joi, 26 martie 2020

Solitudinea pe timp de carantină




Desi am o fire veselă, sociabilă și foarte comunicativă, deschisă la relaționare și conexiuni umane, îmi place tare mult și solitudinea. Și lui Adrian, asemenea.
Când stăteam în București, solitudinea era felul salvator în care îmi încărcam bateriile la final de zi sau în weekend, mai ales după o săptămână plină și grea la serviciu. Solitudinea îmi era răsfăț drag, bucurie și plăcere, totodata. Era timp alocat numai pentru nimicurile mele feminine, era abandonarea leneșă în brațele lipsei de griji, a lipsei de program. Era autoizolarea de lume în miezul cuibului nostru intim, unul cu altul.
După ce ne-am mutat la țară, în Ardeal, într-un sat liniștit, cuminte, așezat, în care nu se simt excesele specifice orașului, fără zgomote, fără ispite comerciale, fără muzici sau conversații nedorite, dar auzite cu voie sau fără de voie, solitudinea noastră în mijloc de Grădină ni s-a părut inițial ca un șoc neașteptat, căci încă eram ancorați la ritmul și viteza vieții din capitală.
Primii doi ani ne-au mai ținut oarecum încă în priză, având multe lucrări de renovare de făcut la casă, multe lucrări de grădinărit, pe care ni le doream a le experimenta cât mai repede, pe măsura entuziasmului și curiozităților noastre de proaspeți grădinari și foști orășeni abia ieșiți din ou, necunoscători în ale pământului. După ce am ieșit din iureșul primilor doi ani și n-am mai avut cam nimic de făcut urgent sau important, solitudinea am resimțit-o o vreme ca pe o ușoară izolare de lume. Mai ales în miez de zi, când oamenii satului se retrageau în case, la masă și la odihna prânzului, ni se părea că numai noi doi am mai rămas pe pământ, că suntem ultimii oameni supraviețuitori de pe planetă. Ba chiar ultimele ființe vii, căci liniștea profundă a veșniciei satului din jur ne țiuia în urechi uneori, în canicula verilor încinse, ori în gerul scârțâitor al miezului de ierni.
În cele din urmă am reușit să facem un elegant slalom între perioadele de mare solitudine și cele cu interacțiuni umane de tot felul, fie cu oamenii satului, fie cu familia sau cu prietenii, cu ocazia călătoriilor noastre sau a vizitelor la noi. Facebook a contribuit și el la umplerea unui timp și la satisfacerea unor nevoi de socializare la un alt nivel decât cel rural.
Dar, întradevăr, a sta patru ani și jumătate în solitudine benevolă, făcând distincție clară și intenționată între noi doi și lumea dezlănțuită, noi doi și restul planetei, noi doi și restul universului, nu se compară cu a sta nici măcar o săptămână în solitudine forțată într-un apartament de bloc în București.
Noi avem grădina, avem cațeii noștri, avem plante, legume, flori, pomi, avem cerul larg deasupra noastră, putem ieși oricând să-l admirăm, să-l fotografiem, avem dealurile, păsările livezii, avem ciobanii, care își scot pe dealuri turmele de oi, în propria lor solitudine, și, astfel, pe lângă multe altele pe care le-aș putea enumera, nu mai simțim solitudinea noastră ca fiindu-ne izolare, așa cum o percepeam în primii ani. Iar cu Ema Boema Bubulina Houte Couture alături nici nu se mai poate spune să nu avem acțiune!
Vuietul cu care eram obișnuiți în capitală, aglomerația, mondenitățile, aerul boem și excentric al lumii Bucureștiului au rămas în urmă doar ca o amintire pe care o mai accesăm uneori, când facem vizite. Solitudinea din mijlocul Grădiniii ne este acum răsfățul acela despre care vorbeam la început, însă el este nu numai după o săptămână de muncă, ci ne este răsfățul de după o viață de eforturi.
PS. Îmi spunea cineva că „Problema nu e statul în casă. Problema e "de ce"-ul statului în casă, și frica realmente de a ieși și de a interacționa cu oameni. Nu au fost testați câți trebuia. În București sunt mii de infectați neconfirmați, și mulți purtători asimptomatici. Să-ți cumperi o pâine devine un joc de noroc, o loterie a virusului. Mă bucur pentru voi că nu o sa ajungeți să simțiți această teamă...”
Noi ne dăm seama de toate aceste aspecte și tocmai de aceea nu putem vorbi în locul nimănui. Nu ne dăm cu părerea despre ce se întâmplă în orașe și nici despre ce simt oamenii de acolo. Putem să împărtășim doar ce simțim noi. Tot e mai bine decât să tăcem și să ignorăm. Contează pentru unii oameni că aducem un strop de "colorat altfel" în iureșul acestor zile gri. Aveți grijă de voi. Ne dăm seama că nu e ușor. 

Din Grădina lui Dumnezeu: 26.03.2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu