A cincea zi:
vineri, 04 decembrie
“Ştii, noaptea asta n-am mai auzit şoarecele ăla.”
“Eşti sigură că a fost un şoarece? Poate au fost doar zgomote de la sobă.”
“Nu, iubitule, a fost un şoarece! Ţi-am spus că l-am văzut. Am ştiut eu că era un şoarece. Îl auzisem foarte
clar cum rodea ceva în cămară. Să ne uitam azi să vedem ce rodea. Dar,
este ciudat, astă noapte nu l-am mai auzit.“
“O fi plecat la familia lui.”
Îmbiindu-ne
unul pe altul, dar, mai ales, încurajaţi şi
sustinuţi conştiincios de Ema, am reuşit până
la urmă să ieşim de sub pilotă.
Igiena
de dimineaţă, cu spălatul pe faţă şi pe dinţi, era deja un
proces pe care reuşisem să-l punem la punct, astfel încât să nu ne mai chinuim, aşa ca în primele zile, cu apă rece. Stabilisem şi locul din dulapul de bucătărie unde să ne
tinem obiectele de igienă până aveam să ne organizăm şi baia. Astfel, nu mai alergam de la o sacoşă
la alta, de la un bagaj la altul, sau din bucătărie în cameră şi
înapoi, după fiecare lucru de
care aveam nevoie în acest sens. Asta era o victorie extraordinară, pentru care arborasem deja un steag
uriaş pe reduta vieţii noastre de la ţară,
steag pe care îl fluturam ferm către
toate zările. Cum, de altfel, continuăm să facem şi acum, povestind despre asta, ca să ştie
şi alţii cât de important este ca dimineaţa,
după ce ai ieşit din scutece în frig, să-ţi găseşti imediat periuţa de dinţi, prosopul, crema de
faţă, spuma de bărbierit, ori after shave-ul, după caz. Este primordial! Asta, atât
pentru că nu vrei să le cauţi prin frig, dar, mai ales,
pentru că vrei să-ţi restaurezi cât mai repede stima
de sine, prin restaurarea, în primul rând, a stării de confort privind igiena personală.
Aici se impune o precizare importantă. Când am luat decizia de a ne muta de
la oraş la sat, noi, principiali din fire fiind, ne-am stabilit nişte standarde
de la care nu concepeam să facem rabat. Printre acestea se numărau şi cele
legate de igienă şi curăţenie. Adrian era ferm angajat în decizia lui de a se
bărbieri zilnic sau cel mult la două zile, aşa cum o făcea şi în Bucureşti.
Imaginea “omului cu barbă” nu i se potrivea şi, în consecinţă, decisese să nu
lase vicisitudinile vieţii de la ţară să-l transforme într-un bărbat neglijent
cu aspectul său. Avea de gând să se menţină, mai înainte de toate, mereu proaspăt
bărbierit, ştiind că acesta era, de obicei, primul aspect neglijat în
viaţa rurală. Ceea ce mie mi-a plăcut teribil de mult, desigur. Nu mă vedeam
absolut deloc sărutându-l printre nişte mustăţi ciufulite şi înţepătoare, ori
mângâindu-i o barbă lungă şi sârmoasă.
Pe de
altă parte, aveam şi eu un deziderat: să-mi menţin întreaga veselă de bucătărie
într-o perfectă curăţenie, exact ca la Bucureşti. Ştiam că, măcar la început,
aveam să mă confrunt cu oarece condiţii mai precare privind spălatul vaselor
şi, tocmai de aceea, îmi pregătisem psihic o doză impresionantă de tenacitate
în acest sens. Chinul cu încălzirea apei, cu folosirea a două ligheane, unul cu
detergent şi unul pentru limpezire, ori, chiar spălatul cu apă rece, le
trecusem la sacrificiu necesar, dacă nu se putea altfel, dar nu şi obligatoriu,
dacă erau soluţii de îmbunătăţire. Ştiam că, la ţară, acesta era unul din
aspectele cele mai neplăcute: vasele murdare – farfurii, căni, pahare, oale.
Îmi propusesem să fiu excesiv de consecventă în efortul meu şi să nu ajung
niciodată să fac vreun rabat, ori vreun compromis de la curăţenia impecabilă a
obiectelor pe care le foloseam în bucătărie şi nici de la igiena personală.
Curăţenia era şi este blazonul meu. Eticheta. Rangul. Ambiţia mea,
proprie şi personală, de a-mi dovedi mie însămi că pot aduce la sat condiţiile
vieţii curate şi civilizate de la oraş. Nu mă laud. Doar vă informez. Ca să
înţelegeţi consecinţele care derivă din acest deziderat.
Trebuie să subliniez că nimic nu mă stresează mai mult şi mai mult în
această viaţă decât mizeria. De orice fel, dar mizeria ad-literam mai presus de
orice. Probabil că am suferit enorm într-o altă viaţă din cauza acesteia şi am
rămas cu ceva amintiri înscrise în memoria mea ancestrală pe care o accesez şi
în această viaţă. De aceea, întotdeauna, înainte de orice activitate, înainte
de a mânca sau dormi, de a găti sau orice altceva, eu TREBUIE să mă asigur că
totul se desfăşoară într-un cadru curat, ordonat şi plăcut. Altfel, simt un disconfort
major, o stare de urgenţă, de iminenţă, care nu-mi dă linişte, mă streseaza şi
mă irită la maximum.
Revenind
la povestea noastră, odată înfăptuită operaţiunea
de igienă corporală a dimineţii, iar primul nivel de
confort fiind asigurat, se putea trece spre celelalte treburi ale zilei cu o
altă tragere de inimă, cu o altă stare de spirit, cu o notă de pozitivism deja activată. La Bucureşti asta era o rutină atât de banală încât
nici nu era luată în calcul ca
activitate zilnică, neapărat. La sat, totul trebuie luat în
calcul. Totul. Cu cât eşti mai atent la toate
aceste mici detalii ale vieţii şi ţi le
rezolvi cât mai repede, cu ingeniozitate şi
promptitudine, cu atât nivelul de confort şi
starea de bine creşte simţitor.
Buuuun,
am trecut la pregătirea micului
dejun. Cu o zi în urmă fiersesem
năutul din care trebuia să prepar humusul. Aşa că,
într-un castron, am amestecat repede boabele strecurate, pasta de susan, făcută tot de mine, vreo trei căţei
de usturoi tăiaţi mărunt, sare, ulei de măsline şi
apă şi le-am pasat bine cu blenderul, completând cu
apă şi cu ulei atât cât trebuia până am obţinut consistenţa dorită. Pasta de susan am făcut-o astfel: am copt la cuptor seminţele
de susan cumpărate de la
magazin, apoi am pasat cu blenderul o cantitate oarecare. Ele sunt foarte uleioase,
de aceea nu este indicată
folosirea râşniţei, ci a blenderului. Buuuun.
Acum, după ce aţi aflat şi reţeta mea de humus, ar trebui să-l şi
gustaţi ca să ştiţi despre ce vorbesc. Iese o bunătate de pastă tartinabilă, de
te lingi pe degete. Noi mâncăm humusul
pe felii de pâine prăjită, cu diverse salate, ori cu murături. Demenţial! Dacă
adăugăm, pentru diversificare, şi
tartine cu zacuscă, ori cu icre,
cu pastă de măsline, ori cu bucăţi mici de peşte preparat în diverse moduri sau din conserve,
iese o masă pe cinste! Sucul
verde de marţian (“prafuri de la mama-mare”) şi
fructele înainte de masă, iar la
final cafeaua, ori ceaiul, completează
zilnic micul nostru dejun, oriunde ar fi el servit.
După ce am strâns masa, am spălat vesela, apoi ne-am urcat în maşină
şi am plecat spre orăşelul din apropiere, pentru
cumpărăturile de rigoare. Oraşul ni
s-a părut liniştit în acea zi de vineri, la ora prânzului. Am
cumpărat tot ce ne trecuseram pe
listă, tăind cu satisfacţie, cu câte o linie, unul după altul, toate obiectele achiziţionate,
apoi ne-am întors acasă.
Nici
bine n-am ajuns în curte şi am descărcat marfa proaspată, aceea necesară îmbunătăţirii nivelului
de trai al bucureştenilor mutaţi la sat, că ne-am şi
trezit în curte cu vizita celor doi soţi, domnul Ion şi cu doamna Maria. Veniseră să ne aducă un
pachet cu carne şi cârnaţi, pentru că tocmai tăiaseră un porc în
ajun şi făceau şi ei pomana porcului cu
noi, aşa cum era obiceiul locului. “Dar noi nu mâncăm carne!” Atât am apucat
eu să zic, că doamna Maria m-a şi luat pe sus şi,
ca şi cum nici n-ar fi auzit ce-i spusesem,
ori de parcă îi vorbisem în
limbi străine, în chineză sau japoneză, din care, clar, nu pricepea o iotă şi, cum nici nu avea rost să facă vreun caz pe tema asta, m-a ignorat complet zicând:
-
“Luaţi şi puneţi în frigider.
Cârnaţii trebuie prăjiţi, carnea
cum vă place – prăjită sau fiartă, în
ciorbă.”
-
“Da, mulţumim, mulţumim. Pune-le în frigider, pisoiaş. Vedem noi...” a intervenit
Adrian imediat, ca să nu se simtă oamenii jigniţi de vreun refuz din
partea noastră, dar gândindu-se şi la câinii din dotare, care puteau fi hrăniţi împărăteşte din darul acela de preţ, nesperat.
Până atunci le dăduserăm doar nişte felii de pâine şi
nişte cartofi fierţi. Erau cartofi destui în
pivniţă, lăsaţi de bunici pentru noi. Toni se
mulţumise, săracul, cu ceea ce
primise, în timp ce aşchimodia aia mică de Gina făcuse nazuri şi fugise la vecinul
acela către care fusese direcţionată o vreme, până să venim noi. Acolo,
probabil, primea şi alte bunătăţuri, eventual mămăligă. Oricum, la început, ea venea mai rar pe la noi, ceea ce nu ne-a
deranjat mai deloc. Mai ales că într-o
seară îl asmuţise şi pe Toni la un lătrat agresiv către
Ema. Noroc că Adrian fusese
vigilent şi o luase repede în braţe, certându-i
pe amândoi. După episodul acela,
Gina a apărut destul de rar prin
curte, rămânându-ne în prejmă numai Toni. El era cuminte, docil şi o privea pe Ema doar cu o curiozitate plictisită. Totuşi,
încă nu-l lăsam nici pe el să se apropie de Ema la mai mult de
trei-patru metri, chiar dacă zăpăcita cea mică şi pufoasă,
curioasă din fire, fluşturatică
şi rebelă, s-ar fi dus glonţ la el, măcar să-l miroase
pe stimabilul. Că n-avusese încă ocazia de o aşa interacţiune apropiată cu vreun alt patruped până
atunci.
După alte câteva amabilităţi, domnul Ion a plecat la oi. Îi
venea rândul să stea cioban la
turmă o dată la trei zile. În ziua aceea era rândul
lui. Doamna Maria a rămas un pic
la noi, aşa că am invitat-o la o cafea.
-
“Lasă, că mâine-poimâine, o să vă aduc lapte covăsît.”
-
“Ce înseamnă covăsît?
Cum e laptele covăsît?”
-
“Păi, se fierbe
laptele bine, se lasă să se răcească puţin,
da’nu di tăt, numa’ puţin, să fie călduţ, apoi se toarnă în
el covăsală. Şi se covăsăşte.”
-
“Ce-i aia covăsală?”
-
“Păi, covăsala e aia de-o turnăm noi peste lapte să se covăsască.”
Ce
mai, îmi fusese dezvăluit Marele
Secret Universal, respectiv reţeta laptelui covăsît! Acesta era, indubitabil, în
cea mai mare siguranţă la mine, neputându-l divulga nimănui, nici chiar dacă aş
fi vrut. Procesul acela de producţie complicat şi
sofisticat, care necesita un ingredient special, ale cărui provenienţă şi compoziţie nu poate fi precizat aici sub nici
o formă (doar pe motivul că face parte din Marele Secret,
desigur, nicidecum că n-aş fi înţeles eu explicaţiile oferite cu
amabilitate) nu era în nici un pericol de a fi prea curând desecretizat.
Ne-a
amuzat atât de mult expresia laptelui covăsît, încât, mult timp după aceea, amândoi, eu şi Adrian, covăsam tot. Covăsam lemnele pentru foc, covăsam mâncarea, covăsam
o plimbare în grădină, o covăsam chiar şi pe Ema peste ochi, uneori, când ne scotea din
sărite cu miorlăiala ei interminabilă (atunci când era lăsată în casă prea mult
timp singură). “Ce mai faceţi?”
– ne întrebau ai noştri, cei din familie,
la telefon. “Tocmai
covăsam cenuşa din sobă.”
– răspundeam cu tonul
cel mai serios din lume, pentru ca, în secunda doi, să izbucnim amândoi în râs, imaginându-ne chipul nedumerit de la
capătul celălalt al telefonului. Dimineaţa ne-o începeam
după ce covăsam câte o cafea fierbinte sau
un ceai aromat, iar seara ne culcam după
ce mai covăsam câte un lemn în plus pe foc, peste jarul deja bine covăsît. O nebunie!
Miraculoasa
reţetă a laptelui covăsît îmi fusese cu drag împărtăşită,
dar am apreciat, desigur, şi dorinţa suplimentară a doamnei Maria de a participa
personal la integrarea noastră cât
mai rapidă şi uşoară la viaţa şi obiceiurile satului. “Să-mi
spuneţi dacă vreţi să mergeţi la magazinul de aici, din
sat. Merg cu dumneavoastră şi vă
prezint acolo, să se ştie cine sunteţi.”... “Când o să lucraţi grădina la primăvară să mă chemaţi, să vă ajut la sapat, la pus ceapă, fasole, spanac.” ... “Putem să punem şi noi nişte ceapă
aici, în grădină, la dumneavoastră? Că aşa făceam şi cu unchiu şi cu mătuşa şi îi mai
ajutam la muncă. Şi ni-i era
bine şi nouă şi lor. Poate ne lăsaţi nouă via aia mică, din
capăt, aşa cum făcea
unchiu, că noi îl ajutam să
lucre apoi şi via cea mare.” Şi tot aşa..... Apoi a plecat şi ea.
Adrian nu prea a participat la discuţii, fiind mai
preocupat de aprinderea focurilor, decât de reţeta laptelui covăsît. După ce a plecat doamna Maria, am pregătit masa şi am mâncat de prânz. Apoi, cele două topoare noi, cumpărate în dimineaţa aceea, se cereau cu
insistenţă testate. Mănuşile
de protecţie, ochelarii transparenţi de protecţie (special cumpărate din Bucureşti pentru diverse astfel de operaţiuni cu
factori de risc) şi curiozitatea în privinţa
topoarelor au devenit imediat ingredientele potrivite pentru aventura ce urma.
Eu
mi-am făcut de lucru prin casă. Mă mai opream din când în când şi
ascultam zgomotele de afară. Da,
toporul ăla părea că îşi făcea treaba pentru care fusese proiectat. Ceva buşteni în mod sigur fuseseră convinşi să cedeze determinării cu care Adrian acţiona asupra
lor.
Aşa că
m-am îndreptat cu curaj către cămară. Trebuia să văd ce pagube făcuse şoarecele ăla acolo şi, eventual, pe unde intrase şi ieşise. Că, oricum, speram să nu mai fie înăuntru. Bănuiam că doar noaptea venea să se înfrupte din cine ştie ce pusesem noi acolo, din nebăgare de seamă, fără să ne gândim la musafiri nepoftiţi de genul piticaniei aceleia gri
cu coadă. Am deschis uşa şi am văzut o sacoşă
de-a noastră chiar la intrare,
una pe care nu apucasem s-o văd
când intrasem după aspirator şi când îl văzusem pe stimabilul rozător.
Încet, atentă ca nu cumva să-mi
sară dumnealui direct în faţă, cu tupeu, din sacoşă
(dacă ar fi fost în ea), am scos,
rând pe rând, cu maximă vigilenţă, tot ce era înăuntru. Da, acolo era doar o pâine
feliată din care se înfruptase.
Rosese un capăt al pungii şi un pic din feliile din dreptul găurii. Atât.
Pâinea din pachetul acela
a ajuns în burta lui Toni timp de vreo două zile, combinată
cu cartofi fierţi, până când am reuşit să fierb
carnea şi cârnaţii de la doamna Maria. Abia
atunci s-a dezlănţuit festinul
canin!
Am
luat sacoşa cu lucrurile noastre de acolo şi m-am apucat să fac puţină curătenie. Vroiam, mai întâi, să scot toate lucrurile rămase de la bunici, precum şi hârtiile şi
ziarele întinse peste rafturi. Când am tras de una din hârtiile de pe jos am
avut o surpriză de proporţii: şoarecele!!! Mort. Nu ştim de ce murise. Mi-a părut rău de el, sărăcuţul, dar cel puţin ştiam că nu avea să se mai întoarcă.
L-am chemat repede pe Adrian şi i-am arătat descoperirea şi gaura din zid pe unde bănuiam că intrase,
iar el a astupat-o imediat cu spumă
poliuretanică dintr-un tub pe
care-l cumpărase din Bucureşti, pentru orice eventualitate. Curăţenia mea în cămara s-a oprit la acel moment. Imaginea şorecelui acela mort fusese deja prea mult! Mai
mult decât puteam suporta. Era suficient pentru ziua aceea.
Noaptea
ne-a adunat pe toţi trei în bucătărie, la căldură, să servim cina. Afară stelele răsăreau una câte
una, sclipind frumos deasupra satului. Era prea frig pentru contemplaţie, dar,
cu prima ocazie mai permisivă,
aveam să stăm amândoi cu ochii pe cer admirându-le,
încântându-ne, bucurându-ne de imensitatea de deasupra noastră, decorată atât de frumos de Dumnezeu cu Luminile Lui.
Ferestrele
noastre dezvăluiau din
interiorul casei o lumină
portocalie, caldă şi plăcută. Înconjurate de întunericul şi frigul nopţii ce se lăsaseră peste sat şi dealuri, ele păreau o oază de pace
şi bucurie, de mângâiere şi dragoste.
“Noapte bună, iubitule.”
“Noapte bună, puiuţ.”
Din Grădina lui Dumnezeu: 11.02.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu