Pe lângă Adrian, mi-am zis să-mi fac și eu de lucru cu
ceva util pe vreme de pandemie, cu izolare la domiciliu, în propria grădină,
cum ar veni, și ce credeți că am ales din multitudinea de activități propuse de
context? Să culeg urzici!!! Păi, da, m-au stârnit prietenele de pe facebook! Adica,
noi cu o tonă de urzici în grădină și să ne uităm lung la urzicile de prin
pozele celor care și-au vindecat deja anxietățile și au pornit cu curaj și
neinfricare la cules?
Mi-am luat un lighean și instrumentarul de protecție
pe vreme de război, respectiv două perechi de mănuși de unică folosință, puse
una peste alta, apoi, pe deasupra, o pereche din cele mai groase mănuși de
grădinărit pe care le avem. În plus, mi-am luat și două foarfeci de mărimi
diferite, ca pentru o operație pe cord deschis, precum și foarfeca de tuns via,
că nu puteam ști cu ce urzici agresive aveam să mă confrunt.
Singura dată când am cules urzici din grădina noastră,
în primăvara lui 2016, mi-a lăsat amintiri extrem de usturătoare, dacă mă
înțelegeți. Tocmai de aceea m-am enervat cumplit și am refuzat cu încrâncenare
să mă mai apropii de urzicile astea următorii trei ani, 2017, 2018 și 2019. Ba,
în plus, de câte ori le vedeam prin grădină, mă făceau să-mi accesez din inconștientul
ancestral niște mantre de protecție extrem de eficiente, cu care mă țineam
departe de ele. Dar, n-am cules, n-am mâncat,
desigur.
Bine, nici nu le-am simțit lipsa, căci am avut spanac
abundent, de nu mai știam ce să facem cu el și cum să-l mai gătim, de ne-am
săturat de spanac până peste cap în primăverile anterioare. Anul acesta, însă,
tot cu ochii pe pozele cu urzicile prietenelor de pe facebook, m-am decis:
gata, este timpul să rup pisica în două. Adică, vrem urzici, trebuie să culeg
urzici.
Și m-am apucat eu voinicește să culeg urzici! Și știți
ceva? Am constatat că chiar îmi place! Mănușile și-au făcut treaba, urzicile
nici ele nu mai păreau a fi cele mai agresive posibile, așa că am umplut un
lighean în doi timpi și trei mișcări, aproape stând pe loc, culegându-le de
printre lujerii de zmeur, de pe doi metri pătrați!
M-am uitat eu lung la ligheanul plin, m-am uitat apoi
și mai lung la toată grădina și dincolo de ea, spre livadă, și mi-am dat seama
că puteam culege urzici cât să hrănim nu numai un batalion de soldați porniți
în ofensiva împotriva virusului ăsta vinovat de pandemie, ci cât pentru
întreaga planetă!
M-am uitat lung și la Adrian, el își vedea mai departe
de lucru la parcele, lejer, aproape în ținută de plajă, căci soarele ardea
aproape ca vara, așa că m-am decis: doar o pisică ruptă în două nu era
suficient pentru entuziasmul cu care pornisem în grădină să mă lupt cu urzicile
alea. Era nevoie de mai mult! Ori totul, ori nimic, mă știți!
M-am oprit un pic în seră, cât să verific stadiul
salatelor la acest moment, le-am luat
pulsul și temperatura, apoi m-am îndreptat spre casă pentru a mă dota
corespunzător pentru o nouă desfășurare de forțe.
Am revenit pe câmpul de luptă cu alte trei ligheane,
hotărâtă să le umplu. Ceea ce am și făcut! Și abia am cules urzicile de pe
lângă garduri și de printre tufele de coacăzi negri, în vie și în livadă nici
n-am ajuns! Va dați seama? Am cules chiar pe alese, numai vârfuri fragede, că aveam
de unde! Nici nu-mi vine să cred acum când mă uit la cele patru ligheane mari
pline, știind că am ratat trei ani la rând fără să gustăm măcar un piure, ceva,
ori măcar în ciorbă, o urzică, de probă.
La mine e foarte clar, ori totul, ori nimic, repet din
nou, ca să nu existe dubii. Deci, dacă n-am cules nimic trei ani, ei bine, anul
acesta îmi iau revanșa și am de gând să culeg totul! Totul!!! Pentru ziua de
azi mi-am făcut norma, însă mâine o iau de la capăt! Trebuie să iau la rând via
și livada, ba chiar și dincolo de livadă, căci sigur am și pe-acolo materie
primă de adunat!
Am și sunat-o pe mama pentru o consultație de
specialitate, culinară, adică. Până acum n-am fost în situația să am la dispoziție
mai multe urzici decât pot găti o dată, așadar, o așa mare cantitate trebuia să
știu cum s-o păstrez pe termen lung la congelator. Avem netul, da, însă o
conversație în plus cu mama este întotdeauna binevenită!
Acum, după ce v-am povestit peripețiile culesului de
urzici, pe care le vedeam până acum ca pe niște balauri cu șapte capete care
scuipau flăcări și înghițeau jar, mă voi îndrepta spre bucătărie unde voi începe
partea a doua a distracției. Să nu spună nimeni că ne plictisim de pandemie!
Urzicile au cedat de bună voie și nesilite de nimeni! Acum
sunt toate porționate și opărite, numai bune pentru pus în pungi la congelator.
Au ieșit 17 caserole mari. Binișor, zic eu. Mâine repetăm operațiunea și vedem
ce iese. Chiar începe să-mi placă jocul ăsta de-a culesul urzicilor! Nici n-aș
fi crezut că mai este posibilă o astfel de recuperare. Dar, iată, a fost nevoie
de o pandemie cu izolare în caratină militară ca să reușesc performanța. Păi,
de-acum, gata, se poate anula și carantina, că ținta a fost atinsă.
Din
Grădina lui Dumnezeu: 27.03.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu