Grădina lui Dumnezeu (28) A treia zi în Grădina lui Dumnezeu

 

A treia zi: miercuri, 02 decembrie

Noapte. Noapte adâncă. Beznă. Linişte. Doar câteva ţipete de bufniţă taie întunericul de dincolo de geamuri.  “Oare ce m-a trezit? Deodată aud un foşnet. Ce gâjganie nesuferită, ce lighioană fără scrupule mişună de capul ei prin casa noastră şi trezeşte lumea din somn la ora asta?! Hahhh???..... Ce? Un ronţăit? Şsssst... Nuuuuu... Vaaaai!!! Nu se poate!!! Un şoarece!!” – exclam în gând. “Ce altceva ar putea fi?” Mi-am concentrat auzul spre cămară. Da, de acolo venea foşnetul. “Sigur este un şoarece!” - concluzionez. Şi m-am întors pe partea cealaltă.

“Sufleţel, ai auzit astă noapte şoarecele?”

“Care şoarece?”

“Cum care? Din cămară.”

“Cred că ţi s-a părut.” - încercă el să mă liniştească.

“Nu, nu mi s-a părut.”

“Eu nu cred ca era un şoarece, pisoiaş. Ţi s-a părut...”

“Ok, poate....” accept eu evaziv. La urma urmei, încă nu eram familiarizată cu zgomotele casei.

Ne-am ridicat din pat după hârjoneala de dimineaţă cu Ţunţurica-Ema şi ne-am îndreptat toţi trei spre bucătărie. Acolo trebuia să facem mai întâi focul ca să putem servi micul dejun. Spălat pe faţă, pe dinţi (cu apă păstrată noaptea pe sobă, ca să fie mai caldă, căci în zilele anterioare folosisem apa de la chiuvetă şi îmi îngheţaseră dinţii, creierii, mâinile, tot.....) şi împrăştiat trupe de infanterie spre obiectivele ţintă ale dimineţii: de adus lemne (încă mai aveam lemne sparte de doamna Maria), de făcut focul, de pregătit masa, cafeaua şi ceaiul. Din fericire focurile s-au aprins foarte repede şi am mâncat într-o atmosferă plăcută, ascultând Mozart (este extraordinar Mozart ăsta, dimineaţa) şi delectându-ne, în paralel, şi cu trosnitul lemnelor din sobă.

Nici n-am apucat să strângem masa că am auzit voci în curte. Venise domnul Ion împreună cu vecinul lui, cu drujbele, ca să taie buştenii din curte. O remorcă plină  - atât comandasem - de zece milioane de lei. Îi lăsasem bani Bunicului când semnasem contractul de vânzare-cumpărare, iar el se ocupase de restul. În ziua când ne-am mutat, găsisem butucii aceia uriaşi de stejar răsturnaţi într-o parte a curţii. Dar era lemn verde. Pentru foc aveam să-l folosim în combinaţie cu lemn uscat, lăsat pentru noi de bunici în hambar. 

În timp ce afară cele două drujbe mâncau sănătos din buşteni, porţionându-i în bucăţi de vreo 30 cm, înăuntru noi doi ne continuam treburile prin casă: curăţenie şi despachetări. Eram hotărâtă să dau gata dulapul acela nesuferit. Ceea ce am şi făcut. I-am pus genunchiul pe grumaz şi l-am somat să se predea. Knok-out. Am pus pe rafturi hârtie de împachetat colorată, frumoasă, adusă din Bucureşti, iar pe deasupra am pus folie transparentă, deasemenea cumpărată dinainte din capitală, la metru. Ne-am gândit că, cine ştie, poate ne va fi de folos la vreun acoperiş - poate chiar la cel de la bucătăria de vară, care nu ne inspira prea mare încredere. Apoi am aranjat în interiorul dulapului vesela de bucătărie. Eram foarte mulţumită! În sfârşit, scăpasem de aglomeraţia aceea de vase de pe canapeaua din bucătărie, de muntele de mărunţişuri depozitate deasupra unui sertar. Puteam şti, de atunci încolo, unde găseam ceva când aveam nevoie. Era o mare victorie!

La fel ca şi victoria lui Adrian, care m-a anunţat la un moment dat că a despachetat toate cutiile şi că le-a pliat undeva, într-o cameră, rămânându-i de lucru doar sacii. Asta chiar că trebuia sărbătorit!

În curte, drujbele munceau cu nădejde. Se mai opreau din când în când, apoi porneau zbârnâind şi mai pofticioase, tăind lemn după lemn. Totuşi, după un timp a început să mi se pară că durează prea mult. Aş fi vrut ca oamenii aceia să plece ca să pot merge nestingherită la toaleta din curte. Buştenii fuseseră răsturnaţi din remorcă exact în faţa toaletei. Mă jenam să intru acolo cu ei prin preajmă. Aşa că am facut apel la situaţia de forţă majoră şi l-am rugat pe Adrian să montăm în baie noua noastră toaletă ecologică. Nu avusesem timp de ea până atunci şi nici nu fusese o prioritate. Până în momentul acela. Montarea ei, citirea instrucţiunilor, echiparea cu soluţiile necesare şi cu apă au durat vreo 10-15 de minute. Nu am cuvinte să descriu cât de încântată am fost de această invenţie ingenioasă, minune a tehnicii, inovaţie fantastică, soluţie practică, igienică şi confortabilă! Deja puteam spune că nivelul nostru de confort crescuse cu câteva mii de stele! Bine, mă rog, doar cu câteva margarete. Ok, ok, fie, dar măcar cu câteva păpădii în plus tot crescuse peste nivelul anterior! Care era nivelul anterior? 2 Scaieti. Ufffff, bine, recunosc cinstit.....1 Ciuline amărât. Dar tare ţepos, mama lui de ciuline!

Puţin după prânz s-au oprit drujbele de tot. Nepotul bunicului şi vecinul lui vroiau să plece, îşi încheiaseră treaba pe ziua aceea. Terminaseră benzina din rezervoarele drujbelor şi nu mai puteau continua. Oricum, făcuseră treaba bună şi multă. Tăiaseră cam jumătate din buşteni şi conveniseră cu Adrian să revină peste două zile să termine şi restul. După ce au fost plătiţi, conform înţelegerii, au plecat mulţumiţi. Noi, de asemenea, am rămas mulţumiţi. Mirosea frumos în curte, a rumeguş proaspăt şi cald. Îmi propusesem să ies mai târziu cu o mătură şi un făraş să adun din el cât puteam mai mult de printre buştenii tăiaţi şi împrăştiatţ primprejur. Ştiam că ne va fi de mare folos.

După ce ei au plecat Adrian mi-a spus scurt: “Pisoiaş, îmbracă-te, ia-o pe Ema şi hai în grădină.” Uraaaaaa!!!! Uraaaaa!!!! Parcă trăsesem lozul câştigător, aşa am sărit în sus de bucurie. Am căutat repede steagul, mi-am luat aparatul foto şi am pornit împreună, în flanc aliniat, spre grădină. 

Nu pot descrie în cuvinte ce-am simţit mergând de-a lungul terenului, până spre capătul lui, trecând, pe rând, de partea cea mare, dedicată culturilor legumicole, unde am zărit tufe de salată încă verde, câteva căpăţâni de varză şi un dovleac mare cât o minge de fotbal, şi apoi trecând mai departe spre via cea mare, spre livadă şi, mai departe, spre via cea mică.  Parcă eram într-o excursie. Pământul era reavăn pe ici, pe colo, dar destul de uscat pe cea mai mare parte a lui, deci am putut călca fără să ne murdărim de noroi. În livadă - cel mai, şi cel mai, şi cel mai frumos loc al proprietăţii!!! -   peste tot printre copaci era iarbă verde şi grasă, un covor gros de gazon netuns din care se înălţau spre cer trunchiurile prunilor desfrunziţi.

Adrian o luase pe Ema şi o ţinea de lesă, iar ea zburda ca un ied zăpăcit, în toate direcţiile. Era fascinată de atâta spaţiu în jurul ei. Ca şi mine, de altfel. Alerga cu mare viteză, sărind sprinţară ca un iepure şi nu se mai sătura mirosind pământul, plantele, rădăcinile de porump rămase pe câmp, totul. Nu mai conta că era cam răcoare şi pentru ea. Frigul părea să nu mai aibă nici o relevanţă pentru noi două.

Alergam ca un copil cu aparatul foto în mâini, pe lângă marginea terenului de zarzavaturi, apoi pe lângă rândurile de vie, cu respiraţia întretăiată de emoţie şi de frig, căutând cu privirile zarea, şi dealurile, şi cerul.

La un moment dat Adrian a luat-o pe Ema în braţe şi a grăbit pasul înainte, în timp ce eu nu mă opream din fotografiat. În livadă i-am ajuns din urmă. Am legat steagul de unul din pomi şi am făcut câteva fotografii. Mi s-a părut magic! Parcă eram un elev care chiulise de la ore şi care alerga acum pe câmpuri liber şi fericit. 

 

 

 

Apoi am fugit până la capătul terenului, unde, dincolo de Grădină, în capătul ei, cele două biserici, una ortodoxă, cu mănăstirea alături, şi cealaltă, nefolosită de foarte mulţi ani, în prezent părăsită şi închisă, se înălţau solemne pe coama dealului, cu crucile lor semeţe spre văzduh. Cea din vârful dealului, se vedea acum mult mai bine din mijlocul pâlcului de pădure desfrunzit care o înconjura. În vară, când pădurea era bogat înverzită, abia îi zărisem turlele de după coroanele pomilor. Ziua aceea de decembrie ne prilejuise să-i vedem profilul negru ridicându-se printre trunchiurile negre ale copacilor pădurii, amintindu-ne că ne propusesem să facem cât mai curând o plimbare prin împrejurimi, să vedem ambele biserici şi restul satului. 

La întoarcerea spre casă am constatat câteva muşuroaie de cârtiţe în zona unde bunicii avusesera cultivat porumb. No problem! Asta e. Sunt şi ele fiinţele Domnului, nu? Vom găsi noi o soluţie să convieţuim cu ele. Vom convoca la un consiliu de familie întreg clanul cârtiţesc şi îl vom ruga pe Mai-Marele-Rege-Împărat-Bulibaşă-al-Cârtiţelor să nu ne devasteze grădina. În schimb, le puteam propune o zonă în care să le cultivăm şi lor ceva de-ale gurii, să aibă şi “famelia” lor ce mânca. Mi-am amintit că doamna Maria îmi spusese că ei foloseau pământul acela afânat din muşuroaiele de cârtiţe la flori, sau, primăvara, la răsăduri. Eu aveam deja un plan: aveam de gând să taiem tufele de trandafiri până la vreo 30 cm deasupra solului şi să-mi fac din crengile tăiate mai multi butaşi, aşa cum văzusem pe internet, pe care să-i plantez în faţa casei, într-un rând care să mărginească trotuarul care făcea legătura între poartă şi cele două intrări în casă.

Adrian grăbise pasul înspre casă şi tot striga la mine să vin şi eu, îngrijorat să nu răcesc, crezând că îmi era frig. “Hai, puiu’, că este frig!” “Vin acum! Imediat!” “Hai, pisoiaş, să nu răceşti!” ‘Sunt gata, încă o poză şi vin!” “Hai, puiuţ, e prea frig, nu mai sta afară!” “Vin, vin, sufleţel, gata, uite, acum vin!”

Intraţi înapoi în casă, la căldură, ne-a atras atenţia din nou apatia Emei. Chiar de dimineaţă ni se păruse că parcă ceva nu era în regulă cu ea. Parcă nu mai era atât de jucăuşă şi parcă prea scâncea tot timpul. Mai întâi ne-am zis că este din cauză că prea o lăsasem singură, luându-ne cu treaba. Dar nici nu mâncase şi nici apă nu băuse. Asta nu era deloc în regulă. Era deja prânzul, iar ea era un puiuţ care până în prânz mânca cel puţin o dată. “Eu zic să ne îmbrăcăm şi să mergem în oraş, la un veterinar, pisoiaş. Nu-mi place deloc cum arată.” “Ok, să mergem.” 

 

Căutat pe internet o adresa de veterinar din orăşelul apropiat, îmbrăcat, urcat val-vârtej în maşină, condus 10-15 minute şi intrat în incintă - un magazin cu produse pentru animale, iar, în spate, cabinetul doctoriţei. Ne-a preluat asistentul, a analizat-o, a palpat-o şi ne-a pus câteva întrebări, apoi a venit si doctoriţa, care, şi ea, a analizat-o, a palpat-o şi ne-a pus aceleaşi întrebări. I-au făcut o injecţie de calmare, i-au dat câteva boabe de dietă specială, pentru situaţia în care ar fi fost vorba de o indigestie şi am plecat. Cel mai probabil chiar făcuse o indigestie de la completarea alimentaţiei ei (formată până atunci strict din boabe Royal Starter Junior, speciale pentru pui) cu bucăţele din brânza primită cu ocazia vizitei la familia domnului Ion.

La întoarcerea acasă, Adrian a făcut focurile în cele două sobe, în bucătărie şi în camera noastră, cea în care dormeam, am mâncat de prânz, apoi ne-am continuat micile treburi de curăţenie şi despachetare.

După amiaza am primit din nou vizita doamnei Maria. Venise ca să verifice dacă mai avem lemne pentru sobe. Nu prea mai aveam. Aşa că s-a apucat să mai spargă câţiva buşteni: şi din cei uscaţi şi din cei verzi. Cu ocazia asta, mi-am luat şi eu o găleată şi un făraş şi m-am apucat să strâng din rumeguşul format de la tăierea cu drujbele, conversând, în paralel cu ea. Am vorbit o mulţime! Despre familia ei, despre oamenii din sat, despre bunici. C-aşa-i în sat, oamenii povestesc foarte uşor şi foarte mult. Îşi deschid inima şi îşi spun năduful oricui are răbdare să-i asculte. Comunicând şi empatizând cu ea, s-a simţit ascultată şi înţeleasă oarecâtva.  Apoi a venit vorba de câinii bunicilor.

-“Apropos, cum îi cheamă? Că am vrut să-i strig, să le dau de mâncare, dar n-am ştiut cum.”

 - “Cum îi cheamă? “Cuţu”, cum să-i cheme? Că la noi nu se dă nume la câni.”

-“Ah, nu? – întreb eu surprinsă – De-acum înainte aceştia doi au câte un nume: cel mare, Toni, iar cel mic, Rex.” Atunci încă nu ştiam că Rex este, de fapt, o “ea”, şi că urma să devină Gina (Chichina).

 S-a uitat la mine zâmbind, ca şi cum se fi aştepta să-i confirm că făcusem o glumă. “Da, da, aşa să-i strigaţi de acum înainte. Îşi vor învăţa fiecare numele dacă sunt strigaţi aşa tot timpul.” Destul de sceptică, dar zâmbind în continuare, amuzată de o aşa grozăvie – auzi, câinii să aibă nume! – mi-a arătat în magazie cum ordonase ea lemnele, cele verzi şi cele uscate şi, înainte de a pleca, mi-a dat ultimele indicaţii despre cum să le combinam.

După plecarea ei, am făcut şi noi o pauză binemeritată. Adrian s-a dus în grădină, a luat dovleacul pe care-l văzusem dimineaţă şi mi l-a adus mie. “Ei, ce zici, pisoiaş? O fi bun? Poti să faci ceva cu el? Avem cum să-l coacem?” “Bineînţeles! Măcar încercăm şi vedem ce iese.”

L-am spălat, l-am tăiat în două, i-am scos seminţele şi l-am băgat în cuptorul tip cizmă al sobei din bucătărie. A stat acolo câteva ore, în căldura molcomă, emanată de focul mic, întreţinut aşa constant. Iar când l-am scos seara, la masă, a fost atât de bun! Doamne, atât de bun!!! Am dat şi eu fuga în grădină şi am rupt un braţ de frunze, atât din salata văzută pe acolo, cât şi vreo două căpăţâni mici de varză. Astfel, masa de seară a fost completată cu prima salată făcută din ingrediente culese chiar din grădina noastră. Nu fuseseră rodul muncii noastre, dar ne fuseseră lăsate nouă. Aşa că... le-am mâncat.

 

Seara, după masă, n-am mai făcut mare lucru. Am rămas în bucătărie pe canapea, cu cănile de ceai aburinde în mâini şi am stat de vorbă, am schimbat impresii în privinţa primelor zile şi am tras primele concluzii. Pe o foaie de hârtie am început să trecem anumite bunuri/obiecte/scule care ne lipseau şi pe care le identificasem a ne fi de strictă necesitate pentru minimum de confort. Aveam să completăm această listă şi în zilele următoare, astfel încât, la următorul drum în oraş, să ni le cumpărăm.

Vorbeam, priveam interiorul acela de ţară al bucătăriei şi vizualizam întreaga gospodărie modestă, simţeam în trup oboseala acumulată în acele zile, dar, cu toate acestea, trăiam o stare de bine cum rar îmi fusese dat să simt. Mă simteam ACASĂ. Întreg sufletul meu recunoştea starea aceea de “acasă” şi se bucura. Eram ACASĂ. Mi se bucura şi îmi zâmbea întrega mea fiinţă. Chipul, ochii, gura îmi erau toate un zâmbet. “Mi-e atât de bine! E atât de plăcut! Mulţumim, Doamne!” m-am auzit la un moment dat gândind cu glas tare.... Zâmbetul lui, o oglindă a zâmbetului meu, a fost confirmarea  fără cuvinte. Ştia ce simt.

“Mă bucur atât de mult că am ajuns azi, împreună, în grădină, sufleţel...”

Din Grădina lui Dumnezeu: 08.02.2016

***