“Am ajuns ACASĂ, ÎN GRĂDINA
LUI DUMNEZEU. Suntem foarte bine. Vorbim mâine mai multe. Va pupăm.”
Acesta
este mesajul trimis familiei prin care i-am anunţat că am ajuns cu bine la
destinaţie după un drum de cinci ore.
În
ziua aceea ne-am trezit devreme, la ora 6. Ultimul răsărit de soare văzut de la
fereastra noastră din Bucureşti ne-a încântat
privirile în timpul ultimelor pregătiri. La ora 8 avea să vină maşina de transport să ne încarce bagajul. Trebuia
să decidem ce luăm cu noi, în maşina noastră,
având în vedere că lucrurile fragile erau destule, iar spaţiul limitat. Pe de
altă parte, aveam îndoieli cu privire la capacitatea maşinii de transport comandată. Adrian apreciase că
una de mărime 3.5t ar fi suficientă, eu, însă, aveam îndoieli şi mă temeam că n-o să încape tot şi că ne-ar fi necesară una mai mare. Împachetam,
calculam volume, beam cafeaua, ne împiedicam de Ema la tot pasul, priveam cerul
şi soarele acela minunat de fotogenic,
mutam bagaje de colo-colo, strângeam resturi de ambalaje, făceam curat şi... abia aşteptam
să ne vedem plecaţi din loc.
La
ora stabilită a ajuns maşina şi, în nici o oră, patru bărbati vânjoşi, musculoşi
şi obişnuiţi
cu acest gen de activitate, au încărcat în dubiţă tot ce le-am indicat. Am răsuflat
uşurată când ne-au spus că încape totul fără
probleme. Adrian le-a dat coordonatele localităţii unde trebuiau să ajungă,
precizându-le că, din când în când, pe drum, dacă este necesar, pot să-l sune
pentru indicaţii suplimentare.
Drumul
l-am parcurs cu o singură oprire de vreo cinsprezece minute la o benzinărie. Un
drum înnorat, dar uscat în cea mai mare parte. Doar trecerea dincolo de munţi,
prin valea Oltului, ne-a fost acompaniată de precipitaţii amestecate, când lapoviţă,
când ninsoare, când ploaie. Un pasaj lugubru, întunecat, mohorat, pustiu şi neprietenos. Probabil în anotimpurile calde, când
versanţii împăduriţi sunt verzi, atmosfera de acolo este diferită, însă iarna,
când totul în jur este cenuşiu, desfrunzit şi golaş,
valea Oltului taie versanţii aceea stâncoşi şi abrupţi,
oferind trecătorilor ocazionali privelişti
deprimante, bacoviene. Dincolo de munţi, însă, în Ardeal, un peisaj mult mai
domol, cu dealuri line, ne-a însoţit sub un plafon liniştit de nori. În apropiere de destinaţie am avut
surprinderea să fim întâmpinaţi chiar şi de
câteva sclipiri strălucitoare de soare, spre admirarea şi fotografierea cărora ne-am oprit pentru un
minut. Ema a consemnat şi ea acel moment de
mare bucurie, după care a făcut apel la drepturile canine de marcare a teritoriului
forestier din apropiere. Chiar dacă este fetiţă, ea şi-a revendicat acest drept, din fericire doar o
singură dată pe tot parcursul acelui drum.
Cele
cinci ore până la destinaţie au trecut pe negândite. Noi am ajuns doar cu puţin
timp înaintea dubiţei. La intrarea în sat soarele se pregătea să apuna dincolo
de dealul pe culmile căruia era Grădina noastră. În vârful lui, la stânga
soarelui, se vedea, tronând maiestuoasă, biserica.
Am
oprit mai întâi pe la nepotul bătrânilor, domnul Ion, ca să luăm cheia casei. Aşa stabiliserăm. Bătrânii se mutaseră în urmă cu
o lună şi jumătate şi îi lăsaseră cheia nepotului. El cu soţia lui se
ocupaseră în acest timp de casă, până la sosirea noastră: aerisise camerele, făcuse
focul, se ocupase de aducerea şi depozitarea
în curte a lemnelor pentru iarna (pentru cumpărarea cărora lăsaserăm noi bani),
iar soţia lui făcuse puţină curăţenie în urma mutării bunicilor. Am strigat la
poarta lor şi a ieşit ea, doamna Maria. După câteva cuvinte de bun
venit, ne-a însoţit până acasă, ne-a deschis şi
ne-a arătat ce treabă făcuse ea prin încăperi, precum şi jarul din sobele în care făcuse focul cu doar
câteva ore în urmă.
Ne-a
reaprins focul, dezvăluindu-ne pas cu pas câteva din marile secretele ale
succesului unui asemenea demers. Noi, bineînţeles, deşi am ascultat foarte atenţi şi ne-am uitat cu interes la ea cum face, n-am reţinut
absolut nimic atunci, fiind prea obosiţi, prea înfriguraţi şi prea înfometaţi. Trecuse de ora cinci şi noi nu mâncasem în ziua aceea decât nişte covrigei. După alte câteva
indicaţii organizatorice, doamna Maria a plecat, rămânând să revină a doua zi
de dimineaţă ca să ne aprindă focurile din nou, noi neavând curajul temerar de
a încerca şi singuri. Sau, oricum, am fi
putut încerca, dar ne-am simţit mai bine ştiindu-ne
în siguranţă cu ea alături.
La
scurt timp a sosit şi dubiţa cu lucrurile
noastre. Soferul şi cu cei doi bărbaţi care
îl însoţiseră au descărcat totul în maxim o jumătate de oră, după care au
plecat şi ei. Apoi a apărut şi domnul Ion, nepotul, care ne văzuse că sosisem
de sus, de pe coama dealului, acolo unde era cu oile la păscut. Venise şi el să se asigure că am ajuns cu bine. După câteva
amabilităţi, am stabilit ca pe la ora 7-7:30, după ce ne făceam şi noi puţin comozi şi
mâncam ceva, să le facem o vizită. Doream să ne recompensăm cumva pentru
ajutorul oferit. Apoi a plecat şi el. Şi am
rămas singuri. Cu porumbeii şi ciorile. Şi cu o ciocănitoare curioasă. Şi cu nişte bufniţe şi
al lor cântec halucinant: "cucuvau! cucuvau!"
Eram
singuri într-un sat străin, într-o casă străină, chiar dacă în acte era a
noastră, o casă bătrânicioasă, rece, friguroasă şi
întunecoasă. N-aveam încă lumină, siguranţele fiind scoase, iar butonul de la
tabloul electric fiind închis. N-aveam încă apă la chiuvete, fiind oprită de
undeva, din pivniţă. N-aveam încă nici căldură, căci focurile, abia reaprinse,
nu încălziseră destul sobele de teracotă, iar acestea încă nu radiau căldură.
N-aveam lucrurile noastre de primă necesitate la îndemână, fiind toate prin
bagaje. Care pe unde erau - cine mai ştia? În
plus, peste tot vedeam numai mizerie, noroi, praf şi
pânze de păianjeni. Acela a fost momentul critic. Momentul în care bucureştenii din noi s-au revoltat tăcut, în interior,
pentru lipsa confortului din apartamentul nostru de la bloc. Momentul în care
m-am întrebat în gând, străduindu-mă să nu izbucnesc în plâns: “Unde-am venit noi,
Doamne? Ce căutăm noi aici?” Şi Adrian avea cam aceleaşi trăiri atunci, aşa
cum aveam să aflu ulterior, după câteva zile, dar nu lăsase să se vadă nimic şi nu se plânsese de nimic. Ba, mai mult, dând
dovadă de o putere interioară formidabilă, mă încuraja pe mine cu blândeţe şi cu răbdare la orice pas. Ce mai, timp de vreo
două ore n-am ştiu pe ce să pun mâna mai întâi,
cu ce să încep şi ce să fac. Mă învârteam în
loc văzând cât de multe erau de făcut şi nu
mă puteam decide cu ce să încep, toate simţindu-le de maximă urgenţă.
Ne
era frig, foame şi somn. Priorităţile de
bază în supravieţuire. Piramida lui Maslow la cel mai de jos nivel. Basic. Nu
aveam ce face decât să le luăm pe rând. Cu frigul trebuia să avem răbdare până
când sobele îşi făceau treaba. Aşa că am stat înfofoliţi ca afară încă ceva
vreme. Pe măsură ce se încălzea în cameră, mai renunţăm la câte ceva: mai întâi
gecile, apoi puloverele groase. Dar, ca să trecem de la ghete la papuci, ni s-a
părut, totuşi, o vitejie prea mare. Nu
numai că la nivelul podelei era încă prea frig, dar ni se părea că peste tot
este prea murdar şi că era mult mai
potrivită încălţămintea de exterior. Asta a fost prima impresie, desigur. După
ce ne-am mai încălzit şi ne-am mai relaxat
am putut să observăm că lucrurile nu erau chiar atat de grave pe cât ni se păruseră
la prima vedere. Erau pe jos nişte covoare ţesute
care arătau binişor şi pe care am fi putut merge în papuci. Aşa cum am şi făcut
de a doua zi, după ce i-am descoperit unde erau împachetaţi.
Aşa că, pentru început ne-am zis că este mai bine
să mâncăm ceva. Neuronii noştri aveau să
funcţioneze mult mai bine după ce-i alimentam cu ceva hrană alimentară. Căci la
hrană intelectuală, ori spirituală, nu prea ne mai era gândul în acele momente
critice. Pentru siguranţă, chiar dacă arăta curată, am spălat cu un burete muşamaua care acoperea masa din bucătarie (a doua
zi aveam s-o schimb cu una cumpărată de mine în Bucureşti, iar apoi, după ce terminam toată ofensiva casei
privind curăţenia, aveam să o schimb şi pe
aceea cu o faţă de masă de bumbac, asortată cu draperiile de la geamuri) şi am scos din lada noastră frigorifică de voiaj tot
ce aveam pregătit de mâncare din Bucureşti.
După ce am băut şi o cafea, apoi câte un
ceai de soc cu miere şi lămâie, lucrurile
au început să se coloreze uşor-uşor în roz. Mai întâi ne-a revenit culoarea asta în
obraji, apoi în priviri. Perspectiva prindea contur din ce în ce mai clar, iar culorile
deveneau din ce în ce mai îmbietoare până când am prins curaj să mai privim o
dată în jur, ca să vedem ce avem de făcut mai departe.
Afară
era deja noapte, se făcuse târziu şi în curând
trebuia să ne culcăm. Da, dar unde? Cum? Patul nostru trebuia să fie curat,
cald şi plăcut. Nici unul din noi n-am fi
putut concepe altfel. Aşa că am început să
pregătim culcuşul în singura cameră încălzită.
Am scos aspiratorul dintre bagaje şi am curăţat
bine de tot salteauna patului bunicilor, am şters
bine praful pe toată mobila şi am degajat
camera de aproape toate obiectele decorative ale bătrânilor (tot soiul de vaze
cu flori de plastic, bibelouri, fotografii vechi, alb-negru) pe care le lăsaseră
la locurile lor. Am păstrat doar icoanele. Apoi, am pus una din saltelele noi
cu care venisem de la Bucureşti şi am
desfăcut sacul cel mare în care pusesem pilota, pernele şi cu lenjeria de pat aferentă. A fost un pas
uriaş, nu atât pentru omenire, cât pentru
noi doi. Am simţit cum ni se reconsolidează încrederea şi buna dispoziţie. Aveam un pat curat, cald şi plăcut, tocmai bun pentru odihnă.
După
ce am rezolvat primele nevoi primare umane care ţin de supravieţuire, am mai urcat
o treaptă pe piramida lui Maslow şi am
continuat cu nevoile de socializare, cele de integrare, de acceptare şi apartenenţă. Nepotul Ion şi
cu familia lui ne erau un sprijin nepreţuit. El şi
soţia lui ne-au părut de la bun început, de când i-am cunoscut cu ocazia cumpărării
proprietăţii, doi oameni săritori, omenoşi şi cinstiţi. Ne doream să ne împrietenim cu ei. Să
ne ajutăm reciproc. Ei, fiind de-ai locului, ne puteau îndruma în privinţa căilor
de rezolvare a tot felul de probleme specifice vieţii în satul lor. Aşa că ne-am dus la ei cu un mic dar pentru a le
mulţumi cum se cuvine pentru sprijinul de până atunci. Acasă cu ei erau şi părinţii lui, locuiau împreună. Am stat de
vorbă cam o oră şi le-am împărtăşit cam ce vroiam să facem mai departe.
Aveam
nevoie de cineva care să vină să ne ajute cu tăiatul butucilor din lemn care
fuseseră răsturnaţi într-o parte a curţii. Imediat s-a oferit domnul Ion. Ne-a
spus că are el drujbă şi că va veni chiar
de marţi, pe 1 decembrie, să le taie împreună cu un băiat din sat, un vecin.
Aveam nevoie de un instalator care să vină să vadă despre ce este vorba la baie,
pentru a demara lucrarea de instalare a unei toalete în baie, cu construirea
fosei aferente. Domnul Ion ne-a spus că a doua zi urma să vină în sat, la un
vecin de-al lui, pentru o lucrare, cineva de la o firmă şi că-l va ruga să vină şi până la noi, ca să constate datele lucrării.
A fost o vizită plăcută de la care am plecat în primul rând cu speranţa că
principalele noastre priorităţi se vor putea rezolva destul de repede, dar şi cu daruri: o bucată uriaşă de brânză telemea de vacă şi o sticlă de 2 l de lapte proaspăt muls,
nefiert. “Să-l
fierbeţi, că se acreşte, altfel.” – ne-a avertizat doamna Maria.
Ne-am
întors acasă şi tot ce-am mai făcut a fost
să bem câte un ceai fierbinte şi aromat cu
lămâie, mângâiaţi de acordurile liniştite
ale melodiilor noastre preferate de pe CD-player, de pe albumele cu Tom Kenyon,
Almine, Deuter, Aeoliah, Asha, Mozart, ori Sal Rachele . În cameră era cald şi bine. Ce-i drept, încăperea arăta ca după război,
cu multe lucruri unele peste altele, dar aveam timp destul de a doua zi să le
rezolvăm. Aveam probleme şi cu iluminatul
casei şi cu apa curentă de la chiuvete.
Fuseseră oprite de bunici la plecare, iar noi trebuia să le repornim. Apa se
deschidea de undeva, de afară, aşa că am
renunţat la ea din start. Era prea frig. Până a doua zi aveam un bidon de 5 l
cu apă din Bucureşti. Panoul electric fiind
fixat pe peretele uneia din camerele neîncălzite, era prea mare chinul să vedem
ce este de făcut pe întuneric, doar la lumina unei lanterne. După câteva încercări,
Adrian a constatat că siguranţele, model vechi, nu-şi făceau treaba aşa
cum trebuia. Pe prize aveam curent electric, dar pe becuri, nu. Aşa că am montat un lampadar înalt cu abajur alb şi două veioze din sare de Himalaya, pe care
le-am adus cu noi, a căror lumină se asorta mult mai plăcut cu lumina focului
din sobe şi, astfel, am putut să ne mai mişcăm prin cameră şi
bucătărie.
Eram
amândoi epuizaţi psihic. Aveam nevoie doar de un somn bun. Înainte de culcare,
am ajuns să verific şi starea de funcţionare
a toaletei din curte, deşi nu aveam absolut
nici o curiozitate, cât de mică, în acest sens. Nu intrasem acolo niciodată până
atunci. Deşi văzusem proprietatea de trei
ori înainte să o cumpărăm, nu deschisesem deloc uşa
acelei construcţii din cărămidă, cu acoperiş
din ţiglă şi cu uşă din scânduri, a cărei formă sugera, fără nici
o urmă de îndoială, scopul pentru care fusese concepută. Luasem la cunoştinţă că este acolo, că avea să deservească
anumitor nevoi, dar atât. Pe bune, de ce m-aş
fi uitat şi înăuntru? Cu ce mi-ar fi
schimbat părerea sau decizia asupra proprietăţii verificarea acestei incinte?
Din fericire, când am fost obligată să fac această verificare nu am rămas cu
sechele psihologice. Ba, chiar, prima concluzie a fost că mi s-a părut a fi
destul de bine izolată de vânt şi frig. Dacă
s-ar fi înlocuit şi uşa aceea din scânduri, care asigura un sistem de
aerisire/ventilaţie prea evident, din acea construcţie s-ar fi putut obţine o
incintă mult mai confortabilă, cu doar cele câteva mici intervenţii pentru care
eram deja pregătiţi. Cumpărasem noi un capac nou-nouţ şi alb pentru spaţiul central-funcţional şi o folie de autocolat frumoasă, cu model de
furnir de mahon, dar.... cine mai ştia care
şi prin ce cutie, ori prin ce bagaj se
aflau?! Numerotasem eu cutiile şi scrisesem
pe ele principalele obiecte din interior, dar ele erau depozitate unele peste
altele în “Camerele frigorifice”, cele două camere neîncălzite ale casei. Nu
puteam căuta în seara aceea nimic în ele. Aşa
că, dincolo de orice disconfort posibil sau imaginar, mi-am dat ok-ul de
rigoare pentru toaleta aceea din curte, aşa
cum era. Totuşi, abia aşteptam să despachetăm toaleta noastră ecologică
cea nouă şi s-o montăm în baie.
Cu
ocazia aceea am dat nas în nas şi cu cainii
Bunicilor. Deşi domnul Ion îi dăduse unui
vecin de-al lui, la rugămintea noastră, ei doar mâncau acolo, la vecin, apoi
fugeau şi veneau înapoi, în curtea în care
trăiseră ani la rând. Vecinul acela nu-i putea lega decât ziua. Noaptea, după
ce le dădea drumul, fugeau la curtea lor, acum – a noastră, ca s-o păzească aşa cum ştiau
ei că le este datoria. Domnul Ion ne spusese la telefon că ei se mai întorc în
curte uneori, iar nouă ni s-a părut chiar avantajos acest lucru, atât timp cât încă
nu ne mutaserăm. Însă, odată mutaţi acolo, mai ales având-o şi pe Ema, ne temeam că nu vom fi acceptaţi de câini
ca fiind noii proprietari şi că ne vor lătra,
eventual, chiar muşca. Apariţia câinilor
totuşi nu m-a speriat. Adrian era prin
preajmă, le-a vorbit frumos, i-a drăgănit, le-a dat fiecăruia câteva felii de pâine
şi imediat patrupezii ne-au acceptat în
curte. Pentru că nu întrebasem încă pe nimeni care le este numele, i-am botezat
pe loc: celui mai mare şi negru i-am spus
Toni, iar celui gri, mai mic şi mai pricăjit,
i-am spus Rex. Poate li s-ar fi potrivit numele exact pe dos, gândeam, dar,
asta e, aşa le-am nimerit în primul moment.
Şi aşa le-a rămas numele. O vreme. Ulterior
aveam să constatăm nu numai că mai degrabă Toni revenea prin curte şi rămânea cu
noi, ori că piticania aia gri de Rex arareori se mai întorcea, ci şi că Rex
era, de fapt, o "ea". Care şi-a primit re-botezarea în Gina (uneori Chichina
- după cum o mai strigă Adrian) şi care s-a dovedit a fi geloasă pe prezenţa
Emei în curte, alegând să vină, pentru o vreme, mai rar. Ceea ce a fost foarte
bine. Trebuia să avem grijă să hrănim doar unul. Nu prea ştiam noi atunci ce
urma să-i dăm de mâncare, dar ne-am descurcat până la urmă.
După
o zi friguroasă a urmat o seară la fel de friguroasă. În zilele acelea vremea
rece a fost destul de greu se suportat. Bătea vântul şi, din cauza lui, temperatura părea mult mai scăzută
decât arăta termometrul, fapt care a reuşit
să-mi creeze o mică obsesie care m-a ţinut câteva zile. Îmi doream atât de mult
să-mi fie CALD-CALD-CALD!!!! încât
ajunsesem să bag lemne în sobe într-una, până la refuz, de credeai că stau să
explodeze. Şi nici nu apucau să se transforme bine în jar, că imediat eram
acolo să verific dacă s-a mai făcut puţin loc pentru încă un buştean. Dacă în Bucureşti, înainte de plecare, aveam în apartament cam
20-22 de grade, o temperatură care ni se părea rezonabilă şi confortabilă, în camera casei noastre din
Grădină, din acea primă seară a noastră acolo, nici temperatura de 27 de grade
nu mi s-a părut suficientă. Şi eram cu gândul numai la ce s-ar putea întâmpla
peste noapte, după ce avea să ardă şi
ultimul lemn. Dacă se răcea soba? Dacă se făcea din nou frig în cameră? Dacă nu
vom reuşi să reaprindem focul? Cum vom
suporta frigul nopţii? Dar Ema? Ea era doar un puiuţ de trei luni şi jumătate. N-o puteam supune riscului acela.
Până
la urmă, în căldura camerei, în confortul aşternuturilor
plăcute şi reconfortante, afundaţi în
salteaua moale de burete pe care o cumpărasem din Bucureşti şi pe
care abia atunci o despachetasem din folia ei de protecţie şi o testam pentru prima oară, în parfum de beţişor parfumat de santal şi de lemn de stejar ars din sobe, legănaţi de
ultimele note muzicale, am adormit îmbrăţişaţi,
ca doi bebeluşi, cu Ema lângă noi.
Înainte
de a mă lăsa cu totul în voia lui Moş Ene
mi-am dat seama de un lucru şi i-am şoptit lui Adrian abia perceptibil, cu un
oarecare regret în glas, parcă mai mult pentru mine: “Sufleţel, azi nici n-am ajuns în grădină....”
Din Grădina lui Dumnezeu: 02.02.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu