Dovleacul intră la rezerva federală

Conform învățăturilor ancestrale ale strămoșilor noștri pleiadeienii, arcturienii sau andromedanii, nu mai știm precis, la vreme de restriște se recomandă, înainte de toate, ridicarea vibrației. Că, se știe, de vibrația înaltă, fug virușii ăștia ca și dubiosul ăla de tămâie. Așadar, cum ridicăm noi vibrația planetei? Începem cu noi înșine, desigur, apoi o răspândim.

Mai întâi de toate, ne bem cafeaua de dimineată, mă rog de ora 11 spre 12, când ne începem noi ziua. Dacă nici acum, în izolare, nu ne începem ziua când vrem, atunci când? Hai, toată lumea cu cafeluța la vedere! Nu-i așa că parcă viața este dintr-o dată mult mai frumoasă, mult mai luminoasă și mult mai dulce? Vă garantez, deja o duzină de viruși de pe planetă au dat ortul popii după ce ați tras această concluzie, iar alăa duzină își face bagajele de evacuare.

După cafeluță, ne amintim că ne putem face de lucru prin bucătărie cu una, cu alta, cu orice, căci mai ales acum parcă bucătăria ne atrage mai mult ca niciodată. Mai o prăjitură, mai o mâncărică, mai o ciocolată, ceva, tot se mai găseste din stocul de apocalipsă pe care fiecare și l-a făcut în ultimul timp, mai mult sau mai puțin consistent.

Eu, spre exemplu, m-am apucat ieri de ceva ce tot amânasem de multă vreme. Cum e cântecelul ăla nou, lansat de curând, cu tematica actualizată? „Eu, când sunt în izolare......” Ei bine...

Eu, când sunt în izolare
Tai dovleacul cel mai mare
Să îl bag la congelare
Pentru ciorbe viitoare.
Pam, pam!

Ăsta a fost ultimul dovleac care își aștepta împlinirea misiunii pentru care el a venit pe pământ. Eu doar l-am ajutat. A ajuns în lada frigorifică, alături de celelalte legume tăiate și porționate pentru ciorbă, rezerva federală de apocalipsă, cum ar veni. Trebuie să vă mărturisesc că a durat ceva timp această operațiune, care m-a țintuit în picioare, în jurul mesei, cu cuțitul în mână și cu răbdarea legată cu lanțul de mine, ca nu cumva să abandoneze strategia și să mă lase în câmpul de luptă singură, cu bostanul neterminat.

Acum pot să mărturisesc, din proprie experiență, că prin tăierea dovleacului chiar mi-a crescut vibrația până la maxim, de era să-mi iasă prin tavan, dacă e să mă iau numai după bătăturile cu care am rămas pe degetul arătător, cel cu care apăsam cel mai mult pe cuțit, ca să înving coaja aia dură, aproape lemnificată, că se trasformase, bietul dovleac, în obiect decorativ, ornamental, adică, și uitase că rostul lui era să ajungă în congelator, deci că trebuia să rămână oarecum accesibil, moale, flexibil, ușor de manipulat și simplu de preparat.

Fusese cuprins de iluzie, uitase cine este și de unde a venit, uitase de misiune și de strategie, uitase totul, se complăcuse în viața asta ternă, în realitatea asta 3D rutinieră, cu statul și privitul la fereastră, către cei care trăiau cu adevărat. Din fericire, l-am trezit din „somn” și l-am ascensionat direct în a 5-a dimensiune portocalie, cea de maestru. Ema a fost martoră la tot acest proces și poate depune mărturie. 

Din Grădina lui Dumnezeu: 27.03.2020