Grădina lui Dumnezeu: Dupa sarbatori, am revenit acasa

Brusc mi-am dat seama ca n-am anuntat pe Facebook ca ne-am intors acasa, ceea ce este de neconceput! Nu-i asa? Nu se spune foarte clar in axioma aceea precum ca, "daca nu esti pe facebook, nu existi?" Si-apoi, sa nu se ingrijoreze cineva, ma gandesc!

Deci, sa va povestesc!

Ieri dimineata ne-am trezit la ora 6!!! Va dati seama ce supliciu, pe mine mai ales?!?!! Chin, nu alta! Dar m-am trezit, n-aveam incotro. Trebuia sa plecam cu noaptea in cap din Bucuresti spre munte ca sa evitam, pe cat posibil, cozile infernale de pe Valea Prahovei.

Am servit micul dejun, cafeaua, ceaiul si boabele de dimineata (ultimul fel din meniu i-a fost repartizat Emei, desigur, dupa ce abia cu greu am convins-o ca inca nu s-a inventat cafeaua pentru catei si ca ce aveam noi in cani nu era pentru ea) si pe la ora 8:00 am demarat.

De vreo doua-trei cozi de masini tot n-am scapat, adica de cele de la Nistoresti, de la Busteni si inca una de prin miezul Transilvaniei, nu mai stiu exact pe unde. Am facut drumul tot dintr-o bucata, cu o singura oprire pe traseu, si am ajuns acasa dupa 8 ore, cu intarzierea de rigoare aferenta cozilor mai sus amintite. Altfel, drumul a fost foarte liber, mai ales dupa ce am trecut muntii (incarcati cu zapezi mari, acum fiind numai bune pentru schiuri si alte sporturi care necesita multa zapada), dincolo de care Podisul Transilvaniei abia era fulguit ici-colo, ca o parere.

Ajunsi acasa, dupa o absenta de 10 zile, am fost intampinati cu o frenezie de nedescris de catre cei trei caini ai nostri de curte, Toni, Gina si Bobita. Dupa schelalaielile lor fericite si dupa latraturile entuziaste si de neoprit, este clar, a aflat tot satul ca ne-am intors acasa.

Pe la noi abia ninsese usor, probabil doar in prima parte a zilei de ieri, si se asternuse doar o paturica subtire de vreo 3-4 cm de zapada, atat cat sa fie alb peste tot si sa avem noi ce curata de pe trotuare si treptele casei.
Soarele stralucea frumos pe deasupra satului, cerul albastru ne imbia la stat pe-afara, iar in marul de langa fantana cei doi porumbei ai nostri isi ciuguleau penajul multumiti de o asa zi placuta, in ciuda gradelor din termometru, de -9 grade. Noaptea care a urmat aveau sa mai scada pana spre -11, asa ca bine ca am revenit si ne-am putut ocupa de cateii nostri de afara, mai ales sa le dam de baut apa mai calda.

In casa temperatura scazuse pe perioada cat am lipsit pana spre 6 grade, dar, dupa ce am bagat in priza panourile electrice cu infrarosu (sunt nemaipomenite!!!!) din bucatarie (2 buc) si din camera noastra (2 buc) temperatura din senzorii de pe perete a crescut vertiginos, in tandem si cu caldura ce incepea sa se simta si din sobele in care Adrian a facut imediat focul. In scurt timp caldura s-a instalat confortabil in casa si am putut sa ne intram in rutina noastra domestica obisnuita de iarna, respectiv, ceva munca intelectuala pe facebook, desigur.

In mod curent, cand suntem acasa, lasam permanent panourile in priza, conectate pe termostat. Dar acum, lipsind 10 zile, n-am vrut sa lasam consumatori in functiune. Preventiv. Am vrut sa stam fara nici o grija. Am oprit apa, curentul, tot. La intoarcere am gasit super bine in casa, la 6 grade, chiar si dupa cele cateva nopti foarte geroase din acest interval, fara foc in casa. Izolatia exterioara a peretilor si a podului (facute vara trecuta) si-au spus cuvantul. A fost o decizie inteleapta, iar panourile sunt extraordinare! Ma bucur mult ca am aflat despre ele si ca le-am montat. Merita din plin investitia!

Noi le-am montat din doua motive: pentru a ne eficientiza atat costurile, cat si eforturile cu incalzirea. Dar, de retinut, pentru ca panourile sa fie eficiente, este obligatorie izolatia termica a casei. Altfel sunt pierderi si cresc costurile, evident.

In cele trei ierni anterioare am avut numai sobele de teracota si, daca plecam de acasa mai multe zile in sezonul rece, la intoarcere parca intram in congelator. Si ne chinuiam mult sa readucem temperatura in casa la nivelul confortabil (peretii se incalzeau mai greu, caci n-am avut nici peretii izolati, si nici tavanul). Vara trecuta am facut izolatia exterioara a casei si a tavanului (prin pod, cu vata minerala bazaltica) si am montat panourile. Astfel, ne-am usurat si efortul cu lemnele de foc (aprovizionat, taiat, stivuiut, carat in casa zilnic lemne crapate pentru focul zilei). Atentie, foc in sobe tot mai facem, pentru eficienta costurilor (inca este mai ieftina incalzirea cu lemne), dar dimineata nu ne mai grabim sa facem focul imediat cum ne trezim, caci ramane cald in casa atat de la sobe, cat si de la panourile care pornesc cand scade temperatura din termostat pana la limita programata de noi, respectiv 21 grade, care este ok pentru noi pana facem focul.

Iar cand ne intoarcem din calatorie, restabilim usor caldura confortabila, si intr-un timp foarte scurt, nu ca in trecut, cand ne chinuiam cu orele (puteti citi despre astfel de peripetii de pe la inceput, cand nici experienta nu aveam si cand nici casa nu era renovata si izolata, in insemnarea “Grădina lui Dumnezeu (32) - În a doua săptămână "schimbarea la faţă" continuă”).

Cautand pe blog link-ul catre acest text amuzant, am dat de povestea primului nostru Revelion in Gradina lui Dumnezeu, cel dintre anii 2015-2016, “Grădina lui Dumnezeu (33) - După o lună şi jumătate în Grădină. Au trecut şi sărbătorile...”, , precum si de alte cateva patanii tare hazlii ale inceputului nostru, despre care puteti citi aici: “Grădina lui Dumnezeu (29) - A patra zi. Numele meu e Gonzales. Speedy Gonzales.” , aici “Grădina lui Dumnezeu (31) - A sasea zi. Adaptare cu "cântec". , sau aici “Grădina lui Dumnezeu (30) - A cincea zi. “Curat-murdar, coane Fănică!”

Revenind la prezent, pot sa spun ca azi gerul s-a mai potolit, iar soarele a topit deja aproape toata zapada de pe acoperisuri si chiar de pe dealuri. Si, pentru ca pe balcon mai avem inca vreo 20 de dovleci de placinta (dupa ce am dus deja in Bucuresti un portbagaj plin, ca daruri specifice de Craciun din Gradina lui Dumnezeu, daruri in care noi am investit la propriu efort si suflet pentru a le produce), m-am gandit sa ne rasfatam si noi cu niste dovleac copt la cuptor cu miere si scortisoara.

Drept pentru care acum, in timp ce scriu aceste randuri pentru prietenii nostri de pe facebook, in casa se simte deja aroma apetisanta iesind din cuptorul sobei de teracota din bucatarie (celebrul "leru-i ler" din colindele lui Hrusca) unde am ales de aceasta data sa coacem dovleacul.

Asadar, acestea fiind zise si informarea incheiata, ne retragem un pic in bucatarie, unde..... avem putina treaba in legatura cu ceva miere si scortisoara, cum v-am zis.

PS - Am uitat sa va spun ceva: Bubulina este inca revoltata in urma experientei ei din noaptea de Revelion. Ne-a spus ca nu i-au placut absolut deloc impuscaturile si ca tare i-ar mai musca ea de undeva pe toti aceia care au asemenea pasiuni agresive pentru urechile ei sensibile. Chestia cu "muscatul" mai trebuie, totusi, s-o exerseze, asa ca s-a hotarat sa ia niste cursuri intensive si sa participe la niste seminarii specializate, organizate de domn'profesor Toni, seful haitei. Mai intai trebuie el s-o instruiasca bine inainte de a se da ea in spectacol cu prima ocazie.

PS 2 - Revin cu alte poze mai tarziu, imediat dupa ce ne rezolvam "treburile" prin bucatarie, da? Ne scuzati putin.

UPDATE ora 21:00: Povestea se cere povestita, iar noi ne invitam cu drag cititorii sa-si lase libera imaginatia. Daca aroma dovlecilor nostri copti a ajuns pana la voi, eu ma bucur mult, caci inseamna ca aromate mi-au fost cuvintele din poveste!

PS. Intrebati-ma daca a mai ramas vreo bucata. Hai, intrebati-ma!!
PS. A mai ramas o jumatate de dovleac crud in frigider. N-a incaput tot in cuptor. Pardon, am vrut sa zic in "leru-i ler".
"Dar maine este o noua zi.", cum bine spunea Scarlet din "Pe aripile vantului".