miercuri, 10 februarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (29) - A patra zi. Numele meu e Gonzales. Speedy Gonzales.



A patra zi: joi, 03 decembrie



Dimineaţa am întredeschis uşor-uşor pleoapele să văd ce se întâmplă. Este vis? Este realitate? Ema m-a trezit de-a binelea muşcându-mă de nas. Mă pândea de ceva vreme să vadă dacă mai dorm sau dacă m-am trezit, dar încă nu îndrăznea să-şi înceapă programul de ghiduşii. Mişcarea pleoapelor m-a dat de gol. Atât i-a trebuit. Ca o nebună a început să se agite în pat peste mine, sărind ca un ieduţ pe toate cele patru picioruse deodată, împiedicându-se în valurile uriaşe şi moi ale pilotei şi rostogolindu-se apoi, şi ea moale şi uşoară ca un fulg, peste mine.  Adrian se trezise deja si era pe-afară, probabil după lemne pentru foc. Nu-mi venea să ies de la căldurică. Nici în cameră nu mai era atât de frig la primele ore ale dimineţii, ca la început, dar totuşi, nu era ca între salteaua de burete şi pilotă.



M-am îmbrăcat repede şi am intrat în bucătărie. Acolo era cald şi bine, focul ardea deja în sobă, frumos şi plăcut, îmbiindu-mă la treabă.

“Bună dimineaţa, pisicuţ! Cum ai dormit?” m-a întâmpinat Adrian din uşă, intrând de afară îmbrăcat bine cu geaca, având braţele pline de lemne tăiate.

“Super bine!” – i-am răspuns zâmbind, sărutându-l şi făcându-i loc să treacă înspre camera unde soba abia aştepta pofticioasă să înghită lemne, în foc înteţit şi aprig de dragon.



Am pregătit masa, cafeaua si ceaiul. La masă, discuţii:

“Ştii, iubitule, iar am auzit zgomot de şoarece astă noapte.”

“Poate erau doar zgomote de la sobă. Ai văzut că lemnele trosnesc uneori destul de tare.”

“Da, trosnesc, nu foşnesc. Eu am auzit foşnind.”

“Eu n-am auzit nimic. Dar, cine ştie, dacă tu l-ai auzit, poate ai vreo legătură specială cu neamul şoricesc. Poate într-o altă viaţă aţi avut vre-o divergenţă, ori dimpotrivă, v-aţi salvat viaţa cumva unul altuia, iar acum o fi venit vremea mulţumirilor. Ce să zic?...”

“Ha, ha, ha. Mai ştii?!? De ce nu? Nu-i de glumă cu plăţile astea karmice. O fi vreun şoarece reîncarnat taman aici, la noi, în Grădină, special pentru mine.... Hmmmm..........”

“Fii liniştită, pisoiaş. Eu cred că nu-i nici un şoarece acolo.”

“Bine, sper să ai dreptate.” 




După ce am mâncat, am strâns masa, ne-am schimbat hainele şi am plecat spre orăşelul apropiat să rezolvăm formalităţile contractuale legate de noua noastră casă, apoi să trecem pe la notăriţa care ne-a operat vânzarea-cumpărarea, pentru a ne lua extrasul de carte funciară şi încheierea de intabulare a proprietăţii pe numele nostru.  După ce am bifat pe lista noastră toate cele trei probleme rezolvate, am purces către supermarket-ul Lid’l pentru a ne face o aprovizionare mai serioasă. Eu am rămas în maşină cu Ema, pe motiv de căţel interzis în magazinele alimentare, iar Adrian a intrat cu un cărucior mare gol şi a ieşit cu un cărucior mare plin. Plin!!!! Nu mi-a venit să cred. “Pisoiaş, cam cât apreciezi tu ca m-a costat tot ce vezi în căruţul ăsta?” Am spus o cifră care nu era departe de realitate, dar, oricum, foarte mică în comparatie cu volumul achiziţiilor. “Preţurile de aici sunt incredibil de mici faţă de Bucureşti! Cu cel puţin 40% mai mici. Păi, în Bucureşti cred că mai plusam cu încă 100 lei ca să cumpărăm tot ce am luat acum.”



Întorşi acasă, i-am găsit în curte, cu drujbele la lucru, pe domnul Ion şi pe vecinul lui. Veniseră să termine de tăiat buştenii. Profitând de ocazie, i-am rugat, dacă pot, să-mi taie şi mie nişte felii frumoase şi netede din buştenii aceia. Vroiam să folosesc feliile mai  mari ca tocătoare rustice de legume, în bucătărie, iar feliile mai mici ca suporţi de pahare sau căni. Uimiţi de o aşa idee, m-au întrebat cam câte felii să-mi facă. “Vreo 10-15, câte puteţi.... le-am răspuns eu, lăsând la aprecierea lor numărul final. Au tot zbârnâit drujbele lor în curtea noastră timp de vreo două ore, după care, terminând treaba, şi le-au strâns şi au plecat.



Cu ocazia asta am făcut si noi o pauză de masa, cafea si ceai. Între timp, pe plită din bucătărie,  pusesem la fiert năutul din care aveam să fac humus. La foc mic, domolit, atât cât să nu se stingă, menţinut doar pentru un pic de căldură, năutul a fiert până spre seară foarte bine. S-a umflat atât de tare, cum niciodată în Bucureşti nu se întâmplase.



În timpul prânzului, tot vorbind noi de una, de alta, i-am spus lui Adrian că m-am hotărât să pun pe canapeaua din bucătarie o pătură de-a noastră, groasă, pufoasă, peste pătura de lână rămasă de la bunici. Stând la masă, mi se păruse ca arcurile din care era făcută salteaua aceea erau cam reci. “Vreau să aspir puţin salteaua înainte de schimbare.” “Ok, vezi că am pus asiratorul în cămară, pe jos, chiar la intrare, ca să mai degajez spaţiul din camera noastră” - mi-a spus Adrian înainte de a ieşi din bucătărie afară, hotărât să se ocupe în după amiaza aceea de anumite lucrări din grădină, respectiv să scoată aracii rămaşi înfipţi în pământ de la roşii şi fasole. Rămăseseră lujerii uscaţi ai plantelor agăţaţi pe ei şi arătau jalnic. Vroia să scoată aracii  şi să lase uscăciunile alea direct pe pământ, să putrezească acolo, acţionând ca îngrăşămant organic peste iarnă.



Eu am strâns masa, am spălat vasele şi m-am îndreptat apoi spre cămară să iau aspiratorul. Am deschis uşa şi.... am încremenit, am ţipat şi am dat un pas înapoi, nu neapărat în ordinea asta, fiind gata-gata să mă împiedic de Ema, care o zbughise lângă mine imediat ce plecasem din bucătărie, aşa cum făcea ea tot timpul, ca să nu mă scape din raza ei vizuală. “Şoareceleeeee!!!!!!!” 



Am ieşit val-vartej din cămară şi am trântit instant şi cu foc uşa după mine. Apoi, pentru siguranţă, am mai făcut încă un pas înapoi. Preventiv. Să nu iasă dihania după mine şi să mă prindă-n cadrul uşii. Apoi am inspirat adânc. Pfiuuuuuu!!!! Prin ce trecusem!!!!



Eram singură prin casă, deci nu mă auzise nimeni, nu sărise nimeni în ajutorul meu şi nici nu se întrezărea nimeni să mă salveze de bestia aia colţoasă din cămară. Şeful departamentului cu deratizarea era.... era...  Ah! da. Nu aveam un asemenea şef. Postul era vacant. De fapt, da, nici nu prevăzusem în schemă un asemenea post. Fiecare era pe cont propriu. Adrian era prin grădină şi nici nu bănuia în ce pericol extrem fusesem. 



Dacă mă înghiţea cu fulgi cu tot şoarecele ăla uriaş, violent şi... şi.... şi... agresiv? Da, da, da, agresiv! Ce?! Voi nu ştiţi ce agresivi pot deveni şoarecii când sunt surprinşi în flagrant delict! Fuga aceluia văzut de mine a fost o dovadă evidentă, ostentativă, as putea spune, de agresivitate. Altfel, ar fi putut – nu-i aşa? - să-şi ceară scuze, să plece şi el ca tot şoarecele cu bune maniere, în mod elegant şi onorabil, astupând toate găurile în urma lui. Dar el, nu! El a fugit ca un turbat, ca glontele din puşcă, hotărât, fără nici o îndoială, să se întoarcă la mine cu gânduri de rozătoare răzbunătoare, mişeleşte, pe furiş, în plină noapte viitoare, atunci când somnul îmi va fi mai dulce şi visele mai liniştite, să-mi arate el mie, ca într-un triller de vineri seara de la televizor, foşnind ameninţător, ronţăind sângeros te miri ce prin cămara aceea, încrâncenându-se să-mi tulbure mie somnul cum numai în filmele de groază văzuse el, stimabilul!  



Ghinionul lui a fost că l-am văzut. Un boţ negru şi iute de viaţă. Cât o nucă. A trecut într-o fracţiune de secundă de la stânga la dreaptă, dispărând direct sub rafturile vechi ale bunicilor. Dacă nu l-aş fi văzut, cine ştie cât m-aş fi perpelit întrebându-mă ce namilă de dragon se ascundea acolo, pe sub rafturi, ce şobolan îngrozitor ne dădea târcoale prin preajmă, ce animal feroce se ascundea prin toate ungherele încă necunoscute ale casei?!



Când i-am povestit lui Adrian, nu prea ştia cum să mă ia: sa râda sau să mă liniştească? Pe de-o parte m-ar fi încurajat şi mi-ar fi spus cuvinte de liniştire, nefiind mare lucru ceea ce mi se întâmplase, pe de altă parte ar fi glumit un pic pe seama mea, văzându-mă cât de agitată eram şi cum gesticulam în urma extraordinarului, teribilului şi nemaiauzitului incident de proporţii cosmice.

-“Şi cât de mare era, pisoiaşul meu? Şi ce culoare avea? Şi unde a fugit? Şi ce-ai făcut? Hai să vedem.” – tatona el terenul să vadă cum să mă ia.

- “Ştii ceva? Eu acolo nu mai intru! Şi, în plus, am treabă la bucătărie.” 



Până-n seară, am uitat de şoarece. După o zi agitată, pe drumuri şi cu treburi (curăţenie, urmărit foc să nu se stingă, cărat lemne în casă, diverse prin grădină şi altele diverse prin casă), Adrian a vrut să se odihnească un pic. O jumătate de oră sau o oră  de somn îi încărcau bateriile perfect. Poate şi mie mi-ar fi prins bine, dar am preferat, ca, în timpul odihnei lui, să-mi fac o cafea şi să mă retrag la calculator pentru a redacta această poveste. Însă, până să adoarmă, o tot auzea pe Ema pe jos vânzolindu-se dintr-un colţ în altul al camerei şi ronţăind ceva. Temându-se să nu înghită vreo aşchie de lemn, ori  cine-ştie-ce, m-a strigat pe mine din bucătărie s-o iau şi s-o ţin cu mine. Doar că, exact atunci când el m-a strigat, eu tocmai luam de pe foc, de pe plita încinsă, oala cu năutul fiert şi mă pregăteam să deschid uşa spre bucătăria de vară, cumva cu cotul mâinii drepte, ca să o las acolo să se răcească. Când l-am auzit strigând, n-am înţeles ce-a spus şi l-am rugat să repete. În momentul în care el a repetat, încercând să fiu atentă la el, ca să înţeleg ce doreşte, am întors un pic capul spre stânga. Cotul mâinii drepte mi-a alunecat pe clanţă, iar oala din mâinile mele, de asemenea, a hotărât că nu-şi poate ţine singură echilibrul, aşa că a decis să se răstoarne şi ea, frumuşel, într-o parte. Într-o clipă, jumătate din oala cu năut, cu apa clocotită cu tot, era pe jos şi, o parte, pe piciorul meu drept. 



Am ţipat scurt, mai mult speriată decât opărită, m-am echilibrat, am salvat restul de jumătate, am tras repede şoseta îmbibată de apă fiartă de pe piciorul drept şi l-am asigurat repede pe Adrian că totul este în regulă, să fie liniştit, că vin imediat s-o iau pe Ema. Dar aşa aveam nişte nervi de îmi venea să dau de câteva ori ocolul pământului, să ţâşnesc cu viteza luminii spre lună şi să fac, de cel puţin două ori, drumul până pe Marte şi înapoi!!! De nervi, de furie, de usturime a pielii, de disperare că toate mi se păreau anapoda puse, prea înghesuite, prea peste mână, prea stresante.



Am luat-o pe Ema, am legat-o cu lesa în coşuleţul ei şi m-am apucat, plângând de ciudă pentru ce făcusem, să strâng răniţii de pe câmpul de luptă, respectiv, boabele de năut răsturnate pe jos. După ce i-am cules unul câte unul, i-am spălat bine, sub jet puternic de apă rece, i-am mai pus un pic pe foc, să mai dea într-un clocot, să-i resuscitez, adică, apoi am pus oala la răcit, în bucătaria de vară. În final, mi-am oblojit şi eu rănile. Exagerez, desigur. N-am avut nimic. Chiar. Pe bune. O banală usturime pe vârful degetului mare, care mi-a trecut într-o jumătate de oră după ce, trezindu-se Adrian şi povestindu-i ce-am păţit, a insistat să-mi pun pe pielea înroşită câteva picături de propolis.



Seara a decurs în linişte şi pace. Doar Adrian încă mai era stresat din cauza focurilor. Îi dădeau foarte multă bătaie de cap. Lemnul de care dispuneam era verde, cea mai mare parte din el. Se aprindea greu, scotea fum, mereu trebuia să deschidem uşile spre afară ca să aerisim şi să nu inhalăm fumul ăla înnecăcios. Plus că bucăţile de lemn tăiate de doamna Maria erau pe sfârşite, iar noi nu puteam să aşteptăm până când avea ea timp din nou ca să vină cu toporul ei să ne mai taie lemne. Trebuia neapărat să ne cumpărăm şi noi un topor şi să începem să ne descurcăm pe cont propriu. Aşa că am trecut pe lista noastră de cumpărături câteva obiecte suplimentare: topoare, tăvi de metal pentru cenuşă şi scântei, găleată de metal, făraş pentru scos cenuşa din sobe, cleşte pentru lemne, vopsea albă, pe bază de apă, ca să vopsesc în alb dulapul ăla de bucătărie pe care nu-l mai suportam să-l văd în culoarea aia turbată, verzulie, deloc potrivită gusturilor mele de bucureşteancă simandicoasă, pensule, dar şi bronz pentru a colora uşile sobelor. Încet, încet, ne descopeream necesităţile specifice locului şi ne adaptam la ele. 



Tot discutând amândoi, în timp ce serveam masa de seară, am ajuns la concluzia că era indicat să facem încă un drum în orăşelul apropiat chiar a doua zi ca să ne cumpărăm cele de pe listă.

Această decizie ne-a ridicat din nou nivelul optimismului la cotele normale, după ce scăzuse îngrijorător, sub cota de avarie în timpul zilei, văzând cât de greu era să aprindem şi să menţinem focul în sobele alea afurisite, care păreau că, pur şi simplu, nu suportau focul făcut de noi! De, dom’ne, ele - sobe de ţară, muncite, dintr-o bucată, care văzuseră multe lemne la viaţa lor şi care trecuseră prin multe şi grele ierni de la începuturile lor îndepărtate, în timp ce noi  - orăşeni finuţi, serioşi, hotărâţi, dedicaţi, dar, de! fără experienţă. Un CV pe care ‘mnealor nu-l prea agreau, stropşindu-se spre noi ca nişte vrăjitoare furioase cu vălătuci negri de fum atunci când le băgam în guri câte vreun buştean nou, proaspăt tăiat cu drujba, deci tânăr şi el şi fără experienţa anului de stat la uscat în soare şi vânt.




Ne-am culcat în seara aceea încrezători în topoarele cele noi pe care aveam să le cumpărăm, în ajutorul lor de nădejde, dar şi hotărâţi ca să căutăm pe internet metode alternative la lemnele din dotare. Poate nişte lemne gata tăiate? Poate nişte brichete din rumeguş presat? Citise Adrian pe fugă nişte materiale, dar în seara aceea şi-a propus să aprofundeze subiectul. Drept este că nu se aşteptase ca aprinderea focului să fie atât de problematică. Trebuia ruptă pisica în două şi găsită o soluţie practică, astfel încât, atunci când aveau să vină gerurile cele năprasnice, să ne găsească mult mai bine pregătiţi, să nu fim nevoiţi să depunem atât de mult efort şi să nu  mai avem atât stres din acest motiv.



După rugăciunea de seară, am adormit cu gândul la ce aveam să facem a doua zi şi la toate planurile privind grădina. “Mulţumim, Doamne, pentru tot!”



De Speedy Gonzales uitasem complet, dar, aşa cum aveam să constatăm ulterior, el nu ne uitase pe noi...



Din Grădina lui Dumnezeu:  10.02.2016




***








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu