Grădina lui Dumnezeu (35) - Bunica a părăsit această lume

Pe 1 Februarie 2016 Bunica a părăsit această lume.

Pe 3 februarie au îngropat-o.

Avea 85 de ani.

A rezistat departe de Grădină doar două luni şi jumătate. Pământul pe care Bunicii îşi construiseră casa, pe care îşi crescuseră copiii şi nepoţii, cel pe care ni-l vânduseră nouă la începutul lui octombrie 2015 şi căruia noi îi spunem “Grădina lui Dumnezeu”, fusese pământul ei natal, al bunicii adică. După ce ni l-au vândut nouă, au plecat către un alt pământ, într-o altă casă, lăsându-se în grija nepoţilor şi sperând la bătrâneţi mai liniştite, mai uşoare şi mai tihnite. Boala ei, însă, nevindecabilă, şi-a urmat cursul început mai demult, cu mai mulţi ani înainte. Ar fi vrut ea, Necruţătoarea, să o trimită pe Bunica pe cealaltă lume de mai multe ori în acel răstimp. Dar Dumnezeu nu i-a permis. Mai erau treburi de rezolvat aici. Însă, după ce acestea au fost încheiate şi rostul împlinit, timpul îngăduit i-a fost încheiat.

Cu o săptămână înainte de final au vrut s-o ducă din nou la spital. N-au mai primit-o. Nu mai puteau face nimic pentru ea. Cu două zile înainte de plecare a încetat să mai mănânce. Când a sosit clipa aceea sfântă, binecuvântată pentru ea, îngerii au sosit în alai şi i-au întâmpinat sufletul în trecerea spre celălalt tărâm, cel de dincolo de lume. I l-au luat în braţele lor luminoase, i l-au îmbrăcat în lumina aurie şi i l-au ridicat, învăluit în aripile lor albe, înspre Împărăţia Domnului înspre închinare, mulţumire, iertare şi împăcare. Şi înspre mântuire.

Toate cele ale lumii acesteia au rămas undeva în urma ei...

Toate cele ale lumii acesteia ne-au rămas nouă, celor ce suntem în ea, celor ce o reconstruim, o îmbogăţim, o înfrumuseţăm şi o înălţăm la rang de Grădină a lui Dumnezeu. Facem asta pentru acest prezent, dar şi pentru vremea aceea (care va veni curând) când lumea aceasta va fi, în Sine, una şi aceeaşi cu toate multele celelalte lumi câte există în Împărăţia Lui. Una şi aceeaşi, fără graniţe, fără teamă de abandon, de porţi ferecate, fără teamă de treceri dincolo de praguri, fără teamă de risipire în neant, de pierdere în neştiut.

Pe acolo, pe  sus, pe undeva, prin celestele şi infinitele zări necuprinse de ochi, de imaginaţie sau de gânduri, pluteşte acum sufletul Bunicii. Ea ŞTIE. SIMTE. ESTE. Îmi place să cred asta. Ca un fel de promisiune, după un adânc sentiment de recunoştinţă.

O întâlnisem pe Bunica pentru prima dată în urmă cu cinci luni, pe 23 august 2015. Timpul acela, al cunoaşterii, îmi părea la începutul lui februarie, la momentul plecării ei, aproape ireal. Parcă mai ieri ne întâmpina pentru prima dată la poartă zâmbind, de parcă îşi întâmpina proprii ei nepoţi. Parcă mai ieri ne îmbia cu prune scuturate din livadă de către Bunicul, ori cu mere, pere şi struguri. Parcă mai ieri vorbeam în faţa casei despre florile din grădină, despre legume şi zarzavaturi, despre pisicile năzdrăvane pe care le avea prin curte şi despre căţei. Cât de în urmă a rămas timpul acela... Parcă nici n-a fost trăit aievea....

Dar Oglinzile Sufletului vorbesc...

Dumnezeu îi adusese la sfârşitul acelui august, în faţa porţii, pe tinerii aceia din Bucureşti cu un rost mai presus de înţelegerea lor, a tuturor. Lor, Bunicilor, le-a plăcut de ei şi i-a primit cu braţele deschise. Nu prea înţelese Bunica atunci de ce vroiau ei să se mute de la oraş în satul lor, de ce vroiau să cumpere casa lor (casa în care îmbătrânise împreună cu Bunicul, în care ajunseseră împreună  la peste 85 de ani), dar păreau amândoi serioşi şi cuminţi. A înţeles de la ei că vor să se mute la ţară, să lucreze pământul, să trăiască în aer curat, în natură, în linişte şi pace. La început a fost cam circumspectă, dar, apoi, i-a crezut. Mai ales după ce i-a văzut cu câtă admiraţie privesc grădina, florile. Ştia că vor avea grijă şi de casă. Munca lor de o viaţă nu avea să se piardă, nu avea să se risipească în vânt. 

Cineva le va duce mai departe gospodăria. Cineva vrednic se va îngriji de curţile lor, de animăluţele ce aveau să rămână acolo. Cineva va trăi şi se va bucura pe pământul acela mai departe, îl va umple şi îl va înconjura cu energie nouă, rodnică şi protectoare, va însufleţi zidurile, va repara gardurile, va sădi copaci noi şi răsaduri multe, va planta şi îngriji flori nenumărate, puzderie de flori, în zeci de culori, peste tot, în toate colţurile gospodăriei, cu aceeaşi încântare pe care o avusese ea, Bunica, până nu demult. Da, era mulţumită. Le va preda ştafeta împăcată. Bunicul va tânji, poate, o vreme după tot ce rămânea în urmă, ştia ea asta. Dar, atât timp cât Dumnezeu avea să-i mai îngăduie şi lui să mai trăiască în această lume, avea să fie sub grija nepotului pe care ei îl crescuseră de mic, un om bun, iubitor. Când timpul avea să i se sfârşească şi lui, aveau să se reîntâlnească iar. Dincolo de lume. Dincolo de porţi.  Dincolo de ceruri. Acolo unde nu mai sunt nici suferinţe, nici lipsuri. Nici nevoi, nici lacrimi. Acolo unde este doar iubirea sfântă a lui Dumnezeu. Într-un loc nesfârşit, “în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă veşnică, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit.”

„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).

“Cel ce prin adâncul înţelepciunii,
cu iubirea de oameni toate le chiverniseşti
şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti;
Unule, Ziditorule, odihneşte, Doamne,
sufletul adormitului robului Tău,
că spre Tine nădejdea şi-a pus,
spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru.”
(Tropar, glasul 8)

,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

Din Grădina lui Dumnezeu: 26.02.201

***