la bărbat la bărbat. Că aşa e la ţară,  numai “bărbatul e fruncea”. În urma mea a ieşit şi Adrian cu Ema în braţe (care lătra şi ea cu aceeaşi disperare ca şi Toni şi Gina – căci învăţase şi ea, mititica, de la ei, cum e cu lătratul ăsta la străini şi îi plăcea aşa de tare!), pe care mi-a pasat-o mie când a ajuns în dreptul meu, ca să deschidă el poarta. “Bună ziua, bună ziua, sunt cutare, funcţia cutare, de la poliţia cutare, putem sta puţin de vorbă?”  a intrat domnu’poliţist direct în subiect, sobru şi cu aer competent, în timp ce dădea mâna cu Adrian.

Din braţele mele, Ema încă lătra cu maximă disperare, de abia se înţelegea ce spunea omul acolo. Adrian l-a poftit să intre în curte, spre şi mai marea disperare a Emei care, văzându-şi invadat teritoriul, acela pe care - îşi dăduse şi ea seama! - trebuia să-l păzească vigilentă, cu străşnicie, dar făcând asta până atunci numai de la geam (că în curte nu prea avea voie, pe motiv de concurenţă neloială, de la Toni şi Chichina) şi, profitând că era la doar doi paşi de intrus – doamne, ce noroc pe ea! – dar şi considerând oportun momentul de a ne dovedi nouă veleităţile ei de mare şi intransigent  paznic canin (că doar nu degeaba era ea neagră în cerul gurii, nuuu?!?!?), a început cu şi mai mare străşnicie să-l latre şi să se zbată în braţele mele ca un monstru în lanţuri, de a-i fi zis că nu mai are mult şi-l sfâşie pe bietul oficial cu epoleţi, făcându-l harcea-parcea cu tot cu hârtiile lui oficiale pe care le tot vântura dintr-o mână în alta.

Scena era memorabilă, ca dintr-un film de comedie. Aşa că am profitat şi eu un pic de această conjunctură comică şi, într-o fracţiune de secundă de maximă inspiraţie, mi-am zis că este un moment potrivit pentru a schimba puţin prerogativele şi energiile situaţiei, schimbându-i de pe chip musafirului nostru toată sobrietatea aceea cu care se pregătise ca să dea ochii cu noi şi dezechipându-l de armura lui rigidă, specifică funcţiei în numele căreia se prezentase şi ne trecea pragul. Pur şi simplu, prin ceea ce a urmat, i-am rupt filmul pe care se aştepta să-l joace şi i-am făcut praf tot scenariul pentru care presupuneam că era pregătit. 

Ei bine, nici n-a făcut omul legii doi paşi în curtea noastră, că m-am oprit direct în faţa lui, ţinând-o ostentativ pe Ema cu faţa către el şi, zâmbind, l-am întrebat ferm, exact ca la un  interogatoriu, dar cu ton glumeţ, jucăuş: “Domnu’poliţist, pe aici nu se trece! Trebuie să declaraţi tot!  Dar tot, ca altfel, câinele nostru de pază vă sfâşie!”

Vă daţi seama că la orice s-ar fi putut omul gândi, orice scheme şi-ar fi putut imagina el pentru interacţiunea cu noi, dar la o aşa abordare, nici în ruptul capului, nu se aştepta! El era obişnuit, de bună seamă, ca oamenii să afişeze în faţa lui smerenie şi respectul acela uşor reţinut, poate umil, poate defensiv, poate chiar uşor temător, mai ales la prima întâlnire. Nu? Nu ştiu, zic şi eu. Mie cam aşa îmi sugerează atitudinea unora dintre reprezentanţii poliţiei, căci afişează un soi de aroganţă, de superioritate, de îngâmfare, de sobrietate jucată, exagerată, uneori îmbufnată. Probabil, asta îi ajută în activitatea lor de zi cu zi, în cele mai multe cazuri. Ei sunt legea şi, acolo unde merg, trebuie s-o arate ostentativ – nu-i aşa? - să nu fie loc de tocmeală. Nu ştiam dacă polisţistul din curtea noastră era şi el asemenea acelora, dar era şi el omul ordinii publice, omul legii, reprezentantul puterii statului în faţa poporului şi presupuneam că adopta şi el, automat, comportamentul sobru, specific. Tiparul.

Emelina noastră, însă, nu ştia nimic din toate emanaţiile mele intelectuale, apreciative, de mai sus. Aşa că l-a tratat ca pe un duşman periculos, care a pătruns abuziv în curtea noastră, ameninţându-l foarte hotărâtă şi cu toată ferocitatea pe care era în stare s-o afişeze, în ciuda aparenţelor de jucărie pufoasă şi drăgălaşă. Din start, doar şi numai pentru asta, momentul a fost foarte comic. Dar când a urmat şi primirea mea glumeaţă, politistul a fost dezarmat de tot “armamentul” din dotare, specific funcţiei şi hainelor oficiale pe care le purta, de toate schemele şi stratagemele presupuse a fi obişnuite, repetate şi aplicate de-a lungul timpului în virtutea meseriei şi care, probabil, îl ajutaseră de obicei în a-şi împlini cu succes sarcinile de serviciu, şi a rămas în faţa noastră, pentru o clipă, doar Omul. Omul adevărat. Omul fără măşti. Omul ascuns dincolo de hainele poliţistului.  Care a zâmbit. Şi care,  din pricina surprinderii, n-a mai găsit imediat prin memorie textul acela scorţos cu care venise pregătit, rămânând o secundă descumpănit şi comportându-se, în consecinţă, natural, firesc. Fără teatru, fără mască, fără costumaţie. 

Pur şi simplu, a zâmbit. Pufoşenia aia mică şi albă de Ema, care era ca un bebeluş adorabil, dar care se manifesta în braţele mele ca un leu-paraleu, i-a înduioşat sufletul pe loc. Ulterior a încercat să se replieze în structura personajului care purta hainele cu epoleţi, dar ceva deja se schimbase. N-a mai ştiut el cam de unde să ne ia şi cum să ne abordeze fără scenariul standard, care îi dădea siguranţă şi aplomb, autoritate şi directivă, dar, până la urmă, şi-a făcut datoria pentru care fusese trimis la noi. Hârtiile alea în care era înscrisă “litera legii”, cele cu care venise la noi pentru a fi mai convingător şi care nu lăsau loc de presupuse speculaţii, negocieri, ori eschivări, l-au ajutat cumva să se adune şi să-şi exprime “scopul şi durata vizitei”.

La plecare chiar şi-a cerut şi scuze că ne-a deranjat de la masă. Căci, am uitat să precizez mai sus: ca să stăm de vorbă, l-am invitat în bucătărie unde, aşa cum aţi aflat deja, tocmai pregătisem masa ca să mâncăm de prânz. Iar când am intrat toţi trei, eu l-am întrebat direct, fără nici o altă introducere, ca pe un oaspete familiar, ca pe o rudă sau pe un prieten venit în vizită: “Serviţi cu noi o ciorbă? Că noi tocmai ne pregăteam să stăm la masă.” 

Deşi n-am avut această intenţie, remarca mea l-a făcut să se simtă şi mai disconfortabil, iar efectul a fost că şi-a scurtat cât de mult a putut discuţia, cerându-şi iertare la plecare pentru vizita inopinantă. “Ştiţi, mâine era posibil să nu mă mai găsiţi la secţie, că ne-au schimbat programul şi m-am gândit să nu faceţi un drum degeaba.”  L-am condus amândoi până la poartă, schimbând, în glumă, şi câteva remarci referitoare la alegerile care aveau să fie în acest an, la lucrările de asfaltare şi canalizare preconizate pentru strada noastră, ştiind că, în anii anteriori, pe strada principală se făcuseră deja astfel de lucrări.

Şi, uite-aşa, abia spre seara acelei zile, ritmul acela trepidant al acţiunii filmului nostru s-a mai liniştit, nouă rămânându-ne la final doar să glumim şi să râdem de toate cele câte veniseră peste noi, unele peste altele, în cascadă, de nu ne lăsaseră timp aproape nici să respirăm. Episodul s-a încheiat cu bine, la gura sobei, ascultând, la fel de uimiţi ca în prima noastră seară în Grădină, cântecul atât de neobişnuit al bufniţelor, cu repertoriul lor atât de variat, întotdeauna încununat cu un refren care ne place extraordinar de mult: “cucuvau! cucuvau!” Uneori ne place să le îngânăm, ironizându-le, persiflându-le şi arătându-le că nu ele au ultimul cuvânt în curtea noastră. Să fie clar!

Din Grădina lui Dumnezeu: 28.02.2016

***