Februarie
2016 a demarat fulminant. Pe repede înainte. Ai fi zis că Dumnezeu se cam plictisise
de ritmul lent al desfăşurării evenimentelor, aşa că şi-a zis să adauge ceva
sare şi piper în filmul ăsta, cel în care aveam şi noi câte un rol, şi să-l dea
puţin în clocot. Rolurile noastre erau, de fapt, importante, am spune noi. Căci,
deh, eram personajele principale. Iar filmul ăsta era chiar filmul nostru. Însă
regizorul era.... eeeei, da, regizorul era şi este Dumnezeu! Sub bagheta Lui
magică iată că ne-am trezit brusc învârtiţi într-un fel de carusel extrem, care
părea a fi pilotat de un vitezoman. Doar aşa puteam explica iureşul acela în
care ne-am văzut prinşi brusc în acele zile.
După
îngheţul acela năprasnic de peste o săptămână la care fusese supusă toată ţara
în a doua jumătate a lunii ianuarie, în sfârşit, se anunţa o încălzire a
vremii. Ba, mai mult decât atât, erau previzionate chiar şi temperaturi
pozitive. Nu ne venea să credem! Asta însemna că puteam deveni un pic mai
relaxaţi în privinţa întreţinerii focurilor în sobe. Gerul ne dăduse mult prea mult
de furcă, iar, în zilele cu ceaţă şi umezeală, fumul se întorcea deseori înspre
cameră, în loc să se înalţe cuminte în sus, pe horn. Am stat de nenumărate ori cu
uşa deschisă, pentru a aerisi. Bine, nici sobele nu funcţionau perfect. Trebuiau
curăţate.
În
fine, încălzirea vremii avea să repună treburile înapoi în matca lor firească,
respectiv fumul ăla avea să-şi reconsidere definitiv atitudinea şi direcţia
naturală de evacuare şi să urce, corespunzător, pe traiectoria lui bine
stabilită de arhitectul casei, şi anume aceea care spunea că hornul de-aia e făcut,
ca s-o ia fumul frumuşel în sus pe el, nu în jos. În plus, puteam să lipsim şi
noi câteva ore sau chiar o zi de acasă, fără ca la întoarcere să ni se mai pară
că intrăm ca într-o uriaşă cameră frigorifică.
Cum
abia aşteptam o asemenea oportunitate, nu am stat prea mult pe gânduri şi am şi
plănuit o escapadă către “Cartierul nostru general” de la munte. Pe lângă
faptul că mai aveam nişte lucruri de luat de acolo, eu chiar simţeam nevoia acută
a unei evadări. Prea mă copleşiseră atâtea schimbări şi adaptări la care
fuseserăm supuşi. Aveam nevoie să schimbăm peisajul şi decorul. Făcea bine la
psihic. Aşa că zis şi făcut.
Marţi,
2 februarie, de dimineaţa, am luat-o pe sus peŢunţurica-Ema, ne-am urcat în maşină
şi, după patru ore de condus, am ajuns la destinaţie. Înainte de plecare n-am
uitat să trecem şi pe la doamna Maria să-i lăsăm o pungă de mălai din care să
facă o mămăligă pentru cei doi câini, Toni şi Gina, cât lipseam noi - două
zile. Ne-a prins foarte bine această “pauză de foc”. Totuşi, paradoxal, i-am simţit
şi lipsa. Ba chiar, eu - cel puţin, abia aşteptam să ne întoarcem. Nici nu
plecasem bine din Grădină şi deja mi se părea că risipeam timpul cu alte preocupări,
aparent nesemnificative, în loc să fim acolo pentru a învârti rotiţele Universului
înspre urgentarea lucrărilor şi a modificărilor care se cereau făcute.
Cu o
săptămână înainte de plecare primisem vizita unei echipe de muncitori în
vederea măsurătorilor şi stabilirii detaliilor aferente schimbării geamurilor
cu altele din termopan la ferestrele din holul cel lung, de pe faţada casei. Meşterul
lor, şeful, ne spusese că vor veni cu ele miercuri, pe 3 februarie. “Că luni e sărbătoare,
e Întâmpinarea Domnului, iar ei îs creştini, nu lucre. Da’miercuri îs gata.
Venim şi le montăm. Îi binie?”
Noi n-am prea crezut că vor fi gata chiar aşa repede. Iar că vor veni
fix miercuri, aşa cum ne-au zis, ni s-a părut chiar neverosimil. Ah, în Bucureşti,
da, am fi fost cu ochii pe ceas, pe secundar. Însă, aici, în sat, nu prea mai
credeam în chestia asta, cu programarea. Aşa că ne-am zis că întoarcerea acasă
pe miercuri după amiază nu avea să încurce pe nimeni.
Drumul
spre munte a fost extraordinar de plăcut. A fost o zi splendidă! Soare, cald,
ca într-o zi de primăvară! Aşa a fost toată ziua şi chiar ne părea rău că a
doua zi trebuia să plecăm. Parcă am mai fi stat măcar o zi. Ne-am fi plimbat şi
noi puţin prin pădurea de brazi, aşa cum făceam mereu când ajungeam în staţiunea
aceea. Totuşi, am ales să nu ne abatem de la plan şi să plecăm a doua zi, pe la
ora prânzului. Nu primisem învoire de la Toni şi de la Gina mai mult de două
zile. Dacă întârziam mai mult era posibil ca, din indignare, să nu ne mai recunoască
de stăpâni, la întoarcere. Nu puteam risca. Da, glumesc, v-aţi dat seama.
A
doua zi dimineaţă, însă, la ora 9, când încă nici cafeaua nu o făcusem, iar de
mic dejun nici vorbă înainte de cafea, a sunat telefonul.
-
“Dacă ajungem la dumneavoastră într-o oră îi binie?”
-
“Cum??? Nuuuu!!!! Nu suntem acasă!! Nuuu! Nu avem cum să ajungem într-o
oră. Nu, nici în două. Veniţi mâine. Cum? Nu puteţi? Aha... ok... nu, nu, nu!!...bine,
venim!... păi, abia pe la patru
ajungem...bine, bine, o să fim acolo.”
Sunase
meşterul cu termopanele. Vroiau să vină. De necrezut!! Păi, unde era, dom’ne,
spiritul lent şi odihnitor ardelenesc? Unde era amânarea, tergiversarea? Am băgat
repede în viteză, cafea, ceai, mic dejun, împachetat, luat căţel zăpăcit în braţe,
urcat bagaje în maşină şi fuga la drum înapoi acasă. Ce era să facem? Nu era de
glumă. Concluzia era evidentă: dacă ai pierdut meşterul atunci când poate el să
vină, nu-l mai prinzi. Cine ştie când devine iar disponibil. Regula de bază: “Nu reprograma, că-l
pierzi! Pune mâna pe meşter şi nu-i mai da drumul!”
După
alte patru ore de condus înapoi, am ajuns acasă.
Nici n-am intrat bine pe poartă că a şi apărut doamna Maria cu două bucăţi uriaşe de mămăligă pentru câini. Ne-am salutat, am poftit-o în curte şi, după câteva amabilităţi, ne-a spus că, în lipsa noastră, în ziua anterioară, pe seară, trecuse poliţistul local pe la noi ca să ne întrebe de sănătate exact când era dânsa la gardul nostru ca să arunce în curte mămăliga pentru câini. Domnu’ poliţist nici nu ştia cum ne cheamă, aşa că s-a informat regulamentar de la ea asupra noastră. Dar, cum nici ea nu ştia mare lucru despre noi, în discreţia noastră nelăsând a fi cunoscute prea multe detalii în ceea ce ne priveşte, poliţistul ne-a lăsat vorbă să mergem la secţia de poliţie vineri dimineaţă, la ora 9, ca să lămurim – bineînţeles! - problema locativă. De fapt, curiozitatea era mare, iar alegerile băteau la uşă. Eram muşterii buni de pus pe liste, nu? Ok, totuşi motivul invocat era plauzibil. Conform acestuia, după nu-ştiu-câte-zile de locuit într-un anumit loc, este nevoie de viza de flotant sau de modificarea documentelor de identitate, în cazul schimbării definitive a domiciliului stabil.
Asta
ne mai trebuia! Poliţia pe cap! Numai grija asta n-o mai aveam. Dar trebuia
rezolvată şi problema asta, întradevăr. Toată tevatura necesară cu încrisurile
pe la toate instituţiile statului cu ocazia cumpărării proprietăţii ni se păruse
destul de ingrată. Crezusem că terminasem cu toate demersurile contractuale pe
la toate instituţiile şi furnizorii de servicii. Dar se părea că uitasem de
poliţie. Tocmai de poliţie, dom’ne! De evidenţa populaţiei, adică. Iată,
domn’ne, că, deşi eram fugiţi din Bucureşti
şi puteam crede că ne pierduseră urma, nu era deloc aşa. Ne-au recunoscut semnalmentele
pe baza “telefonului fără fir” şi au trimis urgent forţele speciale după noi să
ne reînregimenteze. Glumesc, desigur. Acum ca şi atunci. Am fost teribil de
amuzaţi amândoi când am auzit că am fost căutaţi de poliţie exact când nu eram
acasă. Invizibilitatea psihologică îşi făcuse simţită influenţa.
Buuun,
nici n-a plecat bine doamna Maria, că au şi apărut muncitorii cu termopanele. Aproape
instant după ea. De-ai fi zis că fuseseră îndrumaţi de Marele Regizor Divin să
intre în cadru chiar atunci. Nici nu apucasem să respirăm şi nici să ne
dezmeticim după drum. Dăi, strânge perdele, mută lucruri şi corpuri de mobilier
din balcon, adună ghivece cu flori, tablouri, icoane şi alte obiecte de decor
de pe la geamuri şi de pe pereţi, închide orice uşă spre restul casei, să nu
intre cumva praful pe care ştiam că aveau să-l facă şi.... gata, i-am lăsat să
lucreze.
Din când
în când mă mai arătam şi eu prin preajma lor. Deşi nu prea ar fi fost nevoie,
Adrian stând deja cam tot timpul cu ei. Dar aşa ne înţeleseserăm noi dinainte să
ne jucăm: unul - rolul poliţistului bun, iar celălalt - rolul poliţistului rău.
Hi...hi...hi... Eu eram poliţistul rău! Da, da! Păi – nu se ştie? - femeile
sunt dintotdeauna mai capricioase şi mai mofturoase. Puteam să joc rolul ăsta fără
probleme, mi se potrivea. Oricum, sunt, de fel, pretenţioasă. Aşa că, dacă ceva
nu ne plăcea sau dacă aveam vreo doleanţă diferită faţă de cum stabiliserăm iniţial,
eu eram cea mai în măsură să le-o aduc la cunoştinţă meşterilor. Cu tact, cu
politeţe, dar şi cu acel ton ferm pe care numai femeile îl pot avea atunci când
vor ceva, fără ca cineva să se poată supăra pe ele. Şi, de ce să nu recunosc, am
profitat un pic şi de statutul acela de “Doamna
de la Bucureşti” care îmi aducea un plus
de autoritate, demn de a fi luat în consideraţie. Expresii ca “Doamna a spus să....”
ori “Doamna vrea
să...” păreau să sune cam a “trebuie să facem aşa”.
Deşi, în ochii şi în mentalitatea lor, toate treburile alea tehnice trebuiau discutate
numai cu Domnu’, aşa, ca între bărbaţi, nu puteau s-o ignore pe “Doamna”, căci,
deh, nu era politicos şi, în plus - doamne fereşte! - dacă “Doamna” vroia brusc ceva diferit şi le dădea tot
planul peste cap şi îi punea să muncească degeaba, eventual şi în pagubă?! Simţeau
ei că este mai bine s-o asculte şi pe “Doamna”.
O
cafea, o glumă-două printre câteva priviri curioase aruncate la ceea ce făceau
ei acolo şi gata! După nici două ore, geamurile erau fixate cu spumă
poliuretanică, iar ei erau plecaţi din curtea noastră. Bine, aveau să revină
peste o săptămână să mai aducă încă un geam care lipsise la apel, plus un alt
geam care se crăpase la montaj. “Da’, nu-i bai! No, nu-i nici o supărare, nu-i nici o
problemă.”
Din
partea lor - nu, nu era. Dar pe noi nu ne-a întrebat nimeni. Aşa că nici noi n-am
reacţionat altfel decât ei. Vroiam să ne asortăm, să dovedim şi noi o minimă
preocupare de integrare în ritmul şi stilul lor ardelenesc. Din nou. Oricum, peste
o săptămână aveau să vină să remedieze situaţia, nu? Până atunci aveam să stăm
cu o folie de plastic mare şi neagră în geam, dar nu-i bai! Speram doar să nu
vină din nou cine ştie ce geruri, ori vânturi puternice, ori ploi vijelioase
care să intre prin gaura aia acoperită elegant şi preţios cu plasticul acela
subţirel, delicat, fluturându-şi marca originală, de firmă, “pungă pentru gunoi
menajer”. Din fericire, gerurile, ploile şi vijeliile n-au venit.
Până
la plecarea muncitorilor s-a lăsat şi întunericul. Era ora 18. Măturat, strâns,
curăţat, şters, spălat, smuls fâşiile de scoch protectoare de pe ramele de termopan,
terminat treaba obosiţi. Frânţi. Mai degrabă de iureşul acela continuu decât de
la efort. De la fluxul acela ameţitor al evenimentelor, de la acel “du-te –
vino” al oamenilor.
A
doua zi era joi. Trebuia să ne facem planul pentru vineri. Căci trebuia să
mergem la Poliţie, nu? Trebuia să avem răspunsurile pentru nenea poliţistu’. “De ce v-aţi
mutat voi aici, tocmai din Bucureşti? Ia, declaraţi aici, în scris! Spuneţi
tot!” Cam aşa ne imaginam noi, în glumă, interogatoriul. Ufff, că nu
mai terminam odată cu întrebările legate de mutarea noastră! Ce naiba aveam să
le mai spunem şi poliţistilor? Vroiam să ne înţelegem cu ei. Să li se pară că
vorbim cât de cât pe limba lor. Răspunsurile
noastre sincere cu “viaţa la ţară”, “bio”, “linişte şi pace”, “legume
ecologice” văzusem noi că nu prea ţineau la oamenii de prin locurile astea. Nu li
se păreau credibile, dom’ne! Nu ştim de ce! Dar ce altceva le puteam spune?!?! Şi
nici chef nu mai aveam de astfel de discuţii. Ne cam săturasem de explicat.
În dimineaţa
zilei de joi, până după prânz, ne-am făcut de lucru prin casă: eu am gătit, iar
Adrian a remontat o comodă cu sertare pe care o transportasem dezintegrată din
“Cartierul general”. Nici nu terminaserăm amândoi bine treaba, cam în jur de
ora 16, şi, când tocmai pusesem ciorbă în farfurii ca să mâncăm şi noi de prânz,
am auzit câinii de afară lătrând disperaţi la poartă. Am ieşit din bucătărie în
curte şi ce credeţi? În faţa porţii noastre era maşina poliţiei, cu luminile
girofarului roşu/albastru aprinse. “Sufleţel, a venit poliţia!!” Ştiu, replica asta a sunat exact ca-n filme! Iar
scenariul nostru comic, repet, era cam aşa: noi eram doi “infractori” fugiţi
din metropolă, ascunşi în acel cătun uitat de lume, descoperiţi într-un final
de organele statului, după îndelungi căutări şi investigaţii, care aşteptau
acum să fie ridicaţi şi interogaţi.
Am ieşit
din casă şi, salutându-l din mers pe domnu’ poliţist, m-am îndreptat spre poartă
să-i deschid. “Bună
ziua, doamnă, soţu’ e acasă?” Sesizaţi? El numai cu soţu’
putea vorbi. Ca de la bărbat la bărbat. Că aşa e la ţară, numai “bărbatul e fruncea”. În urma mea a ieşit
şi Adrian cu Ema în braţe (care lătra şi ea cu aceeaşi disperare ca şi Toni şi
Gina – căci învăţase şi ea, mititica, de la ei, cum e cu lătratul ăsta la străini
şi îi plăcea aşa de tare!), pe care mi-a pasat-o mie când a ajuns în dreptul
meu, ca să deschidă el poarta. “Bună ziua, bună ziua, sunt cutare, funcţia cutare, de la
poliţia cutare, putem sta puţin de vorbă?” a intrat domnu’poliţist direct în subiect, sobru
şi cu aer competent, în timp ce dădea mâna cu Adrian.
Din
braţele mele, Ema încă lătra cu maximă disperare, de abia se înţelegea ce
spunea omul acolo. Adrian l-a poftit să intre în curte, spre şi mai marea
disperare a Emei care, văzându-şi invadat teritoriul, acela pe care - îşi dăduse
şi ea seama! - trebuia să-l păzească vigilentă, cu străşnicie, dar făcând asta până
atunci numai de la geam (că în curte nu prea avea voie, pe motiv de concurenţă
neloială, de la Toni şi Chichina) şi, profitând că era la doar doi paşi de
intrus – doamne, ce noroc pe ea! – dar şi considerând oportun momentul de a ne
dovedi nouă veleităţile ei de mare şi intransigent paznic canin (că doar nu degeaba era ea neagră
în cerul gurii, nuuu?!?!?), a început cu şi mai mare străşnicie să-l latre şi să
se zbată în braţele mele ca un monstru în lanţuri, de a-i fi zis că nu mai are
mult şi-l sfâşie pe bietul oficial cu epoleţi, făcându-l harcea-parcea cu tot
cu hârtiile lui oficiale pe care le tot vântura dintr-o mână în alta.
Scena
era memorabilă, ca dintr-un film de comedie. Aşa că am profitat şi eu un pic de
această conjunctură comică şi, într-o fracţiune de secundă de maximă inspiraţie,
mi-am zis că este un moment potrivit pentru a schimba puţin prerogativele şi
energiile situaţiei, schimbându-i de pe chip musafirului nostru toată
sobrietatea aceea cu care se pregătise ca să dea ochii cu noi şi dezechipându-l
de armura lui rigidă, specifică funcţiei în numele căreia se prezentase şi ne
trecea pragul. Pur şi simplu, prin ceea ce a urmat, i-am rupt filmul pe care se
aştepta să-l joace şi i-am făcut praf tot scenariul pentru care presupuneam că era
pregătit.
Ei
bine, nici n-a făcut omul legii doi paşi în curtea noastră, că m-am oprit
direct în faţa lui, ţinând-o ostentativ pe Ema cu faţa către el şi, zâmbind,
l-am întrebat ferm, exact ca la un
interogatoriu, dar cu ton glumeţ, jucăuş: “Domnu’poliţist, pe aici nu se trece! Trebuie
să declaraţi tot! Dar tot, ca altfel, câinele
nostru de pază vă sfâşie!”
Vă daţi
seama că la orice s-ar fi putut omul gândi, orice scheme şi-ar fi putut imagina
el pentru interacţiunea cu noi, dar la o aşa abordare, nici în ruptul capului,
nu se aştepta! El era obişnuit, de bună seamă, ca oamenii să afişeze în faţa
lui smerenie şi respectul acela uşor reţinut, poate umil, poate defensiv, poate
chiar uşor temător, mai ales la prima întâlnire. Nu? Nu ştiu, zic şi eu. Mie cam
aşa îmi sugerează atitudinea unora dintre reprezentanţii poliţiei, căci afişează
un soi de aroganţă, de superioritate, de îngâmfare, de sobrietate jucată,
exagerată, uneori îmbufnată. Probabil, asta îi ajută în activitatea lor de zi
cu zi, în cele mai multe cazuri. Ei sunt legea şi, acolo unde merg, trebuie s-o
arate ostentativ – nu-i aşa? - să nu fie loc de tocmeală. Nu ştiam dacă polisţistul
din curtea noastră era şi el asemenea acelora, dar era şi el omul ordinii
publice, omul legii, reprezentantul puterii statului în faţa poporului şi
presupuneam că adopta şi el, automat, comportamentul sobru, specific. Tiparul.
Emelina
noastră, însă, nu ştia nimic din toate emanaţiile mele intelectuale,
apreciative, de mai sus. Aşa că l-a tratat ca pe un duşman periculos, care a pătruns
abuziv în curtea noastră, ameninţându-l foarte hotărâtă şi cu toată ferocitatea
pe care era în stare s-o afişeze, în ciuda aparenţelor de jucărie pufoasă şi drăgălaşă.
Din start, doar şi numai pentru asta, momentul a fost foarte comic. Dar când a
urmat şi primirea mea glumeaţă, politistul a fost dezarmat de tot “armamentul”
din dotare, specific funcţiei şi hainelor oficiale pe care le purta, de toate
schemele şi stratagemele presupuse a fi obişnuite, repetate şi aplicate de-a
lungul timpului în virtutea meseriei şi care, probabil, îl ajutaseră de obicei în
a-şi împlini cu succes sarcinile de serviciu, şi a rămas în faţa noastră, pentru
o clipă, doar Omul. Omul adevărat. Omul fără măşti. Omul ascuns dincolo de
hainele poliţistului. Care a zâmbit. Şi
care, din pricina surprinderii, n-a mai
găsit imediat prin memorie textul acela scorţos cu care venise pregătit, rămânând
o secundă descumpănit şi comportându-se, în consecinţă, natural, firesc. Fără
teatru, fără mască, fără costumaţie.
Pur şi
simplu, a zâmbit. Pufoşenia aia mică şi albă de Ema, care era ca un bebeluş
adorabil, dar care se manifesta în braţele mele ca un leu-paraleu, i-a înduioşat
sufletul pe loc. Ulterior a încercat să se replieze în structura personajului
care purta hainele cu epoleţi, dar ceva deja se schimbase. N-a mai ştiut el cam
de unde să ne ia şi cum să ne abordeze fără scenariul standard, care îi dădea siguranţă
şi aplomb, autoritate şi directivă, dar, până la urmă, şi-a făcut datoria pentru
care fusese trimis la noi. Hârtiile alea în care era înscrisă “litera legii”, cele
cu care venise la noi pentru a fi mai convingător şi care nu lăsau loc de presupuse
speculaţii, negocieri, ori eschivări, l-au ajutat cumva să se adune şi să-şi
exprime “scopul şi durata vizitei”.
La
plecare chiar şi-a cerut şi scuze că ne-a deranjat de la masă. Căci, am uitat să
precizez mai sus: ca să stăm de vorbă, l-am invitat în bucătărie unde, aşa cum
aţi aflat deja, tocmai pregătisem masa ca să mâncăm de prânz. Iar când am
intrat toţi trei, eu l-am întrebat direct, fără nici o altă introducere, ca pe
un oaspete familiar, ca pe o rudă sau pe un prieten venit în vizită: “Serviţi cu noi o ciorbă?
Că noi tocmai ne pregăteam să stăm la masă.”
Deşi
n-am avut această intenţie, remarca mea l-a făcut să se simtă şi mai
disconfortabil, iar efectul a fost că şi-a scurtat cât de mult a putut discuţia,
cerându-şi iertare la plecare pentru vizita inopinantă. “Ştiţi, mâine era posibil să nu mă mai găsiţi
la secţie, că ne-au schimbat programul şi m-am gândit să nu faceţi un drum
degeaba.” L-am condus amândoi
până la poartă, schimbând, în glumă, şi câteva remarci referitoare la alegerile
care aveau să fie în acest an, la lucrările de asfaltare şi canalizare
preconizate pentru strada noastră, ştiind că, în anii anteriori, pe strada
principală se făcuseră deja astfel de lucrări.
Şi,
uite-aşa, abia spre seara acelei zile, ritmul acela trepidant al acţiunii
filmului nostru s-a mai liniştit, nouă rămânându-ne la final doar să glumim şi
să râdem de toate cele câte veniseră peste noi, unele peste altele, în cascadă,
de nu ne lăsaseră timp aproape nici să respirăm. Episodul s-a încheiat cu bine,
la gura sobei, ascultând, la fel de uimiţi ca în prima noastră seară în Grădină,
cântecul atât de neobişnuit al bufniţelor, cu repertoriul lor atât de variat, întotdeauna
încununat cu un refren care ne place extraordinar de mult: “cucuvau! cucuvau!” Uneori ne place
să le îngânăm, ironizându-le, persiflându-le şi arătându-le că nu ele au ultimul
cuvânt în curtea noastră. Să fie clar!
Din Grădina lui Dumnezeu: 28.02.2016
***
